În baza art.178 alin.1 şi 2 C.pen. 1969 cu reţinerea art.5 C.pen. 2009 şi aplicarea art. 396 alin. 10 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul I. N. (date de stare civila) la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.
În baza art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 71 alin. 1 C. pen. 1969 interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit.a teza a II-a şi b C.pen. 1969.
În baza art. 81 C.pen. 1969 suspendă condiţionat executarea pedepsei închisorii pe un termen de încercare de 4 ani calculat conform art.82 alin.1 C.pen. 1969.
În baza art.71 alin. 5 C.pen. 1969 pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei se suspendă şi pedepsele accesorii.
Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 şi 84 C. pen. 1969 referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata termenului de încercare, respectiv dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu îşi va îndeplini obligaţiile civile stabilite prin prezenta.
În baza art. 7 alin. 1 raportat la art. 4 alin. 1 lit. b din Legea nr.76/2008 privind funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare dispune prelevarea probelor biologice de la inculpatul Ivanciu Niculae în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.
În baza art. 397 alin. 1 coroborat cu art. 25 alin. 1 C. proc. pen. raportat la art. 998 – 999 C. civ. 1864 şi coroborat cu dispoziţiile art. 54 alin. 1 şi art. 55 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 a admis în parte acţiunea civilă formulată de către partea civilă O. O. C. şi a obligat părţile responsabile civilmente SC ASIGURARE ROMÂNEASCĂ – ASIROM SA şi SC METROPOLITAN SRL, în solidar cu inculpatul, la plata către partea civilă a sumei de 11.826,42 lei cu titlu de daune materiale şi suma de 70.000 de euro la cursul B.N.R. din ziua plăţii cu titlu de daune morale.
În baza art. 272 raportat la art. 274 alin. 1 şi 3 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
În baza art. 274 alin. 1 teza finală raportat la art. 272 alin. 2 C.proc.pen., a constatat că a fost acordat onorariul parţial al avocatului desemnat din oficiu din fondurile Ministerului de Justiţie şi rămâne în sarcina statului.
NOTĂ: Soluţia a fost modificată în apel, fiind reduse daunele morale de la 70.000 euro la 30.000 de euro; de asemenea, s-a înlăturat solidaritatea inculpatului cu partea responsabila civilmente asigurător din perspectiva daunelor materiale şi morale, fiind obligat alături de aceasta la plata daunelor, în limita plafonului; s-a înlăturat obligarea părţii responsabile civilmente asigurător la plata cheltuielilor judiciare către stat în solidar cu inculpatul, acesta fiind obligat doar în solidar cu angajatorul.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a avut în vedere următoarele :
La data de 30.09.2013 persoana vătămată O.O.C., fiica defunctei G. F., a depus cererea de constituire ca parte civilă în cauză precizând că pentru înmormântare a cheltuit aproximativ 12.000 de lei. De asemenea, pe lângă suma de 12.000 de lei partea civilă a solicitat şi suma de 23.000 de euro reprezentând împrumut conform contractului de ipotecă autentificat sub nr.2868/15.10.2008 la B.N.P. „V. B.”. Pe lângă sumele cu titlu de daune materiale, partea civilă a solicitat şi suma de 150.000 euro cu titlu de daune morale. În dovedirea pretenţiilor materiale partea civilă a depus înscrisuri.
La termenul din 03.10.2013 instanţa a constatat că autoturismul cu nr. de înmatriculare CT-48-MET era asigurat la societatea A. R. – A. SA, motiv pentru care aceasta a fost introdusă în cauză în calitate de asigurător care a depus la data de 26.02.2014 concluzii scrise.
În şedinţa publică din data de 13.03.2014, având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 255/2013 şi art. 343 C. proc. pen., cauza a fost trimisă judecătorului de cameră preliminară, inculpatul şi avocatul având posibilitatea să depună cereri sau excepţii.
