Incidenţa şi aplicarea deciziei nr. 9/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea unor prevederi ale acestui act normativ.
Prin sentinţa civilă nr. 803/27.06.2014, Tribunalul Covasna – Secţia civilă: a admis, în parte, contestaţia formulată de reclamantul B.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială C. şi, în consecinţă, a anulat Deciziile nr. 371/07.01.2014 şi nr. 7/10.02.2014, emise de pârâtă privitor la partea reclamantă, a stabilit că reclamantul este beneficiar al drepturilor prevăzute de art. 4 alin. 2 şi art. 8 alin. 1 şi 2 lit. a-g din Decretul-lege nr. 118/1990 pentru perioada 01.01.1952-30.03.1959 – ca urmare a persecuţiilor politice constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea T., judeţul C. în acest interval de timp şi a obligat pârâta să acorde aceste drepturi părţii reclamante începând cu data de 01.01.2014. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal şi motivat, pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială C., solicitând modificarea sau casarea în tot a sentinţei atacate, ca netemeinică şi nelegală.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că din probatoriul administrat se poate observa că instanţa de fond a tratat în mod superficial dispoziţiile art. 1 alin. 1 lit. d din Decretul-lege nr.118/1990, mărginindu-se să constate că familia reclamantului au fost declaraţi chiaburi şi datorită acestui fapt au fost persecutaţi politic, deşi din documentele de la dosar nu rezultă că reclamantului i s-ar fi stabilit domiciliu obligatoriu, iar din declaraţiile martorilor ar rezulta că numai tatălui reclamantului i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, nu şi reclamantului. Recurenta a mai invocat jurisprudenţa Curţii de Apel Braşov şi sesizarea de către aceeaşi instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în scopul interpretării anumitor chestiuni de drept din Decretul-lege nr.118/1990.
În consecinţă, recurenta consideră că soluţiile pronunţate de către comisie şi care fac obiectul cauzei sunt întemeiate, fiind emise în baza probelor depuse la dosar şi cu stricta interpretare şi aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare (filele 20-21), prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, întrucât sentinţa atacată este legală şi temeinică, având în vedere că din cauza situaţiei întregii familiei a suferit şi el, chiar dacă era copil, fiind deopotrivă victimă a măsurii luate. În acest sens, intimatul a invocat Decizia nr. 1770/2014 a Curţii de Apel Braşov, în sensul că o interpretare ca cea propusă de recurentă este contrară art.14 CEDO, cum s-a constatat şi în cauza Beian împotriva României.
Analizând recursul declarat, actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:
Recurenta invocă greşita aplicare a normelor Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, în sensul că instanţa de fond a apreciat că din catalogarea familiei reclamantului ca fiind chiabură decurge şi condiţia legală de a fi stabilit reclamantului domiciliul obligatoriu.
Motivul de recurs invocat de recurentă se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă şi este fondat.
Prin sentinţa atacată, instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a considera că reclamantul are calitatea de persoană persecutată din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 şi, în consecinţă, are dreptul să beneficieze de drepturile prevăzute de art. 4 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) şi (2) lit. „a”-„g” din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de fond a constatat, în primul rând, că din Nota de studiu nr. 00880015/14.12.1967 a Consiliului Securităţii Statului – Serviciul C. rezultă că măsura administrativă a domiciliului obligatoriu a fost luată în anii 1949-1961 pentru un număr de 60.000 de persoane, ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/03.03.1949 privind naţionalizarea pământurilor moşiereşti rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945, măsura vizând foştii moşieri şi familiile acestora care „prezentau pericol pentru securitatea Statului”, iar potrivit H.C.M. nr.1154/26.10.1950 modificată ulterior prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951 categoriei sociale a chiaburilor le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în localităţile în care aceştia aveau stabilit domiciliul de drept comun.
În al doilea rând, instanţa de fond a constatat că membrii familiei părţii reclamante au fost calificaţi drept chiaburi, perioadă în care au avut stabilit domiciliul obligatoriu, fiind impus de autorităţile vremii ca aceste persoane să nu se poată eschiva de la onorarea obligaţiilor impuse în sarcina lor şi pentru a se evita posibilitatea organizării şi desfăşurării unor activităţi duşmănoase, reacţionare şi de propagandă împotriva noului regim instaurat în România, calitatea de chiabur atrăgând după sine această măsură administrativă, fapt ce poate fi dedus şi din prevederile art. 11 din Constituţia României din 1952, potrivit cărora o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind „o formaţiune capitalistă în Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate”, aşa zisul stat democrat popular ducând ca atare o politică „consecventă de îngrădire şi eliminare a elementelor capitaliste”.
