Prin sentinţa nr. 227 din data de 10 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 10865/63/2015, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul x, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Împotriva sentinţei nr. 227 din data de 10 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 10865/63/2015, a formulat recurs reclamantul x.
În motivarea recursului, recurentul reclamant a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, la plata sumei de 337.973,04 lei, reprezentând dobânda legală, pentru perioada 01.02.2009- 30.11.2014, la întreg debitul principal datorat, dobânda legală fiind calculată la debitul principal de 697.306,39 lei.
A învederat că faptul că, prin Sentinţa civilă nr. 1539/30.06.2011 pronunţată de către Tribunalul Dolj în dosarul nr. 15124/63/2011 s-a dispus: admiterea acţiunii antecesorului său în contradictoriu cu intimata si „obligarea acesteia să ne achite suma de 589.306.39 lei (RON), sumă actualizată cu indicele de inflaţie începând cu data naşterii dreptului la plată si până la plata efectiva. Această hotărâre judecătorească a devenit Definitivă prin Decizia civilă pronunţată de către Curtea de Apel Craiova, prin care s-a dispus respingerea recursului intimatei, A.N.R.P.
In mod nelegal, instanţa de fond a reţinut faptul că, dobânda legală nu i s-ar cuveni, deoarece, suma reprezentând debitul principal este acordată în baza unei legi speciale, în speţă, legea 290/2003, care ar prevedea doar actualizarea sumelor de bani în cazul nerespectării termenului în care acestea ar fi trebuit plătite. Instanţa de fond, deşi reţine aplicabilitatea în speţă a HG 1120/2006, art. 18 alin. 5 şi 6, care prevăd că doar suma reprezentând 60% din cea de-a doua tranşă de plată a debitului principal se actualizează cu indicele preţurilor de consum, nu face aplicabilitatea principiului restitutio in integrum.
Astfel cum a arătat detaliat şi dovedit prin acţiunea sa, organul de executare a actualizat doar suma reprezentând 60% din debitul principal, conform art. 18 alin. 5 si 6 din HG 1120/2006, considerând că actele normative emise în aplicarea legii 290/2003 nu prevăd actualizarea si a sumei reprezentând 40% din debitul principal (prima transă, care ar fi trebuit plătită, în speţă, până la data de 22.12.2008).
Conform principiului consacrat de prevederile art. 1535 alin. 1 Cod Civil, legiuitorul are în vedere repararea integrală a prejudiciului, deci atât damnum emergens, în cazul de faţă, actualizarea sumei, cât şi lucrum cesans, respectiv beneficiul nerealizat.
Dobânda legală reprezintă suma pe care creditorul o putea investi, dacă banii i-ar fi fost plătiţi la scadenţa prevăzută de lege. In speţă, a fost lipsit de acest beneficiu legal, întrucât debitul principal i-a fost achitat cu o mare întârziere, respectiv in luna aprilie 2013, exigibilitatea creanţei fiind la data de 22.12.2008.
Este real că acordarea unor daune-interese moratorii pe care şi-a întemeiat acţiunea in fata instanţei de fond, este bazată pe interpretarea legală ce rezultă neechivoc din considerentele, cât şi din cuprinsul dispozitivului Deciziei nr. 2/17.02.2014 pronunţată de către I.C.C.J.- completul competent să judece recursul in interesul legii, publicată în „Monitorul Oficial, nr. 411/03.06.2014, obligatorie pentru toate Instanţele judecătoreşti din România, care nu se referă la legea specială, respectiv legea 290/2003, dar principiul restitutio in integrum este aplicabil tuturor acţiunilor ce au ca obiect pretenţii, întrucât, astfel cum a statuat Curtea Constituţională a României, prin numeroase Decizii (definitive şi general obligatorii de la data publicării lor în „Monitorul Oficial”, conform art. 147 alin. 4 din Constituţia României), persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, trebuie să le fie aplicat un regim juridic identic.