Prin încheierea din camera de consiliu din 15.05.2014, judecătorul de cameră preliminară a constatat că nu au fost formulate cereri şi excepţii de către inculpat sau de către avocatul său şi nici nu s-a considerat necesar ca din oficiu să se invoce vreo excepţie, motiv pentru care, în temeiul art.346 alin.2 C.proc.pen. a constatat competenţa instanţei şi legalitatea sesizării instanţei prin rechizitoriul nr.15454/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, a administrării probelor şi a actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii cauzei.
La termenul din 18.09.2014, fiindu-i aduse la cunoştinţă dispoziţiile art.374 alin.4, art. 375 şi art. 396 alin. 10 C.proc.pen., inculpatul a arătat că recunoaşte fapta în modalitatea descrisă în rechizitoriu şi a solicitat ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, fiind audiat sub acest aspect . Totodată, inculpatul a depus înscrisuri în circumstanţiere, probă încuviinţată de instanţă în temeiul art. 100 alin. 3 C. proc.pen.
În şedinţa publică din 30.10.2014 instanţa a respins cererea părţii responsabile civilmente SC M. SRL de a emite o adresă către R. Bank pentru a specifica dacă respectivul credit de 23.000 de euro era însoţit şi de o asigurare, caz în care, a susţinut SC M. SRL, partea civilă nu ar mai fi îndreptăţită la această sumă de bani. Instanţa a respins proba ca nefiind utilă cauzei.
La data de 22.09.2010, ora 06:15, organele de poliţie din cadrul Serviciului Rutier Constanţa au fost sesizate cu privire la producerea unui accident de circulaţie soldat cu decesul unei persoane pe bd. I. C. Brătianu din municipiul Constanţa.
Deplasându-se la faţa locului, lucrătorii de poliţie au găsit autocarul marca Mercedes – Benz cu nr. de înmatriculare CT- în staţionare, pe I. C. Brătianu, pe banda I a sensului de mers dinspre Valu lui Traian spre Gară, astfel cum s-a consemnat şi în procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi fixat prin fotografiere.
Conform aceluiaşi process-verbal, la faţa locului, pe bd. I. C. Brătianu, pe sensul de deplasare spre Gară, a fost identificată o urmă de frânare în lungime de 11,80 m. De asemenea, pe carosabil au fost identificate bunuri aparţinând victimei şi cadavrul numitei G. F.la o distanţă de 16,80 m faţă de marcajul pietonal. S-a consemnat în procesul verbal de cercetare la faţa locului că în zona producerii accidentului circulaţia se desfăşoară pe două sensuri, fiecare sens având câte trei benzi pe sens, despărţite prin marcaj longitudinal simplu discontinuu, vizibilitatea fiind specifică dimineţii, relevante în acest sens fiind şi fotografiile efectuate. De asemenea, se observă că sensurile de mers sunt deapărţite prin marcaj dublu continuu (foto nr.9) şi că trecerea de pietoni era semnalizată cu indicatoare şi marcaj pietonal (schiţa locului accidentului, foto nr.3).
În urma impactului cu autocarul marca Mercedes – Benz cu nr. de înmatriculare CT- a rezultat decesul numitei G. F.. Astfel, potrivit raportului medico-legal de necropsie nr.681/A3/2010/01.11.2010 emis de Serviciul de Medicină Legală Constanţa (f. 17, 18), moartea victimei a fost violentă, ea datorându-se stopului cardio – respirator de tip central, urmarea secţiunii mielice înalte. Leziunile de violenţă au putut fi produse prin hiperextensia – flexia coloanei cervicale, comprimare între planuri dure şi frecare de planuri dure, rugoase şi au legătură de cauzalitate cu decesul ; în sângele recoltat de la victimă nu s-a constatat alcool.
