Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, Decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.
Recurenţii nu contestă împrejurarea că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu invocă existenţa unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Însă recurenţii consideră că, indiferent de această împrejurare, pot formula oricând o acţiune în revendicare, iar respingerea unei astfel de acţiuni pe motiv că nu au urmat procedura legii speciale ar fi de natură să le încalce dreptul la respectarea proprietăţii.
Or, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, reclamanţii ar trebui să aibă un “bun” în sensul acestui articol.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sau conturat câteva principii. În primul rând, dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către statul român.
În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei, trebui că facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.
Noţiunea de “bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Numai în cazul în care reclamanţii ar fi formulat notificarea, iar aceasta ar fi rămas nesoluţionată sau ar fi fost respinsă, instanţa ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască “o speranţă legitimă” în patrimoniul reclamanţilor, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
În speţă, reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), motiv pentru care Curtea consideră, ca şi instanţele de fond şi de apel, că aceştia nu au un “bun actual” şi nici măcar “o speranţă legitimă” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1.
În lipsa notificării şi în condiţiile inexistenţei unui drept de proprietate în patrimoniul lor, reclamanţii nu mai pot pretinde restituirea în natură a bunului sau despăgubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.
Această soluţie este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui “bun”, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurenţii reclamanţi în motivarea recursului, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenţei unui “bun” în patrimoniul lor. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunţate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că mecanismul Legii nr. 10/2001 şi Fondul Proprietatea, nu sunt funcţionale într-o manieră care să corespundă exigenţelor Convenţiei. Însă, în toate situaţiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenţei unui “bun” în patrimoniul reclamanţilor din cauzele respective.
Aşa cum în mod corect au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, reclamanţii aveau la dispoziţie calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină, fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent şi care stabilea o procedură specială de acces la instanţă.
Potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamanţi la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin decizie dată de instanţa supremă, a statuat că instanţa de judecată poate analiza pe fond notificarea, chiar şi în ipoteza refuzului unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare (Decizia nr. XX/2007).
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
În ce măsură o astfel de cale era una concretă şi efectivă s-ar fi impus a se examina în măsura în care s-ar fi făcut dovada că reclamanţii au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege pentru a putea beneficia de restituire, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea.
Împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul era deja vândut către chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate justifica lipsa de diligenţă a reclamanţilor în efectuarea demersurilor legale pentru obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie. De asemenea, aspectul vânzării bunului către chiriaşi anterior anului 2001 nu poate conferi reclamanţilor dreptul de a uza de calea acţiunii în revendicare de drept comun, în condiţiile în care demersul lor judiciar se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale şi, deci, se supune dispoziţiilor acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, în mod corect a apreciat instanţa de apel în sensul că, întrucât imobilul cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, cererea de restituire, precum şi cea privind analiza titlului statului, trebuie examinate prin prisma dispoziţiilor acestei legi speciale. Or, în condiţiile în care se constată că, datorită nedepunerii notificării, reclamanţii au pierdut însuşi dreptul subiectiv la restituire, nejustificând existenţa unui drept de proprietate, a unui “bun” sau cel puţin a unei “speranţe legitime” în patrimoniul lor, aceştia nu pot pretinde pe calea unei acţiuni de drept comun (cum este cea de faţă) constatarea nulităţii titlului statului.
Mai trebuie avut în vedere şi faptul că, prin hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamanţi, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar dreptul de creanţă în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot).
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un “interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 458/02.07.2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02.06.2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.
Fiind astfel lămurit faptul că, prin simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului, reclamanţii nu ar putea obţine câştig de cauză în acţiunea în revendicare, ci ar trebui să urmeze calea legii speciale pentru obţinerea măsurilor reparatorii în echivalent şi având în vedere că legea specială la rândul său, stabileşte în sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării atribuţia analizării valabilităţii titlului statului (art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi art. 2.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007), verificare care este supusă cenzurii instanţei de judecată, odată cu soluţia dată notificării, potrivit dispoziţiilor aceleiaşi legi speciale, Curtea apreciază că verificarea valabilităţii titlului statului într-un proces separat, pe calea dreptului comun, prin ocolirea legii speciale (mai ales că posibilitatea urmării căii prevăzute de legea specială este pierdută ca urmare a neformulării notificării în termenul legal) este nu numai contrară principiului specialia generalibus derogant, dar şi inutilă, în condiţiile în care, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă în toate situaţiile de preluare abuzivă enumerate la art. 2 din Legea nr. 10/2001, chiar şi în cazul în care preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu valabil.
CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A IV-A CIVILĂ
Decizia civilă nr. 411 R din 12.04.2011
3
