CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERII PRONUNŢATE DE INSTANŢĂ PRIN CARE S-A RESPINS PLÂNGEREA FORMULATĂ DE INCULPAT ÎMPOTRIVA ORDONANŢEI PROCURORULUI PRIN CARE S-A DISPUS PRELUNGIREA DURATEI MĂSURII PREVENTIVE A OBLIGĂRII DE A NU PĂRĂSI ŢARA.Decizia penală nr. 552 din 25 septembrie 2009Asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 23 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bacău, în temeiul art. 140/2 Cod procedură penală, s-a respins ca nefondată cererea de revocare formulată împotriva ordonanţei procurorului privind prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara nr.63/D/2009 din 21.09.2009 dispusă de D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Bacău, cerere formulată de inculpatul G.I.De asemenea, prin aceeaşi încheiere s-a respins cererea de încuviinţare de instanţă de a părăsi ţara pe o perioada limitată ca nefondată.S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales.În temeiul art. 192 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina statului.Pentru a pronunţa această încheiere, Tribunalul a reţinut următoarele:Sub nr. 6112/110/2009 a fost înregistrata plângerea inculpatului G.I. împotriva ordonanţei procurorului nr. 63D/P/2009 (143D/P/2005) din 21.09.2009 emisă de D.I.I.C.O.T – Serviciul Teritorial Bacău, prin care s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, solicitând, în principal, revocarea acestei masuri, iar, in subsidiar, încuviinţarea de a părăsi ţara pe o perioadă limitată, întrucât pe de o parte nu mai subzistă temeiurile care au stat la baza luării acesteia, în cauză neexistând date care să justifice luarea acestei masuri, ea fiind una abuzivă şi, de asemenea, a solicitata a se lua în considerare faptul că starea de sănătate a tatălui sau este una precară, urmează a fi operat şi din luna iunie nu şi-a mai văzut familia.
Tribunalul analizând actele si lucrările dosarului apreciază că plângerea petentului sub ambele capete de cerere este nefondata pentru considerentele ce vor fi expuse:
Potrivit art. 145/1 Cod procedură penală, măsura obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă inculpatului de procuror sau judecător, în cursul urmăririi penale sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus aceasta măsură.Potrivit art. 140/2 alin. 7 Cod procedură penală, instanţa dispune revocarea măsurii când consideră ca aceasta este ilegală sau nu este justificată.Analizând plângerea inculpatului prin coroborarea atât a datelor şi indiciilor existente în cauză, cât şi a motivelor invocate de acesta, tribunalul apreciază că aceasta măsură este justificată şi chiar excesiv de blândă faţă de întreaga situaţie reţinută în sarcina acestuia.Inculpatul G.I. este cercetat în cauză sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută şi pedepsită de art. 7 alin. 1, 3, cu referire la art. 2, lit. a, lit. b – punct 5, 14, 20, şi lit. c – punct 1, din Legea nr. 39/2003, evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin 1 lit. c din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal şi art.13 Cod penal, instigare la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prin mijloace frauduloase cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 25 Cod penal, raportat la art. 215 alin. 1, 2 şi 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, instigare la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 25 Cod penal, raportat la art. 9 alin. 1 lit. f din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, folosirea activelor societăţii în interes personal, comisă în formă continuată, prevăzută de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 modificată, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, fals privind identitatea, prevăzută de art. 293 alin. 1, teza a II-a Cod penal, fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 291 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penală, spălare de bani, prevăzută de art.23 alin.1 lit. b din Legea nr. 656/2002 modificată, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, iar datele şi indiciile existente în cauză demonstrează pe deplin presupunerea rezonabilă că acesta ar fi prezumtivul al infracţiunilor reţinute în sarcina sa, astfel încât că se impune cel puţin luarea măsurii împotriva căreia acesta a formulat plângere în momentul de faţă.Măsura obligării de a nu părăsi ţara luata faţă de inculpat este una care se impune tocmai pentru a se asigura un minimum de condiţii pentru buna desfăşurare a procesului penal, aspect care a fost constatat şi de instanţa de recurs, aceasta măsura fiind una necesara, raportat la natura şi gravitatea faptelor pentru care este acuzat, rezonanţa socială deosebită a acestora, care ar crea o stare de temere, insecuritate şi lipsă de respect faţă de valorile sociale ocrotite de lege, dacă faţă de inculpat nu s-ar dispune nici un fel de măsură preventivă.