Creditorul obligaţiei de plată, cum este cazul recurentului, este îndreptăţit la acordarea de daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit prin executarea cu întârziere a creanţelor rezultate din hotărârile judecătoreşti executorii, iar aceste daune moratorii constau în dobânda legală, ce se cuvine fără ca titularul creanţei să fie ţinut a face dovada vreunui prejudiciu.
Solicitarea de acordare a dobânzii legale de la data scadenţei (22.12.2008 – în speţă), este justificată prin aplicarea art. 1535 alin. 1 Cod Civil, care consacră principiul restitutio in integrum.
Având în vedere aceste considerente, coroborate cu probele cu înscrisuri aflate la dosarul cauzei – fond, inclusiv titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătoreşti Definitive, recurentul a solicitat să se să modifice soluţia, în sensul acordării dobânzii legale de la data de 22.12.2008 (data la care ar fi trebuit efectuată plata debitului principal, conform art. 10 alin. 2 din legea 290/2003 cu modificările ulterioare, până la data de 30.11.2014- data plăţii efective), pentru creanţa în cuantum de 589.306,39 lei, integral, aceasta fiind legala aplicare a titlului executoriu şi mai ales a dispoziţiilor legale în materie, cu precădere astfel putând fi aplicat principiul restitutio in integrum, cu valoare legislativă imperativă prin art. 1535 si urm. Cod Civil in vigoare., principiu de ordin constituţional.
A învederat faptul că, în cauză, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, ridicând prin acest act procesual şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. De asemenea, în termenul legal prevăzut expres de art. 201 alin. 2 N.C.P.C. şi indicat de către instanţa de fond, a formulat şi depus la dosarul cauzei – fond, actul procesual al răspunsului la întâmpinare. In considerentele soluţiei recurate, nu se face nici un fel de referire despre aceste acte procesuale, depuse în termen legal.
Recurentul a susţinut că soluţia recurată s-a dat cu aplicarea greşită a legii, motiv de casare prevăzut expres de dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod Procedură Civilă (republicat), neavându-se în vedere principiul conform căruia, „dacă legea (specială) nu dispune, se aplică dreptul comun, în speţă, art. 1535 şi urm. Cod Civil.
In dovedirea motivelor de recurs, face referire la probele cu înscrisuri aflate la dosarul cauzei – fond.
In drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi pct. 8 N.C.P.C.
Intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei.
Recurentul reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat a se înlătura susţinerile intimatei pârâte din întâmpinare şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ., indicat de recurentul reclamant în cererea de recurs, trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază şi inexistenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Textul art. 425 alin. 1 lit. b din Noul Cod de procedură civilă consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. 1 pct. 6 din Noul Cod de procedură civilă, rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.
Obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, paragraful 29; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98). Întinderea acestei obligaţii de motivare poate varia după natura deciziei şi nu poate fi analizată decât în lumina circumstanţelor fiecărei speţe. (CEDO, decizia Driemond Bouw BV c. Olanda, 2 februarie 1999).
Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi, care nu mai putea fi considerat ca determinant pentru soluţionarea litigiului, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.
Curtea constată că cererea reclamantului a fost analizată în raport de motivele prezentate în acţiunea dedusă judecăţii şi de argumentele aduse în apărare de partea adversă, iar motivarea hotărârii recurate îndeplineşte cerinţele art. 425 alin. 1 lit. b din Noul Cod de procedură civilă, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar.
Sentinţa instanţei de fond supusă analizei cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată, nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din N.C.proc.civ.
În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ., Curtea reţine următoarele:
Prin sentinţa nr. 1539/2011 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. 15124/63/2011 a fost admisă acţiunea formulată de y (autorul reclamantului), în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 589.306,39 lei reprezentând despăgubiri stabilite prin Hotărârea nr. 160/2007, sumă actualizată cu coeficientul de inflaţie la data plăţii efective.