Conducătorul autocarului marca Mercedes – Benz cu nr. de înmatriculare CT- aparţinând părţii responsabile civilmente S.C M. S.R.L. şi asigurat de partea responsabilă civilmente SC A. R. – ASIROM SA (f. 41 dosar instanţă), a fost identificat în persoana inculpatului I. N., posesor al permisului de conducere categoriile BE, CE, DE, numărul C00315164T, eliberat în anul 2004.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciară. Astfel, din raportul de expertiză întocmit în cauză (f. 46-50 d.u.p.) la care părţile de altfel nu au avut obiecţiuni, a rezultat că viteza cu care se deplasa autocarul marca Mercedes – Benz cu nr. de înmatriculare CT-. în premomentul apariţiei stării de pericol era de 46 km/h, iar locul producerii accidentului a fost pe marcajul pietonal. Potrivit punctului 4 din concluziile raportului expertiză, cauza determinantă a producerii accidentului o constituie neacordarea priorităţii de trecere victimei aflate în traversare pe marcajul pietonal, de la stânga la dreapta raportat la direcţia în care se deplasa autocarul.
Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut fapta ce i se reţine în sarcină, arătând că în data de 22.09.2010, în jurul orei 06:11, conducea autocarul marca Mercedes – Benz cu nr. de înmatriculare CT-. pe ruta Medgidia – Constanţa. Autovehiculul condus de inculpat se deplasa pe bd. I. C. Brătianu, pe banda a II-a, pe direcţia Valu lui Traian către Gară, iar în dreptul trecerii de pietoni, vizavi de Şcoala nr.8, a fost surprins de apariţia unei persoane de sex femeiesc care efectua traversarea străzii în fugă, din partea stângă. Întrucât inculpatul a observat victima din scurt, nu a putut evita coliziunea cu aceasta ; totodată, acesta a precizat că victima era îmbrăcată în negru şi, la acea oră, bulevardul nu era iluminat.
Inculpatul a mai precizat faptul că în premomentul producerii accidentului rula cu o viteză de aproximativ 40 Km/h şi nu a observat-o pe victimă, fiind atent la o altă persoană de sex femeiesc care traversare strada oblic, în alergare.
Din înscrisurile depuse la dosar (certificat de naştere – f- 36 ; sentinţa civilă nr.1532/14.02.1995 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr.12135/1994) rezultă că partea civilă O.O.C. este fiica defunctei G.F., putând sta aşadar în această calitate în procesul penal, suferind o vătămare în urma săvârşirii faptei de către inculpat.
Încadrarea juridică a faptei reţinută de către instanţă :
Instanţa s constatst că în conformitate cu art. 104 din Legea nr. 255/2013 privind Legea de punere în aplicare a C. proc. pen. (LPANCPP), pe data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală. Conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, de la aceeaşi dată a intrat în vigoare şi Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal.
Referitor la modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile (art. 5 C. pen.), instanţa constată că, prin decizia nr. 265/6.052014, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. În considerente deciziei, Curtea Constituţională a reţinut că, în caz de tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului Cod penal. Soluţia se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deşi fiecare cu o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală.
De asemenea, în legătură cu decizia nr.2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea Constituţională a constatat că odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr.2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art.147 alin.4 din Constituţie şi cu cele ale art.4771 din C.proc.pen.
În aceeaşi măsură, instanţa de contencios constituţional a impus modalitatea de aplicare a deciziei Curţii Constituţionale de către instanţele de judecată, arătând că prevederile art.5 alin. 2 C.pen. nu sunt incidente ca efect al pronunţării deciziei, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituţională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabileşte doar, pe cale de interpretare, un unic înţeles constituţional al art.5 din Codul penal.
Faţă de acestea, având în vedere că, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt definitive şi general obligatorii, instanţa constată că singura modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile în cauza de faţă este prin stabilirea, în mod concret, a mecanismului de răspundere penală conform ambelor coduri şi de a aplica inculpatului mecanismul răspunderii penale cel mai favorabil.
Ca o chestiune prealabilă, instanţa a constatat că limitele de pedeapsă prevăzute atât în art. 192 alin. 1 şi 3 C. pen. 2009, cât şi în art. 178 alin. 1 şi 2 C. pen. 1969 pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sunt aceleaşi – respectiv închisoarea de la 2 la 7 ani (de la 1 an şi 4 luni la 4 ani şi 8 luni închisoare cu aplicarea art. 396 alin. 10 C. proc. pen. ca urmare a recunoaşterii învinuirii de către inculpat, cererea acestuia de a urma procedura recunoaşterii învinuirii fiind admisă de instanţă).
