C. muncii, art. 16 alin. (2), art. 287
în situatia în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă. Forma scrisă a contractului individual de muncă se impune numai ca o condiţie de probă a existenţei unei relaţii contractuale de muncă între salariat şi angajator, iar lipsa formei scrise nu afectează însăşi valabilitatea contractului individual de muncă.
C.A. Ploieşti, Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 398 din 9 mai 2006, portal.just.ro
Prin sentinţa civilă nr. 1169 din 12 decembrie 2005, Tribunalul Buzău, în conformitate cu art. 16 alin. (3) C. muncii, a obligat pârâta să încheie contract individual de muncă cu reclamantul începând cu data de 5 ianuarie 2005, iar potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 92/1976, aceeaşi societate a fost obligată să efectueze înscrierile şi menţiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului. De asemenea, potrivit art. 141 alin. (4) C. muncii, pârâta a fost obligată la achitarea către reclamant a indemnizaţiei aferente concediului de odihnă neefectuat pentru perioada lucrată, conform art. 140 alin. (2) C. muncii, iar cererea referitoare la plata salariului începând cu data de 1 iulie 2005 şi până la acordarea unui preaviz a fost apreciată ca neîntemeiată,
întrucât de la această dată reclamantul a recunoscut că nu a mai prestat muncă în folosul pârâtei.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 16 alin. (1) C. muncii, angajatorul arc obligaţia de a încheia în formă scrisă contractul individual de muncă, în baza consimţământului părţilor, iar art. 16 alin. (2) C. muncii prevede că, în cazul în care contractul nu a fost încheiat în formă scrisă, acesta se prezumă că a fost încheiat pe durată nedeterminată, teza finală stipulând posibilitatea părţii interesate de a face dovada existenţei raporturilor de muncă şi a prestaţiilor efectuate prin orice mijloc de probă. S-a mai reţinut de către prima instanţă, pe baza actelor depuse la dosar, că reclamantul a avut raporturi de muncă desfăşurate la societatea pârâtă, care, deşi legal citată la mai multe termene de judecată, nu s-a prezentat să se apere, împrejurare ce a fost apreciată ca un indiciu al culpei în care se găseşte societatea.
împotriva sentinţei primei instanţe au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul, cât şi pârâta. La termenul din 9 mai 2006, în şedinţă publică, curtea a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei, ale cărei motive de recurs au fost depuse la dosar abia la data de 17 martie 2006, peste termenul legal procedural de 10 zile de la comunicarea sentinţei atacate, termen special prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, comunicare care s-a făcut la data de 18 ianuarie 2006, după cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii. Faţă de precizarea expresă a recurentei-pârâte, şi anume că prin motivele de recurs se invocă o nulitate de ordine publică, respectiv lipsa calităţi procesuale active a reclamantului, nulitate care poate fi invocată oricând, chiar şi direct în faţa instanţei de recurs, a fost analizat şi recursul pârâtei cu privire la această nulitate.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate în cele două recursuri, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, curtea a constatat că recursurile sunt nefondate.
In ceea ce priveşte recursul reclamantului B.G.L., este neîntemeiată critica acestuia prin care se susţine că în mod greşit prima instanţă nu a obligat pârâta şi la plata salariului începând cu data de 1 iulie 2005 până la acordarea unui preaviz. Aceasta, deoarece, după cum însuşi recurentul-reclamant a arătat, de la data de 1 iulie 2005 nu a mai prestat muncă în folosul societăţii pârâte, situaţie în care, în raport de art. 154 C. muncii, care statuează că salariul reprezintă
contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, soluţia primei instanţe apare ca fiind corectă, nerezultând din probatoriile administrate că neprezentarea reclamantului la muncă s-a datorat culpei pârâtei, nemaifiind primit la muncă, aşa cum pretinde recurentul.
In ceea ce priveşte recursul pârâtei, a fost avută în vedere, după cum s-a arătat mai sus, critica pârâtei din recurs prin care se invocă
lipsa calităţii procesuale active a reclamantului. In conformitate cu art. 16 alin. (1) C. muncii, contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română, obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revenind angajatorului. De asemenea, art. 16 alin. (2) C. muncii prevede că, în situaţia în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă, dispoziţie legală a cărei corectă aplicarc s-a făcut şi în cauza de faţă. Forma scrisă a contractului individual de muncă se impune numai ca o condiţie de probă a existenţei unei relaţii contractuale de muncă între salariat şi angajator, iar lipsa formei scrise nu afectează însăşi valabilitatea contractului individual de muncă.
Reclamantul, care a promovat acţiunea introductivă, avea obligaţia să justifice calitatea procesuală activă, adică existenţa unei identităţi între persoana acestuia şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, iar cu probatoriile administrate în cauză s-a făcut dovada existenţei raporturilor de muncă dintre acesta şi societatea pârâtă, fiind evident şi interesul reclamantului în promovarea acţiunii.
De menţionat că la prima instanţă pârâta – care a fost prezentă la un termen chiar prin administrator, fiind şi citată de mai multe ori – nu a formulat întâmpinare şi nu a propus nicio probă în apărare, în speţă fiind vorba de un conflict de muncă, fiind aplicabile, aşadar, şi dispoziţiile art. 287 C. muncii, care statuează că sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului.
Este neîntemeiată susţinerea recurentei potrivit căreia singura probă în baza căreia prima instanţă a pronunţat sentinţa atacată ar fi contractul individual de muncă încheiat în formă scrisă între societatea pârâtă şi fiul recurentului, apreciindu-se de către recurentă că instanţa a fost indusă în eroare de către reclamant, care a profitat de coinci-denţa de nume existentă între acesta şi fiul său, câtă vreme reclamantul a precizat instanţei în mod expres, la termenul din 21 noiembrie
2005, că depune la dosar copia contractului individual de muncă al fiului său, care a lucrat la societatea pârâtă în aceeaşi perioadă, susţinere reluată şi la termenul de fond din 12 decembrie 2005. Instanţa şi-a fundamentat soluţia pe ansamblul actelor depuse la dosar, inclusiv înscrisuri emanând de la administratorul societăţii pârâte, care nu au fost contestate, societate care, după cum s-a arătat mai sus, nu şi-a formulat nicio apărare în cauză pe tot parcursul judecării pricinii la prima instanţă, împrejurare ce a fost în mod corect apreciată ca un indiciu al culpei în care aceasta se găseşte.