Susţinerile inculpatului că luarea acestei masuri este una abuzivă şi că ne aflăm în prezenţa unor simple speculaţii ale organelor de anchetă este una pur subiectivă, la acest moment procesual nu poate fi pusă în discuţie vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, ci doar se analizează datele şi indiciile existente în cauză, date şi indicii care pledează şi susţin măsura luata în cauză.Nici starea de sănătate precară a tatălui şi nici data comiterii faptelor nu se încadrează în dispoziţiile legale care să ducă la aprecierea că măsura este ilegală, sau nejustificată, sau care să determine instanţa să aprecieze că ar putea încuviinţa părăsirea ţarii pe o perioada limitată, intre interesul bunei funcţionări a justiţiei, a aflării adevărului şi interesul personal al inculpatului, tribunalul le va avea în vedere pe primele două, care susţin şi pledează în favoarea măsurii dispusa de procuror, şi anume aceea de a nu părăsi ţara.Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul.Curtea va analiza admisibilitatea recursului declarat de recurentul-inculpat.Introducerea recursului are efectul de a investi instanţa cu verificarea hotărârii atacate cu recurs.
Producerea unui astfel de efect depinde însă de valabilitatea recursului declarat, de introducerea lui în condiţiile legii.Aşa cum este cunoscut, recursul este inadmisibil atunci când a fost declarat în cazuri şi condiţii neprevăzute de lege.
Dacă au fost încălcate dispoziţiile legale de care depinde valabilitatea recursului, instanţa de recurs trebuie să se pronunţe cu privire la valabilitatea recursului, respingându-l ca introdus cu încălcarea legii.
Curtea de Apel Bacău prin încheierea nr. 53 din data de 26 iunie 2009, a admis recursul declarat de recurenţii-inculpaţi: G. I., G.E.C. şi R.V. împotriva încheierii din data de 24.06.2009, pronunţată de Tribunalul Bacău, prin care s-a luat împotriva celor trei inculpaţi măsura arestului preventiv, a fost casată încheierea, iar în baza art. 149/1 alin. 12, coroborat cu art. 145/1 Cod procedură penală, s-a dispus luarea împotriva inculpaţilor a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, pentru o durată de 30 de zile.
Măsura arestului preventiv a fost prelungită de Ministerul Public – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Bacău şi prin ordonanţa din data de 24.08.2009, respectiv, din 21.09.2009.
Aşa cum rezultă şi din conţinutul introductiv al cererii formulate de recurentul-inculpat acesta a formulat plângere împotriva ordonanţei procurorului din data de 21.09.2009, prin care s-a prelungit durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, acest lucru rezultând din formularea expresă din cerere Plângere împotriva ordonanţei procurorului” şi din temeiul în drept invocat în cerere, respectiv art. 140/2 Cod procedură penală.
În conformitate cu dispoziţiile art. 145/1 alin. 2, raportat la art. 145 alin.2 Cod procedură penală: În cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzute în alin.1 nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dispune de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Dispoziţiile art. 140/2 se aplică în mod corespunzător. Durata maximă a măsurii prevăzute în alin. 1 în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani.”Aşa cum rezultă din acest text, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, în cursul urmăririi penale, poate fi prelungită, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile, fiind aplicabile dispoziţiile art.140/2 Cod procedură penală.Potrivit acestui din urmă text: Plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind măsurile preventive prevăzute în art. 136 lit. b) şi c)Împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.Plângerea se va soluţiona în camera de consiliu.Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii.Participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie.Dosarul va fi înaintat instanţei în termen de 24 de ore, iar plângerea se soluţionează în termen de 3 zile.Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere.Când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanţa dispune revocarea ei.Plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea măsurii preventive, nu este suspensivă de executare.Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea plângerii.”Din examinarea acestui text rezultă că împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune prelungirea duratei măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, plângere care se soluţionează prin încheiere în termen de 3 zile în camera de consiliu.
Legiuitorul nu a prevăzut nici o cale de atac împotriva încheierii prin care s-a respins plângere formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus prelungirea duratei măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.
Nu se poate susţine nici faptul că ar fi incidente dispoziţiile art.143/3 alin.1 Cod procedură penală, deoarece, denumirea marginală a acestui text este Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de judecător în cursul urmăririi penale privind măsurile preventive” şi următorul conţinut: Împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.”
