Potrivit Legii insolvenţei creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă. Din punct de vedere al sarcinii probei între creditor şi debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să probeze existenţa ei; la rândul său, în măsura în care debitorul pretinde stingerea respectivei obligaţii prin plată, acesta va trebui să dovedească tocmai faptul plăţii, excepţie fiind cazurile în care plata este prezumată de lege.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1360 din 23 august 2012
Prin sentința civilă nr. 425/JS din 31 mai 2012 pronunțată în dosarul nr. 3865/115/2011 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraș-Severin a respins contestația debitoarei SC A SRL Caransebeș, admițând, în schimb, cererea introductivă formulată de creditoarea B SA București, dispunând deschiderea procedurii insolvenței împotriva societății debitoare, cu toate consecințele care rezultă din adoptarea unei asemenea măsuri.
împotriva acestei sentințe a formulat recurs debitoarea, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Caraș-Severin, iar în cazul în care instanța de control judiciar va aprecia că nu se impune casarea hotărârii atacate, modificarea acesteia în tot, în sensul admiterii contestației sale și respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței.
Prin decizia civilă nr. 1360 din 23 august 2012 Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de debitoarea SC A SRL Caransebeș împotriva sentinței civile nr. 425/JS din 31 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 3865/115/2011 în contradictoriu cu creditoarea intimată B SA București și administratorul judiciar S.C. P. I S.P.R.L. Timișoara.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că instanța de recurs este ținută să analizeze dacă tribunalul, prin judecătorul-sindic, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, precum și dacă în cauză este incident vreunul dintre motivele de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din C.proc.civ.
Prin recursul formulat debitoarea a susținut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică întrucât cererea creditoarei în mod greșit a fost admisă de tribunal, în speță nefiind îndeplinite toate condițiile necesare deschiderii procedurii insolvenței, creanța reclamată nefiind certă de vreme ce societatea a achitat o parte din sumele datorate băncii, ceea ce ar fi trebuit să ducă la diminuarea datoriei, impunându-se prezentarea de către creditoare a documentelor primare justificative care au stat la baza înregistrărilor efectuate în contul liniei de credit, iar mai apoi, solicitarea opiniei unui specialist.
Potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, în vigoare la data înregistrării cererii introductive, prin creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței se înțelege creditorul a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiași articol, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori. Articolul 31 din același act normativ statuează că orice creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii colective împotriva unui debitor prezumat în insolvență poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza: a) cuantumul și temeiul creanței; b) existența unei garanții reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii; c) existența unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declarația privind eventuala intenție de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puțin la nivel de principiu, modalitatea în care înțelege să participe la reorganizare, anexând, totodată, documentele justificative ale creanței și ale actelor de constituire de garanții. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanței necesară pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, ea fiind de 45.000 lei, iar pentru salariați, de 6 salarii medii brute pe economie/pe salariat.
Ca atare, dispozițiile legale privind procedura insolvenței se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiții de fond prevăzut de art. 1 și art. 3 pct. 1 din legea amintită, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfășoară și activități economice, și debitorul să se afle în insolvență.
Debitoarea recurentă este o societate comercială cu răspundere limitată și este știut faptul că societățile constituite cu respectarea formalităților prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, au calitate de comerciant de la data înmatriculării în registrul comerțului.
Insolvența debitorului fiind o condiție a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanșarea acestei proceduri judiciare trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadență a datoriilor și lipsa lichidităților, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolvență a patrimoniului debitorilor în situația în care aceștia, după 90 de zile de la scadență, nu au plătit datoria față de unul sau mai mulți creditori. Insolvența nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existența unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor bănești necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. încetarea plăților trebuie să aibă un caracter de generalitate și să constituie indiciul exterior și manifestarea dezordinei și neputinței comerciantului de a executa obligațiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării și aprecierii judecătorului-sindic, impunându-se o delimitare clară între conceptul de „insolvență” și cel de „insolvabilitate”, trasarea unei asemenea linii de demarcație fiind necesară și datorită faptului că nu puțini dintre debitori contestă împrejurarea că s-ar afla în stare de insolvență invocând existența în patrimoniul lor a unor active prin a căror valorificare s-ar putea obține acoperirea creanței reclamate de creditori.
Insolvența este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăților. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Așadar, insolvența semnifică insuficiența reală a lichidităților, absența fondurilor bănești necesare plății obligațiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reușește să producă lichidități într-un ritm adaptat obligațiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operații de lungă durată, nu pot fi afectate plății datoriilor), el se găsește în insolvență ca urmare a incapacității sale de a plăti, adică de a-și onora creditorii cu sumele pe care le datorează, această stare subzistând și atunci când lipsa lichidităților își are sorgintea în blocajul financiar.
