Potrivit art. 133 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 62/2011, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: c) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului. Mai mult, potrivit art. 1 lit. a) pct. i) din aceeaşi lege, (…) Prin încheierea contractelor colective de muncă se urmăreşte promovarea şi apărarea intereselor părţilor semnatare (…).
Secţia I civilă, Decizia nr. 273 din 2 aprilie 2012
Prin cererea adresată Tribunalului București, înregistrată sub nr. 44168/3/2011, reclamanții N.M. ș.a., prin Sindicatul S., au chemat în judecată SC A.H. SA București, solicitând obligarea pârâtei să le plătească restanțele de natură salarială, constând în sporul de vechime în muncă (25% din salariul de baza), pentru perioada 1 iunie 2010 și până la data pronunțării hotărârii în cauză.
în motivare, reclamanții au arătat că au peste 20 ani vechime în câmpul muncii, urmând a beneficia, conform art. 39 lit. d) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură turism de un spor de salariu de 25% din salariul de bază.
S-a mai arătat că în C.C.M. la nivel de unitate nr. 2102/31.05.2010 respectiv la Anexa 3, se precizează la pct. 8 în mod expres că pentru salariații cu vechime de până la 20 ani, sporul de vechime este absorbit în salariul de bază lunar, astfel că printr-o interpretare per a contrario, pentru salariații cu vechime de peste 20 ani, sporul nu este absorbit în salariul de bază lunar.
în apărare, a formulat întâmpinarea pârâta, prin care a arătat că, cererea reclamanților este neîntemeiată, în condițiile în care C.C.M. la nivel de unitate nu prevede posibilitatea acordării sporului de vechime de 25%, iar prevederile C.C.M. la nivel de ramură turism nr. 526/2009, invocat de aceștia, nu îi este aplicabil societății.
în subsidiar, pârâta a arătat că cererea reclamanților trebuie respinsă ca neîntemeiată, cel puțin în parte, cu consecința reducerii cuantumului pretențiilor acestora prin raportare la procentul sporului de vechime și perioada de referință pentru care sunt solicitate toate drepturile bănești.
Astfel, a menționat pârâta că, în cazul salariaților cu vechime ce depășește 20 de ani, societatea ar mai putea datora doar o diferență de 5% dintre valoarea sporului de vechime stabilită de C.C.M. la nivel de ramură turism și cea prevăzută de C.C.M. la nivel de societate, de 20% pentru vechime de 20 de ani (deja acordată).
De asemenea, pârâta a menționat că, perioada pentru care sunt solicitate drepturile, este indicată în mod greșit către reclamanți.
S-a arătat în acest sens că, în baza fluturașilor de salariu corespunzători fiecăruia dintre reclamanți, se poate observa că plata sporului de vechime de 5% a fost efectuată inclusiv în luna septembrie 2010, plata corespunzătoare perioadei lucrate din luna august 2010.
La data de 25 mai 2011, reclamanții au formulat cerere modificatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sporului de vechime în cuantum de 5%, acest procent fiind negociat a fi acordat separat de salariul de bază pentru angajații cu vechime în muncă mai mare de 20 de ani, diferența de 20% până la 25% fiind cuprinsă în salariul de bază.
în ședința din 27.05.2011, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București în ceea ce privește pe reclamanta S.N., având în vedere că aceasta are domiciliul în județul Tulcea.
Prin sentința civilă nr. 5563/27.05.2011, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, referitor la reclamanta S.N.
La Tribunalul Tulcea s-a format dosarul nr. 2378/88/2011.
La acest dosar, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea în întregime a cererii formulate de reclamanta S.N., având în vedere că C.C.M. la nivel de unitate nu prevede posibilitatea acordării sporului de vechime de 25%, iar prevederile C.C.M. la nivel de ramură turism nr. 526/31.08.2009 invocat, nu este aplicabil societății.
în subsidiar, s-a solicitat ca cererea reclamantei să fie respinsă ca fiind neîntemeiată cel puțin în parte, cu consecința reducerii cuantumului pretențiilor reclamantei, prin raportare la perioada de referință pentru care sunt solicitate drepturile bănești.
