Atâta vreme cât asiguratul a înţeles că semneze un contract de prin care era asigurată doar avarierea parţială a bunului său, fără luarea în considerare a riscului pieirii totale a acestuia şi, pe cale de consecinţă, mărimea primelor de asigurare plătite de asigurat a fost corelată cu acest risc şi nu cu cel de daună totală, la momentul producerii evenimentului asigurat care a avut drept consecinţă avarierea totală a bunului el nu mai poate pretinde nici măcar în parte suportarea de către asigurător a unei părţi din dauna suferită, al cărui risc nu a fost asumat de către societatea de asigurare, ci de către însăşi persoana care a suferit acest prejudiciu.
Dec. com 19/RC/2009 pronunţată în dosarul nr. 1540/280/2008
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 19.02.2008, reclamanta F A T, a chemat în judecată pe pârâtele S.C. A Ţ ASIGURĂRI S.A., cu sediul în Bucureşti şi SUCURSALA S.C. AŢ ASIGURĂRI S.A., cu sediul în Piteşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate la plata sumei de 45.800 RON, reprezentând despăgubiri în temeiul poliţei nr.4842683/19.09.2006.
În motivarea cererii, în esenţă, reclamanta (asigurat) a arătat că prin intermediul Sucursalei din Piteşti (asigurător) a încheiat cu pârâta poliţa nr.4842683/19.09.2006 de asigurare a unui bun mobil, anume a unui autoturism marca Mercedes Benz
Conform contractului de asigurare, riscurile asigurate sunt reprezentate de eventualele pagube produse bunului ca urmare a unor ciocniri, loviri, răsturnări etc, conform punctului II Riscuri asigurate, Secţiunea A, Condiţii generale din poliţă, a mai arătat reclamanta.
Suma asigurată a fost de 65.473 lei RON, iar prima de asigurare a fost de 5.320 RON, împărţită în mai multe tranşe.
La sfârşitul anului 2006 s-a produs cazul asigurat, autoturismul fiind avariat urmare producerii unui eveniment rutier, iar reclamanta a făcut demersuri privind întocmirea dosarului de daună în vederea încasării despăgubirilor cuvenite.
Cu ocazia constatării deteriorărilor suferite s-a apreciat că dauna este „totală”, iar asigurătorul a menţionat iniţial că nu poate oferi o despăgubire mai mare de 75% din valoarea asigurată, considerând că epava autoturismului reprezintă valoric 25% din valoarea bunului, valoare ce poate fi eventual recuperată de asigurat prin alte metode.
În acest caz, reclamanta a solicitat să i se acorde despăgubirea în proporţia solicitată prin cererea de faţă, urmând ca autoturismul să fie reparat în regie proprie, conform dispoziţiilor contractuale care permiteau acest lucru, dar pârâta a refuzat să facă acest lucru, răspunzându-i prin adresa nr. 3132/13.02.2007 că nu se va plăti nici o despăgubire, deoarece „poliţa nu acoperă riscul de daună totală”.
Pârâta S.C. A Ţ ASIGURĂRI S.A., legal citată, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii formulată de reclamantă, ca nelegală şi netemeinică, în esenţă susţinând următoarele:
Cererea este prematură întrucât nu au fost respectate prevederile art.720 ind.1 alin.2 Cod procedură civilă, iar reclamanta nu a făcut dovada concilierii prealabile a litigiului în condiţiile impuse de acest text de lege.
Cât priveşte fondul cauzei, poliţa casco nr. 4842683 a fost încheiată la data de 19 septembrie 2006 şi avea ca risc acoperit „avarie parţială”; accidentul s-a produs la 27 decembrie 2006, în urma lovirii autoturismului de un parapet de beton, ca urmare a neadaptării vitezei într-o curbă periculoasă, conducătorul autoturismului fiind numitul F D L.
Pentru a determina cuantumul reparaţiei pentru autoturismul avariat, la data de 16.01.2007 s-a întocmit un deviz estimativ de către S.C. A C S.R.L. Bucureşti (centru autorizat de vânzări şi service Mercedes-Benz), reparaţiile fiind evaluate de acesta la suma de 96.016,2 RON, cu mult peste suma asigurată, de 65.473 RON.
S-a mai arătat în întâmpinare că potrivit art.46 din Condiţiile de asigurare Casco rezultă că „daună totală” reprezintă „avarierea autovehiculului, astfel încât costul reparaţiilor estimate pe bază de deviz antecalcul, însumate cu eventualele costuri de transport ale autovehiculului şi ale măsurilor de limitare a pagubelor sunt egale sau depăşesc suma asigurată”, ori, din cuprinsul poliţei casco nr. 484268319.09.2006 încheiată de reclamantă rezultă că aceasta a acoperit doar riscul de avarie parţială, astfel că dosarul a fost refuzat la plată în martie 2007.
