Deliberând asupra cauzei comerciale de faţă, instanţa reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău, creditoarea SC C S.A. a chemat în judecată pe debitoarea SC CA SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună emiterea unei ordonanţe de plată prin care debitoarea să fie obligată la plata sumei de 5991,50 lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor vândute, la plata sumei de 379 lei reprezentând dobânda legală aferentă debitului, calculată până la data de 11.09.2008, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, legal timbrate, creditoarea a arătat că i-a vândut creditoarei mărfuri în valoare totală de 6678,50 lei, debitoarea achitând numai parţial datoria, rămânând să mai plătească suma de 5991,50 lei, pentru care creditoarea a calculat şi pretinde dobânda legală.
În drept, creditoarea şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile OUG 119/2007, art. 969, 1361 C.civ., art. 10 pct. 4 din Codul de procedură civilă, art. 46 din Codul Comercial şi OG 9/2000.
În dovedirea acţiunii, creditarea a depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: calculul daunelor, factura fiscală, factura fiscală , factura fiscală.
Acţiunea a fost legal timbrată cu 39 lei, taxă judiciară de timbru, şi 3 lei, timbru judiciar.
Debitoarea, legal citată, nu a formulat întâmpinare şi nu s-a prezentat la termenele de judecată.
Instanţa a încuviinţat şi a administrat, la cererea creditoarei proba cu înscrisuri.
Analizând materialul probator administrat, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:
Între părţile din prezenta cauză a existat un contract de vânzare cumpărare comercială. Instanţa reţine că, în conformitate cu art. 1 pct. 1 din OUG 119/2007, contractul comercial se defineşte astfel: „contractul încheiat între comercianţi ori între aceştia şi o autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui preţ constând într-o sumă de bani.”
Instanţa constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru a considera că între părţi a fost încheiat un contract comercial, reţinând faptul că în materie comercială un contract poate lua orice formă, inclusiv forma verbală, dată fiind celeritatea ce trebuie să guverneze raporturile comerciale. În plus, instanţa reţine faptul că OUG 119/2007 nu prevede necesitatea încheierii contractului în forma scrisă ad validitatem.
În baza contractului de vânzare-cumpărare comercială, creditoarea a livrat debitoarei mărfuri în valoare de 6678,50 lei.
Pentru mărfurile furnizate debitoarei, creditoarea a emis facturile fiscale: factura fiscală în cuantum de 966 lei, scadentă la 14.12.2007, factura fiscală în cuantum de 1935, scadentă la 14.12.2007 , factura fiscală în cuantum de 3777.5, scadentă la 4.01.2008.
Din debitul total debitoarea a achitat parţial mărfurile, respectiv suma de 687 lei, aşa cum rezultă din susţinerile creditoarei, rămânând să mai plătească 5991,50 lei.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din OUG nr. 119/2007, pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, dispoziţiile acestui act normativ se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă din contracte comerciale.
În sensul dispoziţiilor art. 379 alin. 3 C. proc. civ., este certă creanţa a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. În cauza de faţă instanţa constată că dreptul de creanţă al creditoarei îndeplineşte condiţia certitudinii, existenţa sa rezultând din factura fiscală , factura fiscală, factura fiscală.
Creanţa este, de asemenea, lichidă, în lumina dispoziţiilor art. 379 alin. 4 C. proc. civ., câtimea ei fiind determinată prin facturile fiscale sus-menţionate.
În cuprinsul facturilor fiscale părţile au stabilit ca plata produselor livrate să se facă la o anumită scadenţă, respectiv la 14 decembrie 2007 şi la 4 ianuarie 2008. Faţă de expirarea scadenţei facturilor fără să fie achitate, creanţa pretinsă de creditoare îndeplineşte şi condiţia exigibilităţii.
În plus, instanţa reţine că debitoarea a fost citată cu menţiunea de a formula întâmpinare sub sancţiunea considerării debitului ca fiind recunoscut, în baza art. 7 alin. 4 din O.U.G. 119/2007. Ca atare, instanţa, observând faptul că nu s-a depus întâmpinare, va considera că debitoarea recunoaşte pretenţiile creditoarei.
Faţă de aceste aspecte, instanţa urmează a admite acţiunea.
În ceea ce priveşte capătul de cerere accesoriu, instanţa reţine că în cazul obligaţiilor comerciale, ca şi în dreptul comun, în cazul întârzierii in executarea unei obligaţii băneşti, debitorul datorează dobânzi.
Aceste dobânzi sunt daune interese moratorii care sunt menite să sancţioneze pe debitor pentru încălcarea obligaţiei şi totodată să repare prejudiciul suferit de creditor în executarea obligaţiilor.
Legea prezumă că lipsa de folosinţă a unei sume de bani produce creditorului un prejudiciu constând în cuantumul dobânzii legale calculată pe durata întârzierii în executare. În consecinţă pentru a obţine dobânzile creditorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu.
Dobânzile în dreptul comercial, dobânzile curg din ziua în care devin exigibile, adică de la data scadenţei.
Conform art. 43 Cod com., „Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile”. În consecinţă, nu este necesară punerea în întârziere ca în raporturile civile. Astfel, dobânzile aferente întârzierilor la plată curg de drept în favoarea creditorului obligaţiei comerciale (Dies interpelat pro hominem).
Din interpretarea art.43 C.com. rezultă condiţiile care se cer a fi îndeplinite pentru curgerea de drept a dobânzilor.
a)obligaţia debitorului să constea în plata unei sume de bani. Numai dacă obligaţia are ca obiect plata unei sume de bani, debitorul datorează dobânzi pentru întârzierea în executarea obligaţiei.
b)obligaţia să fie lichidă; Dobânzile curg de drept numai în cazul în care cuantumul sumei datorate este precis determinat.
c)obligaţia să fie exigibilă. Numai dacă datoria debitorului a ajuns la scadenţă şi nu a fost executată, creditorul este îndreptăţit la plata sumei de bani şi a dobânzilor aferente.
Având în vedere aceste considerente, instanţa va admite capătul de cerere accesoriu şi va obliga debitorul la plata către debitoare a dobânzii legale aferentă debitului principal, în cuantum de 379 lei (calculată la o dobândă de referinţă a BNR de 7,25 % pe sem II al anului 2007, de 7,5 pe sem I al anului 2008 şi de 9,75% pe sem. II al anului 2008).
Pentru aceste considerente, în urma verificării înscrisurilor de la dosarul cauzei, coroborat cu recunoaşterea pretenţiilor creditoarei de către debitoare, în baza art. 10 alin. 1 din O.U.G. 119/2007, urmează a admite acţiunea şi a ordona debitoarei ca, în termen de 20 zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, să achite creditoarei suma de de 5991,5 lei, reprezentând contravaloare produse vândute şi 379 lei dobânda legală.
În temeiul art. 274 alin. 1 C. proc. civ., instanţa va obliga debitoarea să plătească creditoarei cheltuieli de judecată în cuantum de 42 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru – 39 lei (fila 4), şi timbru judiciar de 3 lei (fila 6).