în acest sens, pârâta a arătat că din statele de salarii depuse la dosar, se poate observa că, în mod eronat plata pretinsului spor de vechime de 5%, a fost efectuată inclusiv în luna martie 2011, acesta putând fi eventual datorat începând cu aprilie 2011.
Prin sentința civilă nr. 3885 din data de 7 octombrie 2011, pronunțată în dosarul civil nr. 2378/88/2011, Tribunalul Tulcea a admis acțiunea având ca obiect drepturi bănești, formulată de reclamanta S.N. prin Sindicatul S., în contradictoriu cu pârâta SC A.H. SA București.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a sporului suplimentar de vechime de 5% pentru perioada 1.09.2010 – 7.10.2011.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Așa după cum însăși pârâta recunoaște prin adresa nr. 392/30.09.2011, reclamanta înregistrează o vechime în câmpul muncii de 22 de ani.
Conform prevederilor art. 39 lit. d) din C.C.M. la nivel de ramură turism, înregistrat la Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale sub nr. 526/31.08.2009:
„Sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract colectiv de muncă sunt: (…) d) spor de vechime în muncă: (…) peste 20 ani – 25%.
Potrivit prevederilor art. 5 din C.C.M. la nivel de ramură turism, mai sus – menționat acesta a fost valabil până la 31 12. 2010 și având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că vreuna dintre părți l-a denunțat cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia s-a prelungit, cu încă 12 luni, respectiv până la 31.12.2011.
Prin C.C.M. la nivel de unitate pentru anii 2010 – 2011, înregistrat la A.P.P.S. București sub nr. 2102/31.05.2010, respectiv la Anexa 3, s-a prevăzut că:
„în SC A.H. SA – punct de lucru A.P.H. București, sporul permanent de vechime de 20% pentru o vechime în muncă de până în 20 ani, este absorbit în salariul de bază lunar.
Pentru salariații cu o vechime în muncă de până la 20 de ani, fluturașul de salariu va avea menționat în cadrul salariului lunar sporul de vechime care este absorbit în salariul de bază și care nu se acordă în mod aparte”.
Prin cererea modificatoare depusă la dosarul nr. 44168/3/2011 al Tribunalului București, s-a precizat că pentru toți reclamanții din respectivul dosar, deci și în ceea ce o privește pe reclamanta S.N., s-a făcut aplicarea articolului din C.C.M. la nivel de unitate pentru anii 2010-2011, mai sus citat.
Față de susținerea pârâtei, conform cu care prevederile art. 39 lit. d) C.C.M. la nivel de ramură turism nr. 526/31.08.2009, nu este aplicabil societății pârâte instanța a reținut următoarele:
Conform prevederilor art. 11 lit. c) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Așa fiind, reclamantei îi sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 39 lit. d) din C.C.M. la nivel de ramură turism, mai sus-citate.
Deși pârâta a susținut în întâmpinare că din analiza statelor de plată aferente perioadei iunie 2010 – martie 2011, ar rezulta că, în mod eronat, i-ar fi achitat reclamantei sporul suplimentar de vechime de 5%, instanța, analizând respectivele state de plată și fluturașii de salariu aferenți aceleași perioade observă că susținerile pârâtei nu corespund realității..
Având în vedere că, de altfel pârâta prin întâmpinare a precizat că apreciază că nu îi pot fi opozabile prevederile art. 39 lit. d) din C.C.M. la nivel de ramură turism 2009-2010 și cum nici din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că i-ar fi achitat reclamantei sporul suplimentar de vechime de 5% solicitat de aceasta prin acțiune, reținând considerentele expuse mai sus, instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a sporului suplimentar de vechime de 25% pentru perioada 1.09.2010 – 7.10.2010
împotriva sentinței civile nr.3885 din data de 7 octombrie 2011, pronunțată în dosarul civil nr. 2378/88/2011 de Tribunalul Tulcea, a declarat recurs recurenta pârâtă SC A.H. SA, criticând-o sub următoarele aspecte:
Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ.: „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate (…) 7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Instanța de fond nu a răspuns, în nici un fel, criticilor pârâtei cu privire la inaplicabilitatea, în speță, a Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură – turism. Instanța s-a limitat la a afirma doar faptul că: „Conform prevederilor art. 11 lit. c) din Legea nr. 130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat Contractul colectiv de muncă.