Aşa cum s-a statuat şi prin Decizia nr. XII din data de 21 noiembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, În aplicarea dispoziţiilor art. 140/3 alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de procedură penală, stabilesc:1. Încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs.2. Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs.”
În raport cu prevederile art. 140/3 alin. 1 Cod procedură penală, a recunoaşte calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, înseamnă a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar art. 23 alin. 7 şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.În acelaşi timp s-ar încălca art. 385/1 alin. 2 Cod procedură penală, în temeiul căruia încheierile care nu pot fi atacate, separat, cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată.Raţiunile pentru care în art.140/3 alin. 1 şi art.141 Cod procedură penală nu a fost reglementat recursul împotriva încheierilor prin care, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă ori în apel, a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive constau, pe de o parte, în faptul că o nouă cerere de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, pentru motive noi, poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale sau al judecăţii.Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 146 alin. 12, art. 149/1 alin. 13, art. 159 alin. 8, art. 160/a alin. 2 şi art. 160/b Cod procedură penală, se asigură atât controlul judiciar imediat, realizat de către o instanţă ierarhic superioară, asupra legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, cât şi verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri preventive în cursul judecăţii.Aceleaşi raţiuni au fost avute în vedere de legiuitor şi în momentul în care nu a prevăzut o cale de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţa de judecată prin care s-a respins plângerea inculpatului împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus prelungirea duratei măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, sau, ţara.Oricând, inculpatul pe durata pentru care s-a dispus prelungirea duratei măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, sau, ţara, are posibilitatea să solicite revocarea acestei măsuri preventive.
În acelaşi sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tot în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr.18 din 10.03.2008.Totodată, lipsa posibilităţii de a ataca, separat, cu recurs încheierea pronunţată de instanţă în cursul urmăririi penale prin care s-a respins plângerea inculpatului împotriva ordonanţei procurorului prin care a dispus prelungirea duratei măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, sau, ţara, nu contravine nici art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, potrivit căruia orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”.Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 4 din Convenţie nu garantează dreptul la o cale de atac împotriva hotărârilor privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă, pentru luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive.Ori, dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului garantează un grad de jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă, pentru luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive, cu atât mai puţin s-ar justifica un recurs împotriva încheierii pronunţată de instanţă în cursul urmăririi penale prin care s-a respins plângerea inculpatului împotriva ordonanţei procurorului prin care a dispus prelungirea duratei măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, sau, ţara.Grad de jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă, în cazul plângerii inculpatului împotriva ordonanţei procurorului prin care a dispus în cursul urmăririi penal prelungirea duratei măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, sau, ţara îl constituie plângerea la instanţa de judecată, prevăzută de art. 140/2 Cod procedură penală.
Faptul că încheierea prin care instanţa respinge plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care prelungit durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara rezultă şi din faptul că în conformitate cu dispoziţiile art.1 40/2 alin. 9 Cod procedură penală, instanţa care a soluţionat plângerea are obligaţia să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea plângerii.În condiţiile în care legiuitorul ar fi înţeles ca astfel de încheieri să fie suspuse recursului, ar fi prevăzut-o în mod expres şi nu ar fi prevăzut ca dosarul să fie restituit procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea plângerii, ci aşa cum este prevăzut în art. 140/3 alin.9 Cod procedură penală (Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de judecător în cursul urmăririi penale privind măsurile preventive), art. 159 alin.10, cu referire la art. 140/3 alin. 9 Cod procedură penală (Procedura prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale): Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului”, art. 141 Cod procedură penală (Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de judecător în cursul judecăţii privind măsurile preventive): Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului”, art. 160/9 Cod procedură penală (Recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie): Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.”.De altfel, nu ar fi posibil ca o încheiere prin care instanţa dispune luarea în cursul urmăririi penale a măsurii preventive cea mai severă, cea a arestării preventive, sau prelungirea duratei acestei măsuri să fie supuse doar unei singure căi de atac, cea a recursului la instanţa ierarhic superioară, în timp ce ordonanţele procurorului prin care ia, sau se prelungeşte măsurile preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, sau ţara, să fie supuse atât controlului judiciar pe cale plângerii la instanţa de judecată căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în prima instanţă şi apoi pe calea recursului la instanţa ierarhic superioară.Pentru aceste considerente, în temeiul art.385/15 alin.1 pct.1 lit.a Cod procedură penală, Curtea de Apel Bacău a respins ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-inculpat.