în conformitate cu Legea nr. 85/2006, modificată, creditorul nu poate declanșa procedura decât pentru creanțe certe, lichide și exigibile, condiții reglementate de art. 379 din C.proc.civ., care se aplică, potrivit art. 149 din lege, și în această materie, cel din urmă text statuând că dispozițiile Legii insolvenței se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, și ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvență, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000. Caracterul cert al creanței vizează atât existența acesteia, cât și cuantumul său, iar caracterul lichid al creanței presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. în plus, creanța trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadență, toate aceste condiții fiind îndeplinite în speță.
în mod corect judecătorul-sindic a reținut că din înscrisurile depuse la dosar de creditoarea intimată reiese că aceasta deține o creanță certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile, al cărei cuantum este mai mare de 45.000 lei. Astfel, caracterul cert al creanței rezultă fără putință de tăgadă din contractul de credit facilitate revolving nr. BL 27797/16.04.2008 și din modul de calcul al creanței prezentat de bancă (care a fost depus la dosarul de sindic în data de 22 februarie 2012, contrar celor afirmate de recurentă), potrivit cărora totalul datoriei SC A SRL Caransebeș (inclusiv dobânzile și comisioanele bancare) este de 187.722,14 lei.
Sunt neîntemeiate susținerile recurentei în sensul că datoria societății față de banca intimată nu poate fi așa de mare, de vreme ce, pe de o parte, debitoarea nici măcar nu a indicat care ar fi, în opinia sa, creanța pe care ar datora-o în temeiul contractului de credit susmenționat, iar pe de altă parte, sumele plătite de aceasta au fost avute în vedere de către bancă, fiind evidențiate în modul de calcul (totalizând 13.224,45 lei, cu care a fost diminuată valoarea dobânzilor bancare în sumă de 18.893,89 lei), iar potrivit regulilor statornicite de Codul civil, din punct de vedere al sarcinii probei între creditor și debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligații trebuie să probeze existența ei (dovadă făcută de intimată prin înfățișarea contractului de credit bancar); la rândul său, în măsura în care debitorul pretinde stingerea respectivei obligații prin plată, acesta va trebui să dovedească tocmai faptul plății, excepție fiind cazurile în care plata este prezumată de lege (spre ex., art. 1138 din Codul civil); or, recurenta nu a făcut dovada restituirii împrumutului acordat de intimată sau măcar a existenței unei datorii sub valoarea-prag prevăzută de Legea insolvenței.
De asemenea, nu trebuie omis faptul că în conformitate cu prevederile legale în materie bancară (art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului), contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii, iar creanța intimatei izvorăște tocmai dintr-un asemenea contract, cu toate consecințele care rezultă dintr-o asemenea împrejurare, ceea ce-i conferă caracterul de a fi certă.
Afirmațiile debitoarei privitoare la necesitatea obținerii părerii unui specialist, a cărui opinie ar fi putut fi opusă opiniei specializate a băncii nu pot fi primite, pentru că un asemenea mijloc de probă nu a fost solicitat în primă instanță, iar părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de fond de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
în fine, nici critica referitoare la nediminuarea datoriei reclamate, deși recurenta a făcut plăți către intimată, nu este justificată pentru următoarele motive: din linia de credit în valoare totală de 100.000 lei, cât banca avea obligația să pună la dispoziția debitoarei potrivit contractului încheiat cu aceasta, societatea a utilizat (a efectuat trageri) suma de 99.805,95 lei; cu toate că, în conformitate cu clauzele contractuale, împrumutatul avea obligația să plătească dobândă la suma utilizată din linia de credit la o rată egală cu suma dintre rata de bază de 13,50% p.a. și marja băncii de 4% p.a., adică 17,50%, la care se adaugă și comisioanele stipulate (comisionul de acordare, comisionul de administrare, comisionul de modificare etc.), debitoarea nu a respectat termenele de plată, deși dobânda era scadentă și plătibilă lunar, potrivit art. 3.1.1 din condițiile generale la contract (scadența liniei de credit fiind 15.04.2009); acest lucru a determinat aplicarea de către bancă a unei dobânzi penalizatoare, în temeiul art. 2.5 din contract, în cuantum de 27,50%, toate sumele plătite de recurentă fiind imputate asupra dobânzii și nu asupra capitalului, în deplină conformitate cu cele convenite de părți prin clauza de la art. 3.6.2 din condițiile generale; de aceea, sumele restituite de recurentă băncii nu se evidențiază în privința principalul, ci exclusiv asupra accesoriilor.
Cum creanța pe care contractul de credit o atestă, deși contestată de societatea debitoare potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, modificată, nu a fost achitată până la momentul pronunțării în fond, în mod corect judecătorul-sindic a apreciat că recurenta este în încetare de plăți și a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva sa.
