Aşa cum s-a reţinut atât prin decizia nr.33/2008, cât şi prin decizia nr.53/2007 (ambele pronunţate de ÎCCJ în recurs în interesul legii), „prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.”
Potrivit deciziei nr.33/2008 a ÎCCJ, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu contra României).
În urma soluţionării notificării formulate în temeiul Legii nr.10/2001 a fost recunoscut dreptul reclamantelor asupra unui bun, respectiv asupra despăgubirilor ce li se cuvin pentru imobilul expropriat. Aşadar, nu a fost încălcat dreptul de proprietate al acestora, garantat de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Chestiunea ineficienţei mecanismului de despăgubire a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza – pilot Atanasiu contra României. Legiuitorul român s-a conformat hotărârii – pilot a Curţii şi a adoptat Legea nr.165/2013, prin care a stabilit termene clare pentru soluţionarea cererilor depuse la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (fosta Comisie Centrală din cadrul ANPR), precum şi modalitatea concretă de plată a despăgubirilor.
Prin urmare, nu se poate reţine că lipsa de finalitate a procedurii instituite de Legea nr.10/2001, în sensul nesoluţionării cererii înaintate de reclamante către Comisia Centrală, reprezintă o încălcarea a dreptului de proprietate al acestora în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Dimpotrivă, câtă vreme reclamantelor le-a fost recunoscut dreptul de proprietate, prin echivalent, asupra imobilului în litigiu, admiterea acţiunii în revendicare şi atribuirea în natură a imobilelor rezultate în urma parcelării, reprezintă o dublă reparaţie, ceea ce echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză.
Secţia I Civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr.287/ 02 iunie 2015.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba reclamantele S.G. şi S.I.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii S.R. prin M.F..P, Municipiul şi SC E. SA:
– să se constate nelegalitatea măsurii de expropriere efectuată prin Decretul nr.123/1989 asupra imobilului situat administrativ în A., str. M., nr…, proprietatea tabulară a lui B.I., antecesoarea reclamantelor;
– să se dispună obligarea pârâţilor la recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unei cote părţi a imobilului în litigiu în favoarea reclamantelor în calitate de moştenitoare testamentare ale fostului proprietar de carte funciară în cotă de ½ fiecare, conform propunerii de parcelare efectuat în prezenta cauză de către expertul topograf,
– să se dispună către O.C.P.I. A. întabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantelor în cotă de ½ părţi fiecare, asupra imobilelor evidenţiate sub numerele topografice mai sus menţionate.
Prin sentinţa civilă nr…/2014 Tribunalul Alba a admis acţiunea reclamantelor în contradictoriu cu pârâţii şi în consecinţă:
A constatat nelegalitatea măsurii dispuse prin Decretul nr.123/1982 cu privire la imobilul situat administrativ în A., str. M., nr…, proprietatea tabulară a antecesorului reclamatelor – B.I.
A dispus parcelarea imobilului identificat sub nr… topo noi, o parcelă rămânând pe vechii proprietari, iar o altă parcelă fiind atribuită în favoarea reclamantelor în cotă de 1/1 părţi, conform raportului de expertiză întocmit în cauză.
A dispus anularea parţială a încheierilor de întabulare nr…/2006 şi nr. …/2009 în favoarea pârâtelor de ordin 2 şi 3, cu privire la imobilul ce constituie parcela nr. 2, precum şi a încheierii …/1992 în favoarea Statului Român, a obligat pârâtele de ordin 2, 3 să predea în favoarea reclamantelor imobilul ce formează parcela nr. 2 conform poziţiei prezentei sentinţe şi să plătească în favoarea reclamantelor suma de 729 lei cheltuieli de judecată.
A dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra parcelei nr. 2 şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Imobilul teren a fost identificat din punct de vedere administrativ cu parte din imobilul situat în A., str. M., nr… , având ca proprietar pe B.I.
Acest imobil împreună cu altele au trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului de expropriere nr.123/1982.
