Prin acţiunea formulată de reclamantul X reprezentat legal prin Sindicatul Administraţiei Publice Forţa Legii , în calitate de poliţist local s –a solicitat obligarea angajatorului la acordarea unor despăgubiri egale cu contravaloarea zilelor de muncă lucrate în zilele declarate libere potrivit legii.
Prin sentinţa nr.3549 din 10 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.14046/63/2014, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul X prin SINDICATUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE FORŢA LEGII, în contradictoriu cu pârâta POLIŢIA LOCALĂ CRAIOVA.
Împotriva sentinţei nr. 3540 din 10 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.14046/63/2014, a formulat recurs SINDICATUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE FORŢA LEGII reprezentant legal al reclamantului X ,arătând că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident cazul de recurs prev.de art. 488 alin.1 pct.8 NCPC
În motivare recurentul arată că în calitate de funcţionar public – poliţist local, are o durată normală a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână – conform art. 33 al. 1 din Legea nr. 188/1999, rep., pe care însă în cadrul instituţiei pârâte o realizează în schimburi, în baza unui program rotativ de lucru de regulă de 8 ore /zi, de tip continuu, beneficiind de o repartizare a timpului de muncă în cadrul săptămânii cu două zile de repaus, în temeiul art. 33 alin. (1) din lege.
În perioada care face obiectul acestei cauze, recurentul-reclamant a lucrat, în cadrul schimbului normal de lucru, în zile de repaus săptămânal şi de sărbători legale, în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează.
Pentru această perioadă, prin legile speciale anuale de salarizare (Legea nr. 285/2010, Legea nr. 283/2011, OUG nr. 84/2012, OUG nr. 103/2013), legiuitorul a dispus ca tot personalul din sectorul bugetar care îşi desfăşoară activitatea în zilele în care nu se lucrează „în cadrul schimbului normal de lucru” (sau în afara acestui cadru) să beneficieze de compensare cu timp liber corespunzător (plătit), noţiune asimilată celei de recuperare, prev. de art. 33 alin (2) teza I din Legea nr. 188/1999 rep.
Astfel, recurentului nu i s-a asigurat recuperarea prin timp liber corespunzător plătit a orelor astfel lucrate în perioada care face obiectul cauzei, aşa cum prevede legea.
Măsura recuperării cu timp liber corespunzător este distinct prevăzută de lege prin dispoziţiile art. 33 al.2 din Lg. 188/1999 rep.- şi nu se referă la cele două zile libere (neplătite) la care toţi funcţionarii publici au dreptul săptămânal şi la care şi recurentul-reclamant avea dreptul în temeiul art. 33 al.1 din lege.
Datorită specificului activităţii de poliţie locală, dar şi programului său special de lucru – în schimburi, inclusiv weekend şi sărbători legale, recurentul-reclamant avea în plus dreptul să se bucure de reglementarea distinctă a art. 33 alin. (2) din lege, în sensul de a primi recuperare (timp liber plătit) în zilele următoare, în care figura în grafic cu activitate.
Intimata-pârâtă a motivat în faţa instanţei, invocând personalul insuficient, aspect de natură a întări ipoteza necompensării acestor ore cu timp liber, pe care instanţa trebuia să îl constate.
În concluzie, acţiunea formulată de recurent este întemeiată în drept, iar dreptul reclamantului la compensarea cu timp liber corespunzător a activităţii desfăşurate de acesta în perioada care face obiectul litigiului, în cadrul schimbului normal de lucru, în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale trebuie să fie constatat ţinând seama de prevederile legale în vigoare în perioada care face obiectul litigiului, precum şi de împrejurarea de fapt a necompensării acestor ore.
Referitor la aplicabilitatea dispoziţiilor Codului Muncii, a „normelor speciale de
reglementare a salarizării personalului plătit din fonduri publice” şi a dispoziţiilor art.
117 din Legea nr. 188/1999, rep., recurentul a susţinut că între temeiurile legale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu există nicio incompatibilitate pe care instanţa să-şi fi motivat soluţia de respingere a cererii.