Prin Sentinţa comercială nr.4438 din 11 iulie 2008 pronunţată în dosarul nr.1540/280/2008, Judecătoria Piteşti a respins excepţia prematurităţii şi a admis acţiunea formulată de reclamanta F A T împotriva pârâtelor S.C. A Ţ ASIGURĂRI S.A. Bucureşti şi SUCURSALA S.C. A Ţ ASIGURĂRI S.A. Piteşti.
Instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 45.800 lei reprezentând despăgubiri şi 1790 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, în ce priveşte excepţia prematurităţii, dovada aflată la fila 9 din dosar coroborată cu precizarea făcută de reprezentantul pârâtei la data de 11.07.2008 conduc la concluzia că reclamanta a convocat-o pe pârâtă la concilierea directă, dovadă fiind şi adresa emisă de pârâtă, nr.342/28.01.2008.
Cât priveşte fondul cauzei, instanţa a apreciat că cererea este întemeiată întrucât poliţa de asigurare era valabilă la data producerii accidentului, iar rezerva de daună era de 46.000 lei.
Reclamanta făcând dovada asigurării bunurilor precum şi dovada întinderii prejudiciului devin operante dispoziţiile art.969 şi ale art.970 Cod civil, iar pârâta era obligată, la rândul ei, să-şi îndeplinească obligaţia asumată prin contractul de asigurare: aceea de a plăti despăgubirile urmare producerii evenimentului asigurat.
Reţinând şi incidenţa dispoziţiilor art. 27 şi 28 din Legea 136/1995, modificată, instanţa a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 48.500 lei cu titlu de despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs pârâta S.C. AŢ ASIGURĂRI S.A., cu sediul social în Bucureşti şi cu sediul ales la Sucursala Piteşti, criticând-o pentru motive despre care a arătat că se încadrează în prevederile art.304 pct.7, 8 şi 9 şi art.304 indice 1 Cod procedură civilă, astfel:
În primul rând, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea nu este motivată, instanţa analizând numai argumentele prezentate de reclamantă şi expediind apărările pârâtei doar la nivelul concluziilor de respingere, fără să arate argumentele cu care le-a înlăturat.
În acest fel instanţa de fond a modificat fundamental acordul de voinţă al părţilor şi a extins aplicarea acestuia la o situaţie care excede rezultatului acestui acord de voinţă şi care a fost sintetizată în definiţia prevăzută de art.46 din contract.
Reparaţia autovehiculului asigurat se ridica potrivit devizului estimativ la valoarea de 96.016,20 lei, ori simpla comparare a sumei asigurate din poliţă, de 65.473 lei, cu valoarea estimată a costurilor reparaţiei scoate în evidenţă încadrarea avariei suferite în „daună totală” şi nu în „daună parţială” conform obligaţiilor asumate de părţi prin contract.
O a doua critică formulată de recurentă în motivarea cererii sale vizează faptul că, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut că s-a făcut dovada întinderii prejudiciului, or reclamanta nu a reparat autovehiculul avariat, ci s-a limitat doar la a pretinde parte din suma asigurată, fără a-şi dovedi în vreun fel pretenţiile.
În mod indirect reclamanta-intimată a recunoscut că avarierea autovehiculului reprezintă un caz de daună totală, în care soluţia reparării este neeconomică, iar pe de altă parte evenimentul produs nu este un caz asigurat prin poliţa de asigurare, ci reprezintă riscul propriu asumat de reclamantă de a suporta avarierea totală a autovehiculului.
Reţinând rezerva de daună drept reper pentru cuantumul despăgubirii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, rezerva de daună nefiind o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, ci doar o evaluare a costurilor de reparare estimate de asigurător la deschiderea dosarului de daună, care ulterior se completează cu avariile reconstatate şi se lichidează prin plata facturilor de reparaţie a autoturismului.
În al treilea rând, s-a mai arătat în motivarea cererii de recurs, în mod neîntemeiat instanţa de fond nu a încuviinţat administrarea tuturor probelor solicitate de pârâtă prin întâmpinare, mai exact interogatoriul, încălcându-se astfel principiul rolului activ al judecătorului înscris în conţinutul art.129 alin.5 Cod procedură civilă; instanţa nici nu a motivat în nici un fel de ce nu a încuviinţat proba propusă de pârâtă cu interogatoriul părţii adverse.
