Prin sentinta civila nr. 650 din 12 mai 2003, pronuntata de Tribunalul Harghita în dosarul nr. 3727/2002 s-a dispus începerea procedurii falimentului împotriva pârâtei si dizolvarea acestei societati în conditiile art. 222 alin. 1 lit. f din Legea nr. 31/1990.
Dupa declansarea procedurii falimentului s-a hotarât disponibilizarea personalului societatii, fiind mentinute doar trei contracte de munca, respectiv ale directorului, directorului economic si consilierului juridic. Prin urmare a fost mentinut în functie si reclamantul M. I., care la acea data îndeplinea functia de director economic.
Prin decizia nr. 511 din 21 mai 2000, emis de pârâta SC S. A. SA, prin lichidator judiciar SC C. SRL Brasov s-a dispus încetarea contractului de al reclamantului, începând cu data de 21 mai 2004. Aceasta masura a fost luata ca urmare a faptului ca a fost declansata procedura falimentului fata de SC S. A. SA, ocazie cu care în temeiul prevederilor legale aplicabile în materie (Legea nr. 31/1990 si Legea nr. 64/1995) s-a dispus si dizolvarea societatii.
Prin actiunea introductiva reclamantul a solicitat obligarea pârâtei prin lichidator la plata sumei de 210.000.000 lei, reprezentând contravaloarea a 15 salarii brute, prevalându-se de actul aditional la contractul individual de munca intervenit între parti. Conform actului aditional mentionat, înregistrat sub nr. 1655 din 17 decembrie 2001 societatea pârâta, în calitate de angajator s-a obligat la plata unor compensatii reprezentând contravaloarea a 15 salarii brute în cazul desfacerii contractului individual de munca din initiativa sa, indiferent de motivele invocate.
În speta trebuie însa avut în vedere faptul ca încetarea contractului de munca al reclamantului nu a intervenit din initiativa angajatorului, ci ca urmare a declansarii falimentului si dizolvarii societatii. Dizolvarea societatii pârâte s-a dispus în temeiul art. 106 alin. 2 din Legea nr. 64/1995, conform caruia prin încheierea prin care se decide intrarea în faliment, judecatorul sindic va pronunta dizolvarea societatii debitoare.
Potrivit art. 56 lit. c din Codul muncii, contractul individual de munca înceteaza de drept ca urmare a dizolvarii angajatorului, persoana juridica, de la data la care persoana juridica îsi înceteaza existenta.
În speta, desi s-a dispus dizolvarea societatii, aceasta nu si-a încetat însa existenta, însa în prezent toate activitatile si operatiunile întreprinse de societatea pârâta sunt specifice procedurii de lichidare. Este adevarat ca imediat dupa pronuntarea sentintei prin care s-a dispus începerea procedurii falimentului contractul de munca al reclamantului a fost mentinut si nu s-a considerat ca a încetat, însa ulterior aceasta masura s-a dispus de catre lichidator la cererea creditorilor, care potrivit prevederilor Legii nr. 64/1995 au dreptul sa analizeze situatia debitorului si sa propuna o serie de masuri. Pe de alta parte, conform art. 67 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, pe parcursul procedurii, în vederea cresterii valorii averii debitorului, lichidatorul poate sa mentina sau sa denunte orice contract, inclusiv contractele de munca. Astfel, încetarea contractului de munca al reclamantului s-a dispus în exercitarea acestei prerogative, aspect care trebuie însa coroborat cu cererea formulata de creditori în vederea denuntarii contractelor de munca existente la nivelul societatii, între care si contractul de munca al reclamantului.
În aceste conditii în mod nejustificat se sustine de catre reclamant ca desfacerea contractului sau de munca s-a facut din initiativa angajatorului, deoarece dupa începerea procedurii falimentului nici una din masurile luate la nivel de societate nu mai sunt la latitudinea societatii, ci acestea sunt dispuse exclusiv de lichidator, care are atributia de a conduce activitatea debitorului. Mai mult, în speta aceasta masura a fost solicitata si de creditori si, de asemenea, trebuie luat în considerare si faptul ca dupa dizolvarea societatii raporturile de munca înceteaza de drept.
În cererea de recurs reclamantul a mai facut referire la situatia unui alt angajat caruia prin hotarâre judecatoreasca i s-au acordat 15 salarii compensatorii, însa în acel dosar s-a pus doar problema admisibilitatii cererii de valorificare a drepturilor banesti pe calea dreptului comun, în afara procedurii falimentului, fara a se contesta cuantumul drepturilor pretinse, astfel ca situatia acelei persoane nu este similara cu cea a reclamantului din prezenta cauza.
Fata de cele ce preced, pentru considerentele aratate, instanta de recurs retine ca în mod corect a apreciat instanta de fond ca pretentiile reclamantului sunt nefondate, nefiind incidente în speta prevederile art. 304 pct. 8 si 9 Cod procedura civila, întrucât instanta a interpretat corect actele deduse judecatii si hotarârea atacata a fost pronuntata cu aplicarea corecta a prevederilor legale aplicabile în materie. În consecinta, în temeiul art. 316 Cod procedura civila, raportat la art. 312 alin. 1 Cod procedura civila, curtea de apel va respinge ca nefondat recursul, mentinând dispozitiile sentintei atacate.
