Legea nr. 272/2004. Caracterul subsecvent al plasamentului. Consecinţe.
C. pr. civ. – art. 42, art. 43
Legea nr. 272/2004 – art. 2, 14, 15 şi 30
Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – art. 8
Potrivit art.30 şi următoarele din Legea nr.272/2004 copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi, aceştia purtând întreaga responsabilitate pentru creşterea lui. Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art.14 şi 15 din lege, rezultă că prioritară este creşterea copilului în familie şi în familia extinsă, iar plasamentul are caracter subsecvent.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă – completul specializat pentru cauze de familie şi minori, decizia civilă nr. 2101 F din 7 noiembrie 2006
Prin decizia civilă nr. 2101 F din 7 noiembrie 2006 Curtea a admis recursul declarat de pârâta S. A. A., asistată de reprezentanţii săi legali în calitate de părinţi S. F. şi S. I. împotriva sentinţei civile nr. 2039 din 7 august 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
A reţinut că Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamanta D. G. A. S. P. C. Timiş în contradictoriu cu pârâta S. A. A., iar în consecinţă a dispus înlocuirea măsuri plasamentului în regim de urgenţă privind pe copilul S. A., născut la 16.03.2006, fiul pârâtei, măsură instituită prin dispoziţia nr.223 din 18 aprilie 2006 a directorului executiv al instituţiei reclamante, cu măsura plasamentului la familia S. S. D. şi S. C. M. până la luarea unei alte măsuri de protecţie specială privind copilul, precum şi exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti privind persoana copilului de către această familie, iar cele privind bunurile copilului de către preşedintele Consiliului Judeţean Timiş.
Instanţa a reţinut că reclamanta a chemat în judecată pe pârâtă, solicitând înlocuirea măsuri plasamentului în regim de urgenţă cu plasamentul la familia S. S. D. şi S. C. M. a copilului S. A., născut la 16.03.2006 , fiul pârâtei, în condiţiile Legii nr.272/2004, motivând că a fost lăsat de pârâtă la Spitalul de Obstetrică Ginecologie „Dr. Dumitru Popescu” Timişoara, deoarece pârâta, în vârstă de 17 ani, a declarat că nu se poate ocupa de îngrijirea lui, după cum nici bunica maternă nu se poate ocupa de creşterea şi educarea acestuia întrucât nu realizează venituri.
A mai arătat că prin declaraţiile nr.11347 şi 11348/23.03.2006 atât mama copilului cât şi bunica maternă a acestuia au arătat că sunt de acord cu adopţia copilului, că prin dispoziţia nr.223/18.04.2006 faţă de copil s-a dispus plasamentul în regim de urgenţă la familia S. S. D. şi S. C. M. conform cererii acestora din 17.04.2006 şi evaluării psiho-sociale efectuate la domiciliul lor.
Analizând acţiunea în raport de susţinerile reclamantei şi de înscrisurile depuse în cauză, tribunalul a reţinut că pârâta s-a opus la admiterea acţiunii, iar la termenul din 26.05.2006 a solicitat reintegrarea copilului în familie, sens în care a depus declaraţii autentice din partea rudelor, respectiv unchiul şi bunicii materni ai copilului, prin care aceştia au declarat că sunt de acord să o sprijine în vederea întreţinerii, creşterii şi educării copilului.
În raport de această împrejurare, în cauză s-a dispus efectuarea anchetei sociale la domiciliul pârâtei şi s-a completat raportul privind situaţia copilului.
Tribunalul a mai reţinut că la data de 21.03.2006 reclamanta a fost sesizată despre situaţia copilului aflat în Spitalul de Obstetrică şi Ginecologie „Dr. Dumitru Popescu” Timişoara, unde a fost lăsat de pârâtă după naştere.
Drept urmare, faţă de copil s-a dispus plasamentul în regim de urgenţă la familia S. S. D. şi S. C. M., care au solicitat plasamentul copilului.
Tribunalul a apreciat că cererea de reintegrare a copilului în familie nu este întemeiată, deoarece în cauză o astfel de cerere a fost formulată de bunicii materni, iar nu de către pârâtă, care, deşi are capacitate de exerciţiu restrânsă, putea să formuleze o astfel de cerere în nume propriu.
A mai apreciat că o astfel de cerere trebuia formulată ca o cerere reconvenţională iar nu verbal în instanţă.