Concluzionând, recurenta a solicitat ca în principal să se admită recursul şi să se modifice în tot sentinţa Judecătoriei Piteşti, iar în subsidiar să se admită recursul, să se caseze hotărârea şi să se trimită cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
În drept, a mai invocat recurenta-pârâtă în susţinerea cererii sale dispoziţiile art.8, 24-30 din Legea 136/1995, art.953-961, art.969-970 şi art.299 şi urm. Cod procedură civilă.
Legal citată, intimata-reclamantă F A T a formulat întâmpinare la cererea de recurs (filele 18-19), solicitând să se respingă recursul, şi să fie menţinută sentinţa instanţei de fond, ca fiind legală şi temeinică, arătând că instanţa a făcut o corectă apreciere asupra probelor de la dosar şi o temeinică aplicare a dispoziţiilor legale.
S-au reiterat, în esenţă, susţinerile făcute în cadrul judecăţii de fond, arătând, în plus, că recurenta continuă să persiste într-o gravă eroare. Riscul asigurat este producerea unei pagube, iar limita despăgubirii o reprezintă suma asigurată, care se stabileşte raportat la primele de asigurare plătite.
În condiţiile în care apare cazul asigurat şi, implicit, paguba, asigurătorul trebuie să-l despăgubească pe asigurat până la concurenţa sumei asigurate, s-a arătat în apărare de către intimata-reclamantă.
Invocarea de către recurentă a unei cereri de asigurare nu are nici o valoare juridică, deoarece nu este semnată de asigurat şi este datată ulterior cu 4 luni încheierii poliţei.
Este lipsită de relevanţă şi catalogarea riscului în „daună totală” sau „daună parţială”, deoarece asigurătorul, indiferent de gradul de avarie, are obligaţia legală şi contractuală să-l despăgubească pe asigurat până la concurenţa sumei asigurate.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, în esenţă, intimata-reclamantă s-a apărat arătând că întinderea pagubei este stabilită în baza evaluărilor făcute, iar asiguratul are un drept de dispoziţie discreţionar asupra acestei sume, în sensul că poate solicita orice sumă până la concurenţa sumei asigurate, conform dispoziţiilor art.27 alin.2 din Legea 136/1995.
În fine, s-a arătat că şi cel de-al treilea motiv de recurs este nefondat: recurenta a fost reprezentată legal de consilierul juridic, care a arătat că nu mai are alte probe şi cereri de formulat.
S-au depus la dosar de către recurentă, la cererea instanţei, poliţa de asigurare şi anexele la aceasta, în formă lizibilă, exemplarele aflate în dosarul de fond fiind insuficient lizibile.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate dar şi sub toate aspectele, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, tribunalul reţine că este fondat, urmând să-l admită cu următoarea motivare:
Sunt întemeiate primele două motive de recurs invocate şi care se referă la faptul că prin soluţia pronunţată instanţa a modificat acordul de voinţă al părţilor şi a extins aplicarea acestuia la o situaţie care excede rezultatului acestui acord de voinţă şi la reţinerea, în mod eronat, de către instanţa de fond a faptului că reclamanta ar fi făcut dovada întinderii prejudiciului suferit.
Astfel, contractul de asigurare face parte din categoria contractelor aleatorii şi constă în protecţia acordată persoanelor fizice şi juridice în calitate de asiguraţi împotriva diverselor riscuri de către societăţi specializate în calitate de asigurători.
Fiind un contract din categoria celor aleatorii, el prezintă caracteristica faptului că siguranţa de a primi o sumă de bani dacă se întâmplă evenimentul asigurat este în realitate o eventualitate care nu poate fi asimilată cu contraprestaţia de la contractele cu titlu oneros comutative.
Tribunalul reţine faptul că la data încheierii poliţei de asigurare asiguratul (în speţă, reclamanta-intimată) a optat între „avarie totală” şi „avarie parţială” pentru tipul de asigurare casco „avarie parţială”, astfel cum rezultă din bifa aplicată pe poliţă în dreptul rubricii având această titulatură, dar şi din anexa la contract (fila 36 şi 42 dosar), ce face parte integrantă din acesta.
Funcţie de tipul de asigurare ales a fost calculată şi prima de asigurare, adică suma de bani (remuneraţia) pe care o plăteşte asiguratul asigurătorului pentru asumarea riscului (preţul asigurării).
Noţiunea de „daună totală” este prezentată şi în Condiţiile generale anexă la contract ca fiind „furtul total al autovehiculului, fie avarierea acestuia astfel încât costul reparaţiilor estimate pe bază de deviz antecalcul, însumate cu eventualele costuri de transport ale autovehiculului şi ale măsurilor de limitare a pagubelor, sunt egale sau depăşesc suma asigurată”.