Prin încheierea nr…/1992, suprafaţa expropriată de 4649 mp a fost înscrisă în noua CF A. Exproprierea s-a dispus în vederea construirii C.D.E.E. A. în prezent SC E. SA, care a obţinut, în baza HGR nr. 834/1991, Certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 3317 mp. Din cei 3317 mp o suprafaţă de 1604 mp reprezintă fosta proprietate a antecesorilor reclamantelor. Această suprafaţă a fost parcelată în două loturi, lotul nr.1 şi 2 ce constituie proprietatea pârâtei SC E. SA şi lotul 3 ce constituie proprietatea acesteia în indiviziune cu pârâta SC F.E. SA.
Imobilul expropriat a fost solicitat în baza Legii nr.10/2001, fiind emise Dispoziţia nr…/24.02.2006 de către Primarul A. pentru suprafaţa rămasă în proprietatea Statului şi Decizia …/9.03.2005 emisă de SC E. SA. Prin aceste dispoziţii s-a propus acordarea în favoarea reclamantelor de măsuri reparatorii prin echivalent reţinându-se imposibilitatea restituirii în natură. Deşi aceste dispoziţii însoţite de documentaţia aferentă au fost înaintate Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor, acestea nu au fost acordate până în prezent.
În acest context, reclamantele au uzat de dispoziţiile art.480 Cod civil, solicitând pe calea dreptului comun imobilul expropriat, invocând încălcarea Protocolului nr.1 din CEDO, precum şi Decizia nr.33/2008 a ICCJ.
Cât priveşte admisibilitatea acţiunilor de retrocedare fundamentate pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art.480 Cod civil, prima instanţă a apreciat că aceasta a fost tranşată prin Decizia nr.33/2008 pronunţată de ICCJ. Aceasta a stabilit că, în cazul concursului între legea specială şi generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr.10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. În speţă, Tribunalul a considerat că există o astfel de neconcordanţă, ceea ce-i conferă caracter de admisibilitate acţiunii de faţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii S.R., prin M.F.P., SC E. SA, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamante.
În expunerea motivelor, pârâtul S.R. susţine în esenţă că instanţa de fond a interpretat greşit decizia ICCJ nr.33/2008 şi că reclamantele nu mai aveau posibilitatea de a opta pentru acţiunea în revendicare, întrucât în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr.10/2001, de care acestea au şi uzitat.
Recurenta SC E. SA susţine că imobilul în litigiu a făcut obiectul Legii nr.10/2001, procedură în care au fost emise două decizii de acordare de măsuri reparatorii în favoarea reclamantelor. Recurenta invocă şi dispoziţiile Legii nr. 165/2013, în raport cu care, acţiunea este inadmisibilă. Se mai susţine că recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin certificat de atestare a acestui drept, act care nu a fost anulat şi că terenul restituit reclamantelor nu este liber în sensul legii.
Recurenta SC F.E. SA susţine că hotărârea primei instanţe este nelegală deoarece imobilul în litigiu a fost expropriat prin decret prezidenţial, iar pentru acest imobil SC E. SA a dobândit drept de proprietate conform H.G. nr.834/1991, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nefiind anulat.
Se mai arată că imobilul a fost solicitat în procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, astfel că, faţă de decizia nr.33/2008 a ICCJ, el nu mai poate fi revendicat pe calea dreptului comun, şi că terenul restituit reclamantelor este ocupat de construcţii necesare pentru exploatarea imobilului pârâtei şi pentru normala desfăşurare a activităţii acesteia.
Prin Decizia nr.287/2015, instanţa de recurs a admis recursurile declarate de pârâte, a modificat sentinţa Tribunalului şi a respins acţiunea reclamantelor, reţinând în considerente următoarele:
Imobilul în litigiu, proprietatea antecesorului reclamantelor a fost expropriat prin Decretul Prezidenţial nr.123/1982 pentru realizarea obiectivului de investiţii aferent C.E.M. A., scop care a fost îndeplinit. Niciuna dintre părţi nu contestă că acest imobil intră sub incidenţa Legii nr.10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în timpul regimului comunist. De altfel, antecesorul reclamantelor B.I. a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, solicitând acordarea de despăgubiri corespunzătoare valorii imobilului. Această notificare a fost soluţionată, fiind emise dispoziţii nr…/09.03.2005 de către SC E. SA şi dispoziţia nr…/2006, de către Primarul mun. A. Prin ambele dispoziţii s-a reţinut imposibilitatea restituirii în natură a imobilului şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii.