Prin cererea de chemare în judecată adresată tribunalului, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să îi achite suma totală de 337.973,04 lei (RON), reprezentând dobânda legală aferentă perioadei 01.02.2009 – 30.11.2014, dobândă calculată la suma totală de 697.306,39 lei, reprezentând debitul principal datorat de către pârâtă, actualizat cu coeficientul de inflaţie, de la data exigibilităţii creanţei, până la data plăţii efective. A precizat că întreaga creanţă, constituind debitul principal actualizat, a fost achitată de către pârâtă în luna decembrie 2014.
În speţă, este vorba de plata unor sume de bani acordate în baza unei legi speciale, Legea nr. 290/2003, care prevede doar actualizarea sumelor de bani în cazul nerespectării termenului în care acestea trebuiau plătite.
Această actualizare a fost acordată prin sentinţa arătată, astfel încât, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, prin prezenta acţiune reclamantul nu mai poate solicita şi dobânda la suma stabilită cu titlu de compensaţie.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 290/2003, au fost elaborate norme metodologice conţinând criterii de evaluare şi modalităţi concrete de stabilire a cuantumului compensaţiilor, care conţin dispoziţii menite să asigure repararea efectivă a prejudiciului cauzat, cu actualizarea preţurilor, potrivit principiului restitutio in integrum.
Interpretarea de ansamblu a dispoziţiilor legale emise în materie, Legea nr. 290/2003 şi Normele metodologice pentru aplicarea acesteia, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, impune ca despăgubirile să corespundă, prin cuantumul lor, valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plăţii.
În speţă, trebuie avute în vedere prevederile art. 18 alin. 6 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, conform cărora „suma achitată beneficiarilor se actualizează în raport cu indicele de creştere a preturilor de consum din ultima luna pentru care acest indice a fost publicat de către INS, faţă de luna decembrie a anului anterior”.
Această soluţie legislativă este în consonanţă şi cu Decizia nr. XXI/19.03.2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 113/13.02.2008, iar principiile enunţate în cuprinsul acestei decizii, deşi se referă la interpretarea Legii nr. 9/1998, îşi găsesc aplicabilitatea şi în cauzele întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 290/2003. Prin această decizie, Î.C.C.J. a statuat că actualizarea se va efectua în raport de indicele de creştere a preţurilor.
Legea nr. 290/2003, republicată este o lege specială şi are caracter derogatoriu de la dreptul comun. Aceasta înseamnă că nu se pot acorda compensaţii pentru bunuri abandonate decât în condiţiile şi respectând procedura reglementată de legea specială. Or, drepturile de care poate beneficia o persoană aflată în situaţia vizată de lege sunt strict reglementate în lege, printre aceste drepturi neregăsindu-se nici dobânzile, nici valoarea lipsei de folosinţă. (decizia nr. 7980/11.12.2008 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Despăgubirile acordate autorului reclamantului în baza Legii nr. 290/2003, despăgubiri care corespund valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plăţii ca urmare a actualizării sumei stabilite prin hotărârea comisiei judeţene în raport cu indicele de creştere a preţurilor, acoperă prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei de plată a sumei în termenele prevăzute de lege.
Recurentul a invocat în susţinerea acţiunii sale decizia nr. 2/2014 dată în pronunţarea unui recurs în interesul legii de Î.C.C.J., însă această decizie nu are aplicabilitate în cauză deoarece priveşte acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.
Având în vedere că legiuitorul a prevăzut în mod expres modalitatea de plată a despăgubirilor, respectiv acoperirea prejudiciului în caz de neexecutare a obligaţiei de plată prin acordarea sumei actualizate cu indicele de creştere a preţurilor de consum, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu se justifică şi acordarea dobânzii legale solicitată de reclamant, întrucât ar echivala cu o dublă reparaţie a pagubei, prin plata despăgubirii cuvenite, actualizată în condiţiile art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006, se asigură, prin voinţa legiuitorului, repararea integrală a prejudiciului.
Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, sentinţa recurată fiind legală, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat va fi respins ca nefondat.