Or, în speţă, Poliţa casco nr. 4842683 a fost încheiată la data de 19 septembrie 2006 şi avea ca risc acoperit „avarie parţială”, iar accidentul care s-a produs la 27 decembrie 2006 (în urma lovirii autoturismului de un parapet de beton, ca urmare a neadaptării vitezei într-o curbă periculoasă de către conducătorul autoturismului, numitul F D L) a avut drept consecinţă avarierea totală a bunului asigurat.
Astfel, reparaţia autovehiculului asigurat se ridica, potrivit devizului estimativ, la valoarea de 96.016,20 lei, iar suma asigurată din poliţa de asigurare era de 65.473 lei.
Sentinţa atacată pe calea cererii de recurs analizate a acordat reclamantei dreptul la despăgubiri în sumă de 45.800 lei, fără să motiveze în nici un fel modul în care instanţa s-a oprit asupra acestei sume, mărginindu-se a arăta numai faptul că „din cuprinsul dosarului de daună auto – proces-verbal de constatare rezultă că rezerva de daună era de 46.000 lei”.
Deşi nu arată în mod expres, instanţa a echivalat astfel noţiunea de rezervă de daună cu cea de prejudiciu efectiv suferit, fără să arate temeiul legal al acestei echivalenţe.
Deşi instanţa de fond a reţinut în cuprinsul sentinţei pronunţate că reclamanta ar fi făcut dovada întinderii prejudiciului suferit, motivarea primei instanţe nu arată în concret care este acest prejudiciu, de vreme ce autoturismul avariat nu a fost niciodată reparat, întrucât s-a apreciat că reparaţia lui nu ar fi rentabilă în condiţiile în care avaria suferită este una totală.
Tribunalul va reţine că atâta vreme cât asiguratul a înţeles că semneze un contract de asigurare prin care era asigurată doar avarierea parţială a bunului său, fără luarea în considerare a riscului pieirii totale a acestuia şi, pe cale de consecinţă, mărimea primelor de asigurare plătite de asigurat a fost corelată cu acest risc şi nu cu cel de daună totală, la momentul producerii evenimentului asigurat care a avut drept consecinţă avarierea totală a bunului el nu mai poate pretinde nici măcar în parte suportarea de către asigurător a unei părţi din dauna suferită, al cărui risc nu a fost asumat de către societatea de asigurare, ci de către însăşi persoana care a suferit acest prejudiciu.
Sub acest aspect, este adevărată susţinerea reclamantei-intimate potrivit căreia dovada raporturilor juridice dintre părţi se face doar cu înscrisuri, însă tribunalul reţine că odată ce a semnat poliţa de asigurare casco nr. 4842683, implicit asiguratul (în speţă, reclamanta) şi-a însuşit şi toate anexele la aceasta, existând în partea stângă-jos a poliţei, chiar înaintea rubricii semnăturii persoanei asigurate, menţiunea „Am luat la cunoştinţă de cele înscrise în raportul de inspecţie şi în nota de calcul pentru autovehicul, de condiţiile de asigurare specificate pe verso şi clauzele anexate şi declar că cele incluse în cererea chestionar sunt reale şi în conformitate cu informaţiile de care dispun, astfel că sunt de acord cu încheierea poliţei în aceste condiţii”.
Reclamanta-intimată şi-a însuşit în acest fel şi conţinutul pct.35 din Condiţiile generale de asigurare anexă la contract, care definesc cuantumul pagubei pe care asigurătorul s-a angajat să-l suporte pentru prima de asigurare plătită şi care constă în costul total al reparaţiilor şi/sau înlocuirii pieselor avariate, inclusiv costurile materialelor, manoperei şi transportului autovehiculului.
Or, în speţă, dauna fiind una totală, ea excede voinţei părţilor de la data încheierii contractului, iar teoria susţinută de intimata-reclamantă a suportării prejudiciului în procent de 70% de către asigurător nu-şi găseşte temei în contract.
Se va reţine aşadar că, soluţionând cauza, prima instanţă a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, cu încălcarea principiului înscris în art.969 alin.1 Cod civil, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art.304 pct.8 Cod procedură civilă şi care conduce la modificarea sentinţei pronunţate.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.2 Cod procedură civilă, tribunalul a admis recursul formulat de recurenta pârâtă S.C. A Ţ ASIGURĂRI S.A. şi a modificat sentinţa, în sensul că pe fond a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