. Referitor la afirmaţia că „poliţistul local îşi desfăşoară activitatea într-un
program de lucru atipic”, a arătat că acest considerent nu rezidă din niciun temei legal pe care instanţa să-l fi identificat şi care ar anula drepturile reclamantului consfinţite prin lege, de a beneficia de compensare cu timp liber şi, respectiv, de a fi despăgubit pentru prejudiciul material suferit prin neplata muncii prestate în beneficiul intimatei-pârâte.
Un ultim motiv de recurs vizează aplicarea greşită a disp. art. 42 din legea nr-188/1999 r , recurentul considerând că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii pentru prejudicii suferite de reclamant . Apreciază că este certă culpa angajatorului şi prejudiciul suferit
Pentru aceste motive, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat în drept, întemeiat pe prevederile legale mai sus invocate.
În temeiul prevederilor art. 411 noul Cod proc.civ., recurentul a solicitat judecarea în lipsă.
La data de 11 februarie 2015, intimata pârâtă Poliţia Locală a Municipiului Craiova a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de Tribunalul Dolj.
Recurentul reclamant nu a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.
Decizia Curţii de Apel Craiova .
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Curtea, în acord cu instanţa de fond, a constatat că sistemul de salarizare al poliţiştilor locali este cel aplicabil personalului din sectorul bugetar, situaţie ce rezultă din prevederile art. 16 alin.1 din Legea nr. 155/2010 a poliţiei locale. În atare situaţie devin aplicabile prevederile art. 33 alin.1 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, conform cărora” durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este, de regulă, de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână”.
În ceea ce priveşte incidenţa disp. alin. 2, potrivit cărora „pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste durata normală a timpului de lucru sau in zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperarea sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăşi 360 intr-un an”, Curtea a constatat că, pe întreaga perioadă care face obiectul litigiului dedus judecăţii, salarizarea funcţionarilor publici, categorie din care face parte şi recurenta reclamantă, a fost reglementată, cum corect a reţinut şi instanţa de fond, de Legea cadrul nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice (perioada 01.01-31.12.2011), O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2010, pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor masuri financiare in domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor masuri financiare în domeniul bugetar (perioada 01.01.-31.12.2012), O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele masuri fiscal-bugetare (perioada 01.01.-31.12.2013), respectiv O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (perioada 01.01.-31.12.2014). Aşadar, pentru perioada 2011-2014 sunt incidente aceste prevederi legale, dispoziţiile art. 33 alin.2 din Legea nr. 188/1999 rămânând fără aplicabilitate.
Prin dispoziţiile art. 9 alin.1 din Legea nr. 285/2010, art. 7 din Legea nr. 283/2011,art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, respectiv art. 9 alin.1 din O.U.G. nr. 103/2013 legiuitorul a stabilit că, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat in funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi in celelalte zile in care, in conformitate cu reglementările in vigoare, nu se lucrează, in cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber.
Din economia acestor dispoziţii legale, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că, în perioada dedusă judecăţii, pentru activitatea prestată, în cadrul schimbului normal de lucru, în zile de repaus săptămânal şi sărbători legale, legiuitorul a prevăzut, ca unică formă de despăgubire doar acordarea de timp liber corespunzător. În aceste condiţii, solicitarea recurentei reclamante de acordare a sumelor de bani (despăgubiri cum au fost intitulate de aceasta) corespunzătoare activităţii efectuate în zilele in care nu i s-a acordat compensarea cu timp liber este lipsită de fundament, singura modalitate de recompensare a activităţii prestate in aceste zile fiind acordarea de timp liber.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului reclamant că intimata pârâtă avea obligaţia ca, în raport de disp. art. 33 alin. 2 teza I din Legea nr. 188/1999 să-i asigure recuperarea prin timp liber corespunzător plătit a orelor astfel lucrate în perioada care face obiectul litigiului, Curtea constată că este nefondată, întrucât, aşa cum a reţinut anterior, pe întreaga perioadă supusă judecăţii, salarizarea recurentei reclamante s-a făcut în temeiului actelor normative sus- menţionate (ulterioare Legii nr. 188/1999), astfel că prevederile legale invocate nu-şi mai găsesc aplicabilitatea.
