În materie de răspundere delictuală în insolvenţă, de principiu, sunt aplicabile normele de drept substanţial în vigoare la data săvârşirii faptelor în virtutea principiului neretroactivităţii legii, de imediată aplicare fiind doar normele de procedură. Cu toate acestea, nu există un conflict între Legea nr.85/2006 şi Legea nr.64/1995 cu privire cauzele de antrenare a răspunderii administratorilor sociali deoarece conţinutul art.137 din Legea nr.64/1995 este identic cu cel al art.138 din Legea nr.85/2006.
Pentru antrenarea răspunderii în temeiul art.138 lit. f trebuie îndeplinite două condiţii: săvârşirea unei fapte constând din folosirea unor mijloace ruinătoare pentru a procura fonduri persoanei juridice şi săvârşirea faptei cu intenţie calificată de scopul întârzierii încetării de plăţi.
Mijloace ruinătoare sunt acele mijloace împovărătoare de obţinere de resurse, cum ar fi un împrumut în condiţii mai oneroase decât cele ale pieţei, de exemplu cu o dobândă mult mai ridicată decât cea practicată în mod obişnuit, aceste condiţii mai oneroase ducând societatea la ruină.
Mijloace ruinătoare sunt acele mijloace împovărătoare de obţinere de resurse, cum ar fi un împrumut în condiţii mai oneroase decât cele ale pieţei, de exemplu cu o dobândă mult mai ridicată decât cea practicată în mod obişnuit, aceste condiţii mai oneroase ducând societatea la ruină.
Curtea de Apel Craiova. Secţia comercială.
Creditoarea BCR SA a chemat în judecată pe pârâţii B.T.C. şi N. V. solicitând antrenarea răspunderii acestora pentru fapta prevăzută de art.137 lit. d din Legea nr.64/1995, susţinând că aceştia, în calitate de administratori ai debitoarei SC C. PROD SRL, au ţinut o contabilitate fictivă.
La data de 07.08.2006, RAAPS BUCUREŞTI a formulat, de asemenea, cerere de antrenare a răspunderii pârâţilor în temeiul dispoziţiilor art.138 alin. 1 lit. f din Legea nr.85/2006, susţinând că cei doi au prezentat o situaţie nereală băncii pentru a obţine creditul şi prin aceasta au dus societatea în stare de insolvenţă.
Prin sentinţa nr.649 din 30.10.2006, pronunţată de judecătorul-sindic, s-au admis cererile formulate de creditori şi s-a dispus antrenarea răspunderii celor doi pârâţi pentru pasivul neacoperit, de 1.560.435 lei.
Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâţii.
Examinând actele şi lucrările cauzei prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu dispoziţiile art.3041 C.p.civ., Curtea găseşte recursul fondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la aplicarea în timp a legii, Curtea reţine că legea privind procedura insolvenţei reglementează o procedură specială de executare silită pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, conţinând însă şi norme de drept substanţial. De principiu, susţinerea recurenţilor referitoare la aplicarea normelor de drept substanţial în vigoare la data săvârşirii faptelor şi la neretroactivitatea unor astfel de norme adoptate ulterior, este corectă, de imediată aplicare fiind doar noile norme de procedură. Cu toate acestea, în speţă nu există un conflict între Legea nr.85/2006 şi Legea nr.64/1995 cu privire la aspectul analizat, deoarece conţinutul art.137 din Legea nr.64/1995 este identic cu cel al art.138 din Legea nr.85/2006.
Analizând însă cerinţele prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. f din Legea nr.85/2006 ( anterior, art.137 lit. f din Legea nr.64/1995), Curtea constată că judecătorul-sindic a apreciat în mod greşit că în cauză se impune angajarea răspunderii pârâţilor.
Textul reglementează două condiţii pentru antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale societăţii debitoare, şi anume: săvârşirea unei fapte constând din folosirea unor mijloace ruinătoare pentru a procura fonduri persoanei juridice şi săvârşirea faptei cu intenţie calificată de scopul întârzierii încetării de plăţi.
În speţă, însă, nu s-a pretins folosirea unor astfel de mijloace pentru procurarea de fonduri ci, dimpotrivă, s-a invocat obţinerea unui împrumut contractat în condiţiile obişnuite, normale ale pieţei şi nu s-a pretins nici faptul că dobânda stipulată în acest contract ar fi reprezentat cauza ruinării societăţii debitoare.
Prezentarea unei situaţii financiare nereale pentru a determina obţinerea împrumutului poate constitui un fals sau o înşelăciune, fapte pe care creditoarea le-ar putea eventual invoca pe calea unei plângeri penale, dar nu poate fi reţinută ca o modalitate de ruinare a societăţii debitoare. Dimpotrivă, prin această faptă administratorii au obţinut fonduri necesare desfăşurării activităţii societăţii.
Nici cea de a doua condiţie nu este îndeplinită, în speţă nefăcându-se dovada că scopul obţinerii împrumutului ar fi putut fi acela de a întârzia încetarea de plăţi. Dimpotrivă, întrucât împrumutul a fost acordat imediat după înfiinţarea societăţii debitoare, scopul pentru care a fost cerut şi, respectiv, acordat de către bancă, nu putea fi decât cel legitim, de finanţare a activităţii.
Totodată, Curtea constată că nici relaţiile comerciale dintre debitoare şi SC C. SRL nu pot fi interpretate ca având caracterul unui mijloc ruinător, pentru a caracteriza astfel operaţiunile derulate între cele două societăţi nefiind suficient argumentul că pârâtul B.T.C. este asociat şi administrator la ambele societăţi. De altfel, şi în această situaţie, se constată că debitoarea falită nu şi-a diminuat patrimoniul ci, dimpotrivă, şi-a procurat fonduri.
Şi în raportul întocmit de lichidatorul judiciar la data de 18.10.2004 s-a reţinut că nu s-au identificat elemente de natură să atragă răspunderea administratorilor şi că încetarea de plăţi a debitoarei nu este imputabilă acestora, ci caracterului neperformant al activităţii desfăşurate ce a avut drept consecinţă creşterea datoriilor în principal faţă de BCR.
Nici în temeiul art.138 lit. d din Legea nr.85/2006 nu se justifică angajarea răspunderii celor doi administratori sociali ai debitoarei. Prezentarea unei situaţii intermediare nereale către bancă în vederea obţinerii unui împrumut nu echivalează cu nici una dintre faptele incriminate de acest text, iar în speţă nu s-a susţinut şi nu s-a dovedit că pârâţii au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.
Faţă de considerentele expuse, Curtea va admite recursul şi, potrivit art.312 alin. 3 C.p.civ., va modifica hotărârea atacată, în sensul că va respinge ca nefondate cererile de antrenare a răspunderii pârâţilor administratori sociali ai debitoarei.