Faţă de această stare de fapt, reţinută de prima instanţă, Curtea a constatat că prima instanţă a dat o interpretare greşită deciziei nr…/2008, dată de ICCJ în recurs în interesul legii. Prin această decizie s-a tranşat modalitatea de soluţionare a concursului dintre legea generală, reprezentată de dispoziţiile art. 480 din vechiul Cod civil, şi legea specială, respectiv Legea nr.10/2001. Instanţa supremă a reţinut în mod expres că între cele două acte normative există o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul lor de reglementare, statuând că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 se aplică legea specială şi nu dreptul comun.
Aşa cum s-a reţinut atât prin decizia nr.33/2008, cât şi prin decizia nr. 53/2007 (ambele pronunţate de ÎCCJ în recurs în interesul legii), „prin dispoziţiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.”
Potrivit deciziei nr.33/2008 a ÎCCJ, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art.480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu contra României).
Instanţa de fond reţine în mod greşit că între Legea nr.10/2001 şi Convenţia Europeană sunt neconcordanţe, constând în funcţionarea defectuoasă a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii, care nu conduce la acordarea efectivă a despăgubirilor.
Este de reţinut în primul rând că, în urma soluţionării notificării formulate în temeiul Legii nr.10/2001, a fost recunoscut dreptul reclamantelor asupra unui bun, respectiv asupra despăgubirilor ce li se cuvin pentru imobilul expropriat. Aşadar, nu a fost încălcat dreptul de proprietate al acestora, garantat de art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Chestiunea ineficienţei mecanismului de despăgubire a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza – pilot Atanasiu contra României. Curtea a reţinut că lipsa unor termene pentru analizarea dosarelor de către Comisia Centrală constituie un punct slab al mecanismului intern de despăgubire şi că, în lipsa unui termen legal constrângător, obligaţia analizării dosarelor într-un termen rezonabil riscă să fie teoretică şi iluzorie. Având în vedere acumularea de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, Curtea Europeană a apreciat că este imperativ ca statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză. Astfel, refacerea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.
Curtea Europeană a conchis reţinând că, faţă de numărul mare de persoane vizate şi de consecinţele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii ţări este considerabil, autorităţile naţionale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate. Ca urmare, Curtea a hotărât să suspende pentru o perioadă de 18 luni, analiza tuturor cererilor care ridică problema ineficienţei mecanismului de despăgubire, în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.
Legiuitorul român s-a conformat hotărârii – pilot a Curţii şi a adoptat Legea nr.165/2013, prin care a stabilit termene clare pentru soluţionarea cererilor depuse la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (fosta Comisie Centrală din cadrul ANPR), precum şi modalitatea concretă de plată a despăgubirilor.
Prin urmare, nu se poate reţine că lipsa de finalitate a procedurii instituite de Legea nr.10/2001, în sensul nesoluţionării cererii înaintate de reclamante către Comisia Centrală, reprezintă o încălcarea a dreptului de proprietate al acestora în sensul art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Dimpotrivă, câtă vreme reclamantelor le-a fost recunoscut dreptul de proprietate, prin echivalent, asupra imobilului în litigiu, admiterea acţiunii în revendicare şi atribuirea în natură a imobilelor rezultate în urma parcelării, reprezintă o dublă reparaţie, ceea ce echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză.
Ca urmare, Curtea a constatat fondate criticile referitoare la interpretarea greşită a Deciziei nr.33/2008 a ICCJ, ceea ce face inutilă analizarea celelalte critici vizând dobândirea dreptului de proprietate de către pârâte, astfel că, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, au fost admise recursurile pârâţilor, modificată sentinţa în sensul că respingerii acţiunea reclamantelor şi faţă de aceşti pârâţii recurenţi.