Consideră că sentința civilă este pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 130/1996.
Potrivit art. 304 pct. 9 C.proc.civ.: “Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (…) 9. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.
Așa cum a precizat, instanța de fond își întemeiază hotărârea pe prevederile art. 11 lit. c) din Legea nr. 130/1996. Potrivit acestor dispoziții legale: “Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează: c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă”.
Instanța de recurs poate doar să intuiască faptul că instanța de fond a considerat prin prisma textului de lege invocat, că pârâta deși nu este semnatara Contractului colectiv de muncă la nivel ramură turism și nici nu a participat la negocierea acestuia, este totuși obligată să respecte prevederile acestui contract prin simpla apartenență la ramura turism.
Consideră că o astfel de interpretare este fundamental eronată prin prisma argumentelor expuse cu ocazia judecării în fond a prezentei cauze și pe care le reiterează în cele ce urmează.
Nu există nicio rațiune pentru acceptarea unei interpretare a textului legal în sensul extinderii efectelor juridice relative ale unui contract colectiv de muncă la alte părți decât semnatarii. Referirea la “toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat Contractul colectiv de muncă” trebuie interpretată în coroborare cu art. 13 din Legea nr. 130/1996 care aduce clarificarea componentei ramurii de activitate:
“Unitățile componente ale acestora se stabilesc și se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi”.
Prin urmare, aplicabilitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, are caracter relativ deoarece contractul este aplicabil față de părțile semnatare și față de acele unități din ramură precizate în mod expres în contractul încheiat de acestea.
Jurisprudența instanțelor române, dar și doctrina susțin poziția pârâtei.
Nu în ultimul rând, soluția consacrată de Legea nr. 130/1996, precum și de jurisprudența amintită mai sus, au fost confirmate într-o manieră cât se poate de clară prin modificările legislative recente, și anume prin adoptarea Legii dialogului social nr.62/2011.
Potrivit art. 133 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 62/2011, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: c) pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului.
Mai mult, potrivit art. 1 lit. a) pct. i) din aceeași lege, (…) Prin încheierea contractelor colective de muncă se urmărește promovarea și apărarea intereselor părților semnatare (…).
Or, în cauza dedusă judecății, trebuie observat că pârâta nu se regăsește printre semnatarii Contractului colectiv de muncă din ramura turism și nici nu figurează printre unitățile indicate în mod expres de părțile semnatare în vederea aplicării obligatorii a Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură. Mai mult decât atât, societatea nu a fost reprezentată pe parcursul negocierilor, respective la încheierea și semnarea Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură tursim.
Astfel, societatea nu poate fi ținută de executarea unui contract colectiv de muncă la a cărui încheiere nu a fost reprezentată.
în plus, menționează faptul că majoritatea obligațiilor stabilite în mod tradițional prin Contractul colectiv de muncă sunt de natură pecuniară sau, în unele cazuri, au implicații de natură financiară, punând o presiune substanțială pe bugetele societăților în cauză.
Potrivit teoriei generale din material obligațiilor civile, care trebuie luată drept reper și pe tărâmul raporturilor de muncă, în completarea normelor specifice, nimeni nu poate fi obligat împotriva voinței sale printr-un contract la care nu a fost parte.
Interpretarea dispozițiilor art. 11 lit. c) din Legea nr. 130/1996 ca fiind aplicabile și pârâtei (aplicarea Contractului colectiv de muncă la nivel ramură unei societăți care nici nu a participat la negocierea acestuia și nici nu a semnat contractul) semnifică o intruziune substanțială a unor terți în problemele de natură corporatistă și financiară ale unei societăți comerciale, lucru nepermis într-un stat de drept.
Simpla încadrare a societății în ramura turism, pe baza obiectului principal de activitate, nu poate în niciun caz să atragă aplicabilitatea Contractului colectiv de muncă la nivel ramură turism, în lipsa nominalizării exprese a acesteia în cuprinsul Contractului colectiv de muncă.
în subsidiar, în situația în care instanța va stabili totuși obligativitatea aplicării de către pârâtă a prevederilor art. 39 lit. d) din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii turism, arată faptul că sporul de vechime de 5% a fost achitat tuturor salariaților care aveau o vechime mai mare de 20 de ani până în luna februarie 2011, inclusiv.