Prin urmare, nu sub aspectul limitelor de pedeapsă va fi determinată legea mai favorabilă, ci mai ales cu privire la posibilităţile de individualizare judiciară a exeutării pedepsei. Pentru motivele ce vor fi arătate la secţiunea privind individualizarea pedepsei, instanţa s-a orientat în cazul inculpatului la o pedeapsă sub jumătatea intervalului de individualizare, respectiv 2 (doi) închisoare.
Sub acest aspect, instanţa a apreciat că nu se impune executarea pedepsei închisorii în regim de detenţie, opţiunea de individualizare judiciară fiind pe vechiul Cod penal suspendarea executării pedepsei, în timp ce pe noul Cod penal amânarea aplicării pedepsei. Rămâne a se stabili care dintre cele două instituţii este mai favorabilă pentru inculpat.
Astfel, în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei (art.81 şi urm. C. pen. 1969), pe durata termenului de încercare, inculpatul nu i se poate impune respectarea unor anumite măsuri de supraveghere sau să execute diverse obligaţii precum în cazul amânării aplicării pedpsei (art. 85 C. pen. 2009).
Or, este evident că este mai favorabilă pentru condamnat suspendarea executării pedepsei în raport cu amânarea aplicării pedepsei, în condiţiile în care nu va fi supus niciunei măsuri de supraveghere sau obligaţii, chiar dacă în cazul amânării aplicării pedepsei nu se pronunţă o hotărâre de condamnare, inculpatul nefiind supus niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită (art. 90 alin. 1 C. pen. 2009), evident cu condiţia să nu săvârşească din nou o infracţiunea până la expirarea termenului de supraveghere şi să nu se dispună revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei. Cu toate acestea, în aceeaşi situaţie este şi inculpatul pentru care s-a dispus suspendarea executării pedepsei, în condiţiile în care inclusiv pedepsele accesorii se suspendă (art. 71 alin. 5 C. pen. 1969), iar la împlinirea termenului de încercare inculpatul este de drept reabilitat (art. 86 C. pen. 1969).
Aşadar, legea veche este mai favorabilă şi în consecinţă va ultraactiva; prin urmare, fapta inculpatului I. N. care la data de 22.09.2010, în jurul orei 06:11, a condus autocarul marca Mercedes-Benz cu nr. de înmatriculare CT-. pe bd. I. C. Brătianu din mun. Constanţa, dinpre com. Valu lui Traian către Gară, iar în momentul în care a ajuns în dreptul trecerii de pietoni situată vizavi de Şcoala generală nr.8 nu a observat-o pe numita G.F. ce se afla în traversare pe marcajul pietonal dinspre stânga spre dreapta raportat la sensul de mers al autobuzului, nu i-a acordat prioritate de trecere, producându-se impactul în urma căruia aceasta a decedat conform raportului medico-legal de necropsie nr.681/A3/2010/01.11.2010 emis de Serviciul de Medicină Legală Constanţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art.178 alin.1 şi 2 C.pen. 1969 cu aplicarea art.5 C.pen. 2009.
Elementul material al infracţiunii este reprezentat de orice acţiune sau inacţiune susceptibilă de a produce, direct sau indirect, decesul unei persoane, iar în speţă, constă în neacordarea de către inculpat a priorităţii de trecere victimei G. F., aceasta fiind angajată în traversarea bd. I. C. Brătianu pe marcajul pietonal, zona fiind semnalizată şi prin indicator.
Acţiunea a fost săvârşită cu ocazia efectuării unei activităţi – aceea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, pentru exercitarea căreia sunt stabilite reguli prin acte normative – OUG nr.195/2002 şi HG nr.1391/2006. Constată instanţa că inculpatul nu a respectat prevederile art. 135 lit.h din Regulamentul de aplicare al OUG nr.135/2002 aprobat prin HG nr.1391/2006 conform căruia conducătorul de vehicul este obligat să acorde prioritate de trecere şi în următoarele situaţii: […] pietonului care traversează drumul public, prin loc special amenajat, marcat şi semnalizat corespunzător, atunci când acesta se află pe sensul de mers al vehiculului.