În această situaţie, tribunalul a apreciat că instanţa nu a fost investită cu o cerere de reintegrare a copilului în familie, iar din raportul înregistrat la 1.08.2006 depus de reclamantă, rezultă că reintegrarea copilului în familie nu este în interesul lui, faţă de concluziile evaluării psihologice a pârâtei, de situaţia personală a acesteia, aşa încât reintegrarea copilului în familie nu reprezintă dorinţa pârâtei ci a familiei acesteia, care a declarat că o susţine doar material.
Tribunalul a mai reţinut că familia S. a oferit copilului un climat familial, aşa încât copilul a beneficiat de o atenţie deosebită şi de un mediu familial armonios din partea acesteia.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că interesul superior la copilului în cauză este satisfăcut prin instituirea măsurii plasamentului la familia S., conform dispoziţiilor Legii nr.272/2004, precizând totodată că această măsură are caracter temporar, iar pârâta are posibilitatea ca în viitor să ceară reintegrarea copilului în familie.
Împotriva acestei sentinţe pârâta S. A. A., asistată de părinţii săi S. F. şi S. I., în calitate de părinţi, a declarat recurs în termen, solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, datorită faptului că nu a fost legal citată şi pentru ca instanţa de fond să se pronunţe asupra cererii reconvenţionale.
În motivarea recursului arată că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită în sensul că, având capacitate de exerciţiu restrânsă, trebuia să fie asistată de părinţi la toate termenele de judecată.
De asemenea, mai arată că a solicitat reintegrarea copilului în familie, însă instanţa nu a analizat această cerere, cauzându-i un prejudiciu şi încălcându-i drepturile părinteşti asupra copilului, drepturi din care nu a fost decăzută.
În drept invocă dispoziţiile art. 304 pct. 5, 3041 şi 312 C. pr. civ.
Analizând recursul declarat de pârâtă în raport de aceste critici, de probele dosarului şi de dispoziţiile art. 299 şi 312 C. pr. civ., Curtea a apreciat că este întemeiat, după cum urmează:
la data soluţionării cauzei în fond pârâta recurentă S. A. A. era minoră, având astfel capacitate de exerciţiu restrânsă, conform art.9 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
În aceste condiţii, conform art.42 C. pr. civ., pârâta nu putea sta în judecată decât asistată de către părinţii săi.
Potrivit art. 43 C. pr. civ., actele de procedură îndeplinite cu încălcarea art. 42 sunt anulabile în măsura în care nu au fost confirmate de către reprezentanţii legali.
În cauză, nu au fost indicaţi de către reclamantă prin acţiunea introductivă de instanţă şi părinţii pârâtei pentru a o asista, iar instanţa nu a pus în discuţie necesitatea citării acestora conform art. 42 C. pr. civ.
Pe de altă parte, în cauză nu numai pârâta în calitate de mamă a copilului a cerut reintegrarea copilului în familie, ci şi bunicii materni ai acesteia, S. I. şi S. F., au formulat o astfel de cerere, cerere înregistrată sub nr.23744/30.06.2006 la instituţia reclamantă şi care nu a fost analizată de instanţa de fond.
Potrivit art. 30 şi urm. din Legea nr.272/2004, copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi, aceştia purtând întreaga responsabilitate pentru creşterea lui. Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art.14 şi 15 din lege, rezultă că prioritară este creşterea copilului în familie şi în familia extinsă, iar plasamentul are caracter subsecvent.
Curtea a apreciat că interesul superior al copilului, consacrat cu caracter de principiu de art. 2 din Legea nr.272/2004, poate fi realizat în cauză numai prin luarea în considerare a tuturor posibilităţilor ca acesta să fie crescut în familie.
Acest deziderat asigură exercitarea de către copil şi de către mama şi bunicii materni ai acestuia, a dreptului la viaţa familială consacrat de art. 8 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o decizie privitoare la copil trebuie să se bazeze pe fapte pertinente şi să nu conţină elemente de arbitrariu nici măcar în aparenţă.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.105 al.2, 129 al. ultim, şi 304 pct.5 Cod procedură civilă , astfel încât va admite recursul declarat de pârâtă, iar în baza art.312 alin.5 C. pr. civ. va casa sentinţa recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
În temeiul art.315 al.1 C. pr. civ. instanţa de fond va avea în vedere dispoziţiile legale enunţate şi va analiza toate cererile părţilor pentru a se pronunţa.