În al treilea rând, instanţa de fond a constatat că între declaraţiile de martori şi înscrisurile depuse la dosar nu există contradicţie decât asupra duratei măsurii domiciliului obligatoriu, ci acestea se completează şi se coroborează, caracterul abuziv al măsurii administrative care i-a fost aplicată reclamantului rezultând şi prin prisma faptului că nu au existat întotdeauna înscrisuri care să ateste respectivele situaţii, astfel că deciziile atacate sunt nelegale şi netemeinice.
Curtea apreciază că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material incidente în cauză, întrucât prevederile art. 1 alin. (1) lit.”d” din Decretul-lege nr.118/1990 nu pot fi interpretate decât în sensul că pentru a avea calitatea de persoană îndreptăţită reclamantul trebuie să fi fost supus, el sau soţul/soţia ori părinţii cu care locuia, măsurii administrative a domiciliului obligatoriu, condiţie a cărei îndeplinire poate fi dovedită atât cu înscrisuri cât şi cu martori sau alte mijloace de probă, conform art. 10 din decretul-lege. Din probele cu înscrisuri şi cu martori administrate în cauză nu rezultă că reclamantului sau părinţilor acestuia le-a fost îngrădit dreptul de alegere în mod liber a domiciliului, ci doar că tatăl reclamantului (B.E.) a fost evidenţiat ca chiabur, în listele nominale din anii 1952, 1953, 1955 şi 1956 (fila 12 dosar fond) şi că acesta avea limitată libertatea de circulaţie, putând să plece din localitatea T. numai eventual până la T.S. (declaraţii martori, filele 48-49 dosar fond), iar în ce priveşte membrii familiei celui declarat chiabur, declaraţiile celor doi martori se contrazic, unul din martori afirmând (fila 48 dosar fond) că soţia şi copiii lui B.E. (deci, inclusiv reclamantul) puteau pleca oriunde fără a anunţa autorităţile, iar celălalt martor susţinând (fila 49 dosar fond) că întreaga familie nu avea voie să părăsească localitatea T. nici măcar cu învoire.
Oricum, aspectul sub care se contrazic declaraţiile martorilor nu este esenţial în cauză, având în vedere că, chiar şi în ce îl priveşte pe tatăl reclamantului, se declară doar că acesta a avut limitată libertatea de circulaţie, fără a se referi în vreun fel la o interdicţie de alegere în mod liber a domiciliului.
Curtea apreciază că din Nota de studiu nr.00880015/14.12.1967 a Consiliului Securităţii Statului – Serviciul C. nu rezultă că includerea în categoria chiaburilor atrăgea după sine, din oficiu, stabilirea domiciliului obligatoriu, aşa cum în mod greşit constată instanţa de fond, ci că această măsură, atunci când a fost stabilită în mod colectiv a vizat persoanele care, în prealabil, au fost dislocate sau strămutate şi apoi le-a fost fixat domiciliul obligatoriu, iar în cazurile individuale, începând din anul 1952 era luată conform H.C.M. nr.1.554 din 22 august 1952, la propunerea comisiilor regionale M.A.I. de către o comisie centrală a Ministerului Afacerilor Interne formată conform deciziei nr. 744 din 25 august 1952.
Prin urmare, întrucât din probele administrate nu rezultă că părinţilor reclamantului sau acestuia personal le-a fost aplicată măsura administrativă a domiciliului obligatoriu, ci cel mult le-a fost limitată temporar libertatea de circulaţie, premisă care nu este echivalentă cu cea a domiciliului obligatoriu, aşa cum a constatat şi Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 9/13.10.2014 (publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr. 866/27.11.2014) – pct.10.2.2. alineatul al treilea, Curtea apreciază că instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului ca urmare a interpretării greşite a normelor de drept material, drept pentru care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8, comb. cu art. 496 din Codul de procedură civilă, va admite recursul şi, în consecinţă, va casa în tot sentinţa atacată, iar ca urmare a rejudecării după casare, potrivit art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă, va respinge acţiunea reclamantului ca nefondată, din motivele reţinute mai sus.
Fără cheltuieli de judecată în recurs, nefiind solicitate de recurentă.