Mai reţine Curtea că prevederile legale privind salarizarea pentru perioada dedusă judecăţii nu fac distincţie intre timp liber corespunzător plătit şi timp liber corespunzător neplătit, ci impun acordarea de timp liber corespunzător.
Susţinerea recurentului cum că, pentru perioada depusă judecăţii, pentru zilele de sărbători legale lucrate, intimata pârâtă avea obligaţia de a-i asigura compensarea cu timp liber corespunzător, adică timp liber plătit, fără a desfăşura activitate este nefondată, pentru că, aşa cum Curtea a expus anterior, singura modalitate de compensare a activităţii desfăşurate în aceste zile este acordarea de timp liber corespunzător. Solicitarea acestuia de acordare a timpului liber corespunzător însă plătit echivalează, de fapt, cu acordarea sumelor de bani pentru activitatea prestată în aceste zile în situaţia în care intimata pârâtă nu-i acordă compensarea cu timp liber corespunzător.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor Codului muncii, corect instanţa de fond a reţinut că nu-şi găsesc aplicabilitatea. Astfel, în speţa depusă judecăţii, în privinţa salarizării funcţionarilor publici se aplică prevederile dispoziţiilor legale privind salarizarea din sectorul bugetar iar nu cele din legislaţia muncii.
Sub aspectul reţinerii de către instanţa de fond a desfăşurării de către poliţistul local a activităţii într-un program de lucru atipic, respectiv ture sau schimburi, Curtea a reţinut că acesta se stabileşte de către conducerea direcţiei şi că prestarea de către poliţistul local a activităţii în ture sau schimburi pentru a acoperi activitatea de lucru 24 de ore din 24 rezultă din chiar obligaţiile pe care acesta le are potrivit prevederilor Legii nr. 155/2010, dar şi din scopul acestei legi.
Susţinerea recurentului reclamant cum că aplicabile în cauză sunt prevederile art. 42 din Legea nr. 188/1999 este eronată. Astfel, în acord cu instanţa de fond, Curtea a reţinut că aceste prevederi legale conferă dreptul recurentului reclamant la pretinderea şi acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul pe care acesta l-a suferit, din culpa autorităţii ori instituţiei publice, în timpul atribuţiilor de serviciu, prejudiciu care nu are niciun fel de legătură cu drepturile de natură salarială ale funcţionarului public.
În ceea ce priveşte greşita interpretare de către instanţa de fond a prevederilor art. 35 NCPC şi, pe cale de consecinţă, greşita respingere ca inadmisibil a primului capăt de cerere, Curtea a constatat că recurentul reclamant a dorit să obţină doar acordarea de despăgubiri pentru activitatea prestată în zilele de repaus săptămânal sau în zilele de sărbători legale în care nu se lucrează, cerere în realizare de drepturi. Formulând un astfel de capăt de cerere, în realizarea dreptului, un alt capăt de cerere prin care se urmăreşte constatarea dreptului apare ca inadmisibil în raport de disp. art. 35 teza a II a NCPC, partea neavând deschisă şi calea unei acţiuni în constatarea dreptului atunci când are deschisă calea unei acţiuni în realizarea aceluiaşi drept cum este cazul speţei dedusă judecăţii.
A reţinut Curtea că susţinerea acesteia de îngrădire a dreptului de proprietate deoarece, în timpul său liber plătit, care trebuia să i se acorde prin grija intimatei pârâte ca timp efectiv liber, a fost pus să presteze activitate la instituţie, fără a-i fi plătită, astfel având dreptul la despăgubiri este nefondată, recurentul reclamant neavând un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aceasta nu este îndreptăţită la acordarea de astfel de despăgubiri ci doar la compensarea cu timp liber.
Faţă de cele expuse, Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, contrar susţinerii recurentului reclamant, nefiind incident motivul de recurs prev. de art. 488 alin.1 pct. 8 NCPC, astfel că, în temeiul disp. art. 496 alin.1 NCPC, va respinge calea de atac ca fiind nefondată.