Din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că victima era în traversarea drumului public printr-un loc special amenajat, impactul dintre autovehiculul condus de inculpat şi victimă producându-se pe sensul de mers al vehiculului. Prin urmare, inculpatul a ignorat regula de circulaţie anterior menţionată, nu s-a asigurat corespunzător, nu a acordat prioritate şi a ucis-o pe numita Grasu Florica. Urmarea imediată este reprezentată de decesul victimei. Legătura de cauzalitate între acţiunile inculpatului şi urmarea imediată rezultă din raportul medico-legal de necropsie nr.681/A3/2010/01.11.2010 emis de Serviciul de Medicină Legală Constanţa (f. 17, 18). Astfel, moartea victimei a fost violentă, ea datorându-se stopului cardio – respirator de tip central, urmarea secţiunii mielice înalte. Leziunile de violenţă au putut fi produse prin hiperextensia – flexia coloanei cervicale, comprimare între planuri dure şi frecare de planuri dure, rugoase şi au legătură de cauzalitate cu decesul.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, inculpatul a săvârşit fapta cu vinovăţie în forma culpei cu prevedere (art. 19 alin. 1 pct.2 lit.a C.pen. 1969) întrucât acesta putea să prevadă rezultatul faptei sale însă acesta nu l-a acceptat, socotind fără temei că el nu se va produce; fiind vorba de o trecere de pietoni, inculpatul avea obligaţia să circule cu prudenţă, să se asigure temeinic că nu sunt persoane angajate în traversarea străzii pe sensul său de mers cărora să fie obligat să le acorde prioritate de trecere. Ignorând regulile de circulaţie menţionate, inculpatul a săvârşit fapta ce i se reţine în sarcină.
Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 396 alin 2 C. proc. pen., fiind probată dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, instanţa urmează să îl condamne pe acesta pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 1 şi 2 C. pen. 1969.
Individualizarea judiciară a pedepsei
La individualizarea pedepsei instanţa a avut în vedere, pe lângă atingerea scopului pedepselor stabilit de art. 52 C. pen, şi dispoziţiile art. 72 C. pen, respectiv dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Limitele de pedeapsă vor fi reduse cu o treime, conform dispoziţiilor art. 396 alin. 10 C. proc. pen. privind procedura în cazul recunoaşterii învinuirii.
Referitor la gravitatea faptei, instanţa are în vedere că fapta inculpatului a avut ca urmare decesului unei persoane, infracţiunea de ucidere din culpă fiind săvârşită prin încălcarea unei norme elementare privind circulaţia pe drumurile publice – neacordarea priorităţii de trecere pietonului angajat în traversarea drumului public pe sensul de mers al vehiculului, cauză frecventă de producere a accidentelor soldate cu decesul victimelor.
Mai ales în condiţiile în care bulevardul era slab luminat la acea oră, în ciuda faptului că victima purta haine de culoare neagră, fiind mai dificil de observat, inculpatul trebuia să manifeste o prudenţă deosebită, ceea ce din nefericire nu s-a întâmplat, cu toate că inculpatul era şofer profesionist şi desfăşura constant activitatea de transport persoane cu autocarul.
Referitor la circumstanţele personale ale inculpatului, instanţa constată că acesta are 47 de ani, este căsătorit, are doi copii minori, studii medii, de profesie conducător auto, angajat al părţii responsabile civilmente, fără antecedente penale. Totuşi, în ciuda circumstanţelor favorabile inculpatului, instanţa apreciază că nu se justifică o pedeapsă îndreptată spre minimul special în condiţiile în care astfel de fapte au devenit deosebit de frecvente, pietonii fiind expuşi unor astfel de accidente tocmai din cauza unor conducători auto precum inculpatul care ignoră regulile de circulaţie aplicabile în zona trecerilor de pietoni. În consecinţă, instanţa trebuie să aibă în vedere şi exemplaritatea pedepsei în contextul expus anterior.