Potrivit raportului de expertiză contabilă realizat de dl. expert V.P., depus în dosarul nr. 4726/3/2011 aflat pe rolul Tribunalului București, dosar din care a fost disjuns și prezenta cauză, s-a stabilit că aceste drepturi salariale (i.e. sporul de vechime de 5%) au fost achitate de pârâtă către angajații cu o vechime mai mare de 20 ani începând cu luna septembrie a anului 2010 și până în luna februarie a anului 2011, inclusiv.
Pe cale de consecință, în cazul soluționării prezentului recurs în defavoarea pârâtei, în sensul admiterii acțiunii formulate de intimate reclamantă, pârâta nu va putea fi obligată decât la plata sporului de vechime de 5% pentru perioada martie 2011 – 7 octombrie 2011.
Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea formulată reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata diferenței sporului de vechime de 5% pentru perioada 1.09.2010 – 7.10.2011 în temeiul art. 39 lit. d) din Contractul colectiv de muncă la nivel ramură turism înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale sub nr. 526/31.08.2009.
în conformitate cu prevederile art. 39 lit. d) din Contractul colectiv de muncă la nivel ramură turism, sporul de vechime ce se acordă salariaților cu o vechime de peste 20 de ani este de 25%.
Prin Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat la A.P.P.S. București sub nr. 2012/31.05.2010 respectiv la Anexa 3, s-a prevăzut faptul că: “în SC A.H. SA – punct de lucru A.P.H. București, sporul permanent de vechime de 20% pentru o vechime în muncă de până la 20 ani, este absorbit în salariu.
Potrivit art. 238 alin. (1) din C.muncii, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
în corelația dintre diferitele tipuri de contracte colective de muncă, contractul colectiv de muncă la nivel superior constituie izvor de drept pentru contractele colective de muncă, contracte încheiate la nivelurile inferioare.
Drepturile salariale stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel superior reprezintă o bază minimală pentru contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior.
în conformitate cu dispozițiile art. 241 alin. (1) lit. c) din C.muncii, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Susținerea pârâtei – că nu i se aplică Contractul colectiv de muncă la nivel ramură întrucât nu a semnat acest contract, nu poate fi reținută, întrucât Contractul colectiv de muncă este o excepție de la principiul relativității efectelor contractului.
Este adevărat că, potrivit art.133 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 62/2011, clauzele contractului colectiv de muncă produc efecte: “pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului”, însă aceste dispoziții legale nu retroactivează și deci nu pot fi aplicate contractelor colective de muncă negociate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011.
în consecință, în mod corect, prima instanță a aplicat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel ramură care prevedea drepturi mai favorabile salariaților, cu prioritate față de prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate care prevedea drepturi la un nivel inferior.
Faptul că în doctrina de specialitate și în practica judiciară s-a îmbrățișat și o opinie contrară, nu este în măsură să atragă o altă soluție, având în vedere dispozițiile legale invocate mai sus.
Chiar și autorii care își exprimau opinia că efectele contractelor colective de muncă nu pot fi nelimitate și nu pot fi impuse angajatorilor care nu au semnat contractul colectiv de muncă, totuși recomandau ca această soluție să fie reglementată legislativ.
Susținerea subsidiară, a pârâtei că ar fi achitat reclamanților diferențe de spor de vechime de 5% până în luna februarie 2011, inclusiv, nu poate fi reținută pentru următoarele considerente:
Din ștatele de plată depuse la dosar nu rezultă că s-ar fi achitat reclamanților diferența de spor de vechime de 5%.
în plus, această susținerea vine în contradicție cu susținerea pârâtei că nu a aplicat Contractul colectiv de muncă la nivel ramură întrucât nu este semnatară a acestui contract.
Raportul de expertiză contabilă depus la dosar, este o probă extrajudiciară care nu poate fi luat în considerare.
în fine, prima instanță a arătat considerentele în fapt și în drept pentru care a admis cererea reclamanților iar faptul că motivarea ar fi succintă în opinia recurentei pârâte, nu este în măsură să atragă nulitatea hotărârii.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. (1) C.proc.civ., curtea a respins recursul ca nefondat.
