Prin cererea înregistrată la instanţă, reclamanta X, în contradictoriu cu pârâta Y, a formulat contestaţie la executare împotriva titlului executoriu şi a somaţiei solicitând anularea acestora precum şi a tuturor actelor care au stat la baza emiterii lor, în ceea ce priveşte cuantumul majorărilor.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin actele de executare menţionate s-a stabilit că are de achitat suma de 3780,25 lei reprezentând 1962,99 lei contribuţie şi 1817,26 lei majorări. Reclamanta susţine că pârâta nu a respectat dispoziţiile art.15 din Legea nr.571/2003 (!), titlul executoriu fiind emis cu nerespectarea prevederilor art.85 din OG 92/2003, art.216 din Legea nr.95/2006 şi Ordinul 617/2007. Nu i s-a comunicat decizia de impunere echivalentă cu înştiinţarea de plată iar pentru creanţele datorate pe anii 2005-2006 s-a împlinit termenul de prescripţie, a mai arătat contestatoarea. Prezintă dispoziţiile172 alin.1 şi 4 din Codul de procedură fiscală menţionând că în materie fiscală regula o constituie stabilirea obligaţiilor printr-o decizie de impunere, excepţia o constituie stabilirea prin declaraţii fiscale iar comunicarea deciziilor trebuie să se facă cu respectarea exigenţelor art.43 C proc. fiscală..
Pârâta a formulat şi depus la dosar întâmpinare la data de 11.10.2011 prin care solicită respingerea cererii.
Prezentând prevederile art. 15 şi ale art. 53 alin.(2) din OUG 150/2002 arată că petenta contestatoare avea obligaţia să depună declaraţii de constituire şi plată a contribuţiei la Fondul Naţional Unic de Asigurări de Sănătate începând cu anul 2005, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o depunând aceste declaraţii pentru anii 2005-2010, abia în data de 24.01.2011. De asemenea la aceeaşi dată contestatoarea a prezentat adeverinţele de venit de la ANAF DGFP, C.A.S., calculând valoarea contribuţiei la nivelul unui salariu de bază minim pe ţară lunar deoarece venitul lunar a fost înregistrat sub salariu minim brut pe ţară lunar deoarece venitul lunar a fost înregistrat sub salariul minim.
C.A.S. a informat asiguraţii prin mass – media, prin afişare de anunţuri la sediul instituţiei asupra serviciilor de care pot beneficia, asupra cotei de contribuţie asupra modalităţilor de declarare şi plată a contribuţiei precum şi a drepturilor şi obligaţiilor pe care aceştia le au aceştia.
Cu privire la obligaţiile accesorii de plată, mai arată intimata, au fost aplicate dispoziţiile art. 55 din OUG 150/2002 şi au avut în vedere prevederile art. 119 alin. 1 şi art. 120 alin. 1 din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Având în vedere termenul de prescripţie al dreptului instituţiilor publice de a recupera creanţe în maxim 5 ani de la naşterea acestora conform art. 131 alin. 1 din OG 92/2003, în anul 2010, se mai arată în întimpinare, a emis somaţii şi titluri executorii pentru persoanele care au înregistrat venituri în anul 2005, iar în anul 2011 au fost emise decizii pentru anii 2006-2010.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:
Prin titlul executoriu pârâta a stabilit în sarcina contestatoarei obligaţia de plată a sumei de 3.780,26 lei din care 1.962,99 lei reprezentând contribuţia la fondul de sănătate pentru perioada 03.01.2006 – 03.01.2011 şi 1.817,26 lei reprezentând majorări de întârziere calculate la debitul amintit.
Odată cu titlul s-a emis şi somaţia de plată a debitului .
Art. 53 alin. 2 teza 1 din OUG nr. 150/2002 (în prezent abrogat prin art.317 din legea nr.95/2006) impunea ca „Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, sunt obligate să comunice direct casei de asigurări alese veniturile, pe baza declaraţiei de asigurare, în vederea stabilirii şi achitării contribuţiei de 6,5%” . Dispoziţiile privitoare la colectarea contribuţiilor de către casele de asigurări de sănătate pentru persoanele fizice, altele decât cele care au calitatea de asigurat, se aplică până la 1 ianuarie 2007, se arată în art.317 alin.4 din Legea nr.95/2006.
Potrivit art.215 alin.3 din Legea nr.95/2006 „Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, venituri din agricultură şi silvicultură, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală sau alte venituri care se supun impozitului pe venit sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare declaraţii privind obligaţiile faţă de fond” iar potrivit art.259 alin.4 „Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea potrivit prevederilor prezentei legi, sunt obligate să comunice direct casei de asigurări alese veniturile, pe baza contractului de asigurare, în vederea stabilirii şi achitării contribuţiei de 6,5%.”
În cazul neachitării la termen se procedează la executare silită potrivit Codului de procedură fiscală, stipulează art.216 din lege.
Coroborând dispoziţiile amintite se constată existenţa obligaţiei de plată a contribuţiei de către petentă, obligaţie pe care de altfel aceasta nu o contestă.
Din conţinutul cererii şi poziţia contestatoarei exprimată în dezbateri (a precizat că nu contestă creanţa) reiese că partea critică în esenţă titlul executoriu şi somaţia în ce priveşte majorările de întârziere.
În raport de dispoziţiile art.53 alin.2 din OUG 150/2002 (pentru perioada cât a fost în vigoare) şi ale art.259 alin.4 din Legea nr.95/2006 contestatoarea avea obligaţia de a comunica veniturile în vederea stabilirii şi achitării contribuţiei.
În situaţia unei omisiuni sunt aplicabile dispoziţiile art.15 din OG 92/2003 rep. (În cazul în care, eludându-se scopul legii fiscale, obligaţia fiscală nu a fost stabilită ori nu a fost raportată la baza de impunere reală, obligaţia datorată şi, respectiv, creanţa fiscală corelativă sunt cele legal determinate”) cu referire la art.23 potrivit căruia “…dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează”.
Cum contestatoarea nu a îndeplinit obligaţia de comunicare a fost stabilit cuantumul obligaţiei fiscale pentru perioada în discuţie.
Critica vizând nelegala comunicare a actelor administrativ fiscale este neîntemeiată, aceasta s-a efectuat în temeiul art.44 alin.3 din ordonanţă, intimata depunând dovezi potrivit cărora nu s-a putut realiza comunicarea prin poştă cu confirmare de primire.
Aşa cum prevede art.119 alin. 1 din OG 92/2003 „Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen, dobânzi şi penalităţi de întârziere”, iar potrivit art. 120 alin. 1 din OG 92/2003 , privind codul de procedură fiscală „Majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv”.
Cum obligaţia fiscală nu a fost îndeplinită au fost calculate în temeiul acestor prevederi majorări de întârziere.
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani care curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, potrivit art.91 din OG 92/2003.
