Prin sentinţa comercială nr. 104/14 februarie 2006, pronunţată de judecătorul sindic în dos. nr. 3/2005 a Trib. Comercial Mureş, a fost admisă cererea formulată de creditoarea D.G.F.P. Mureş, având ca obiect angajarea răspunderii personale a pârâţilor S.G., M.C. şi S.M. şi i-a obligat în solidar pe aceştia să acopere pasivul debitoarei S.C. „H.S. ” S.R.L. Reghin în limita sumei de 181.978 lei RON.
A stabilit lichidatorului judiciar atribuţia suplimentară de a pune în executare sentinţa privind angajarea răspunderii administratorilor, stabilind o remuneraţie suplimentară de 15% din încasările efective.
Faţă de această hotărâre a declarat, în termen, recurs pârâtul S.G., solicitând admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii atacate.
Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs, cât şi în virtutea rolului devolutiv prevăzut de art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Aşa cum rezultă din rapoartele administratorului judiciar şi, ulterior, ale lichidatorului judiciar, în fapt ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă se datorează proastei administrări a societăţii, fapt reflectat şi de deficienţe în organizarea şi conducerea contabilităţii.
Astfel, procesul verbal la data de 03.05.2004, necontestat de pârâţi în vreun fel (f. 13 – 27 dos. 3/2005 al Trib. Comercial Mureş), precum şi procesul verbal de control din 21.07.2003 nici acesta necontestat de recurent, întocmite de organul de control fiscal, în prezenta cauză creditoarea D.G.F.P. Mureş, relevă că cele mai multe datorii s-au acumulat în perioada în care administrator era recurentul-pârât, respectiv anii 2001-2002, principalele deficienţe fiind tocmai organizarea contabilităţii, neînregistrarea în contabilitate actelor contabile în conformitate cu legea, neplata la bugetul de stat a obligaţiilor bugetare.
Chiar dacă la data de 2. 02.2004 recurentul a cedat părţile sociale, nemai îndeplinind nici atribuţiile de administrator al debitoarei de la această dată, aceasta nu-1 scuteşte de răspundere, cu atât mai mult cu cât actul adiţional în cauză nu a fost înregistrat la Registrul Comerţului, conform Legii nr. 26/1990, nefiind opozabil terţilor. Din acest punct de vedere, instanţa de recurs îşi însuşeşte argumentul judecătorului sindic, în tandem, însă, cu cele arătate mai sus, adică cu faptul că marea majoritate a creanţei datorate creditoarei intimate, care reprezintă şi marea parte a pasivului debitoarei, au fost acumulate în perioada cât administrator a fost recurentul-pârât.
Din modul de încheiere a actului adiţional, cât şi din desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, în principal faptul că nu au fost găsite actele contabile, mai degrabă se poate trage concluzia că recurentul pârât a premeditat cedarea părţilor sociale şi renunţarea la calitatea de administrator pentru a evita o posibilitate răspundere pentru ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă.
În ce priveşte solicitarea recurentului de a se constata că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune, prin trecerea unui termen de 3 ani de la data la care s-au acumulat debitele, instanţa o va respinge ca nefondată.
Astfel, potrivit art. 8 din Decretul 167/1958, prescripţia dreptului în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Or, aşa cum s-a arătat mai sus, majoritatea debitelor datorate bugetului de stat au fost constatate la data de 21.07.2003, dată la care administrator era recurentul, după care au fost emise titlurile executorii în vederea recuperării creanţelor bugetare.
În raport cu formularea cererii de angajare a răspunderii personale a recurentului, 14.11.2005 şi data la care creditoarea intimată a cunoscut paguba cauzată prin fapta ilicită a administratorului recurent este în intervalul prevăzut de art. 8 din Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
În ce priveşte procentul de 15%, acordat de judecătorul sindic lichidatorului judiciar, drept remuneraţie suplimentară, este de observat că acesta nu a dispus ca această remuneraţie să fie suportată de pârâţi. Din această perspectivă se aplică dispoziţiile art. 4 alin . 1 din Legea nr. 64/1995 rep., care prevede că „Toate cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta lege vor fi suportate din averea debitorului”.
Pentru toate aceste motive, instanţa a respins ca nefundat recursul formulat în cauză.
