Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată, creditorul care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care, de cel puţin 30 de zile, a încetat plăţile. întrunirea cumulativă a acestor condiţii presupune stabilirea existenţei neîndoielnice a creanţei şi a cuantumului ei, nu numai când este constatată printr-un titlu executoriu, ci şi când rezultă din acte sub semnătură privată, facturi acceptate, registre contabile, conform prevederilor art. 46 din Codul comercial, referitoare la proba obligaţiilor comerciale.
(Decizia nr. 636 din 17 aprilie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin cererea introductivă înregistrată în data de 27.04.2001, la Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, creditoarea S.C. “C.” S.A. Cobadin a solicitat să se dispună deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment, prevăzută de Legea nr. 64/1995, republicată, împotriva debitoarei S.C. “L.” S.R.L. Bucureşti, invocând faţă de aceasta o creanţă, constând în sumele de 234.620.200 lei, rest de plată la facturile nr. 2446017/2000 şi 2446010/2000 (contravaloare marfă), şi 140.353.608 lei, plata Facturii nr. 2446169/2001 (taxă pe valoarea adăugată datorată şi majorări de întârziere, stabilite prin Decizia nr. 92 din 19.10.2000 emisă de către D.G.P.C.F.S. Constanţa).
Debitoarea în cauză a formulat contestaţie în baza art. 31 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată, solicitând respingerea cererii introductive a creditoarei, constatându-se că nu se află în încetare de plăţi.
Prin Sentinţa civilă nr. 10147 pronunţată la 10.12.2001, în Dosarul nr. 4740/2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, prin judecătorul-sindic, a admis contestaţia debitoarei şi a respins cererea introductivă a creditoarei, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, prima instanţă a reţinut în esenţă că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată, creanţa invocată de creditoare neputând fi apreciată ca fiind certă, lichidă şi exigibilă, deoarece din înscrisurile la dosar nu rezultă cuantumul creanţei, facturile fiind emise în lei, în timp ce preţurile au fost stabilite în USD în contractul încheiat între părţi, iar plăţile au fost efectuate tot în USD. Facturile nu poartă ştampila debitoarei, astfel că nu pot fi considerate ca acceptate de aceasta, conform art. 46 din Codul comercial.
împotriva acestei sentinţe, creditoarea S.C. “C.” S.A. a declarat recurs, timbrat şi în termen legal, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii contestaţiei debitoarei, ca nefondată, şi al admiterii cererii introductive, astfel cum a fost formulată, precum şi judecata în lipsă.
Prin motivele de recurs formulate s-a arătat că, astfel cum rezultă din facturile nr. 2446010/2000, 2446017/2000 şi 2446169/2001, care nu au fost refuzate la plată la data emiterii, fiind astfel însuşite de drept de debitoare, creanţa invocată este certă, lichidă şi exigibilă şi în valoare de 102.592.452 lei, iar susţinerea debitoarei în sensul că nu s-ar fi livrat de creditoare întreaga cantitate de marfă contractată este neconcludentă.
Analizând actele şi lucrările dosarului cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
în raport cu prevederile art. 46 din Codul comercial, nu este obligatorie aplicarea ştampilei debitoarei pentru acceptarea facturilor, fiind suficientă în acest scop semnătura de primire. Această semnătură nu se regăseşte însă decât pe Factura nr. 2446010/2000, însă valoarea pentru care a fost emisă a fost plătită debitoarei. Facturile nr. 2446017/2000 şi nr. 244169/2001 nu prezintă semnătura de primire şi, coroborat cu celelalte înscrisuri din dosar, este evident că nu au fost acceptate la plată de debitoare, şi nicidecum că aceasta şi le-ar fi însuşit de drept.
în conformitate cu art. 46 din Codul comercial, facturile neacceptate nu constituie o dovadă valabilă a creanţei.
Caracterul cert al creanţei este discutabil şi ca urmare a modului în care este menţionat cuantumul acesteia în cererea introductivă. Astfel, după ce iniţial invocă o creanţă în sumă totală de 388.376.802 lei, tot în cuprinsul cererii introductive, ca şi în cererea de recurs, creditoarea indică drept cuantum al creanţei, fără o lămurire necesară, o sumă de doar 102.592.452 lei.
Factura nr. 2446169/2001, privind TVA, în sumă de 140.353.608 lei, a fost emisă la plată către debitoare, deşi organele de control financiar au stabilit în sarcina creditoarei obligaţia de plată a sumei respective, respingând contestaţia formulată de aceasta, prin Decizia nr. 92 din 19.10.2000, prin care s-a stabilit în sarcina creditoarei şi suma de 4.842.190 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere.
Dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, republicată, prevăd întrunirea în mod cumulativ a condiţiilor menţionate cu privire la creanţa invocată de creditor.
Or, din cele arătate anterior, caracterul cert al creanţei nu a fost dovedit în concret.
Pe de altă parte debitoarea a depus la dosar acte care pot fi apreciate cel puţin ca un început de dovadă scrisă în sensul neîndeplinirii de către creditoare a obligaţiilor contractuale asumate cu privire la livrarea întregii cantităţi de marfă şi în condiţii de calitate, ceea ce necesită efectuarea unor cheltuieli suplimentare de către debitoare, iar susţinerea recurentei că aceste aspecte ar fi trebuit invocate prin facturare sau prin procedura de conciliere nu prezintă relevanţă în condiţiile legii speciale aplicabile în speţă.
în consecinţă, având în vedere considerentele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