În privinţa pedepselor accesorii, potrivit art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
Prin urmare, la stabilirea pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi, instanţa va avea în vedere atât dispoziţiile art. 64 şi art. 71 C. pen. 1969, dar şi Decizia nr. LXXIV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Sabou şi Pârcălab contra României, cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord).
Astfel, instanţa subliniază strânsa legătură ce trebuie să existe între infracţiunea săvârşită şi interzicerea unui drept (fapta comisă furnizând premisa că e nevoie de interzicerea acelui drept pentru apărarea valorilor ocrotite de legea penală).Or, natura faptei săvârşite de inculpat – ucidere din culpă, susţine existenţa unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64 alin. l lit. a teza a II-a şi lit. b C. pen (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat), instanţa apreciind că, faţă de pericolul social concret al faptei – forma de vinovăţie fiind culpa – şi persoana inculpatului, nu se impune interzicerea dreptului de a alege.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 71 alin. 1 C. pen. 1969, va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi b C. pen. 1969.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, având în vedere că pedeapsa principală aplicată inculpatului nu depăşeşte 3 ani închisoare, iar acesta nu a mai fost condamnat anterior, neavând antecedente penale, ţinând seama de vârsta şi gradul mediu de educaţie, de faptul că are loc de muncă stabil, că scopul pedepsei şi reinserţia socială pot fi atinse fără privarea de libertate a inculpatului, pronunţarea condamnării de 2 ani închisoare constituind un avertisment ce îl va determina pe inculpat să nu mai săvârşească infracţiuni şi să conştientizeze gravitatea infracţiunii, instanţa consideră că nu se impune executarea pedepsei în regim de detenţie.
Faţă de această modalitate de individualizare a executării pedepsei închisorii, în baza art. 71 alin. 5 C. pen. 1969 pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei vor fi suspendate şi pedepsele accesorii.
În baza art. 404 alin. 2 C. proc. pen., va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 şi 84 C.pen. 1969 referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata termenului de încercare, respectiv dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu îşi va îndeplini obligaţiile civile stabilite prin prezenta.
În baza art. 7 alin. 1 raportat la art. 4 alin. 1 lit. b din Legea nr. 76/2008 privind funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare va dispune prelevarea probelor biologice de la inculpatul I. N. în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.
Sub acest din urmă aspect, instanţa are în vedere şi Decizia nr.18/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, stabilindu-se că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.7 din Legea nr.76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, prelevarea probelor biologice de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în anexa Legii nr.76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare poate fi dispusă şi în ipoteza în care executarea acesteia este suspendată condiţionat sau sub supraveghere.
Latura civilă:
Potrivit art. 998 C. civ. 1864, aplicabil având în vedere data săvârşirii infracţiunii (22.09.2010) şi dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara. De asemenea, omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.
Faţă de dispoziţiile legale precitate, patru sunt condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum doctrina şi jurisprudenţa constantă le-a consacrat : existenţa unui prejudiciu, fapta ilicită, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Totodată, în cauză se pune problema şi răspunderii comitentului pentru fapta presupusului în condiţiile în care inculpatul era la momentul săvârşirii infracţiunii angajat al părţii responsabile civilmente SC M. SRL şi desfăşura o activitate în interesul acesteia. Or, potrivit art.1000 alin.3 C.civ. 1864, stăpânii şi comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat. Aşadar, pentru angajarea răspunderii comitentului este necesară îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepusului şi, în plus, să existe o relaţie de prepuşenie şi fapta să fi fost săvârşită de prepus „în funcţia ce i s-a încredinţat”.
Instanţa constată că prin decesul numitei G. F., fiica acesteia, constituită parte civilă în prezenta cauză, a suferit atât un prejudiciu material, cât şi un prejudiciu moral. De asemenea, faţă de cele deja arătate, inculpatul a săvârşit infracţiunea de ucidere din culpă (fapta ilicită din perspectivă civilă) cu vinovăţie (culpă cu prevedere), existând în acelaşi timp o legătură de cauzalitate evidentă între faptă şi prejudiciile suferite de partea civilă. Pe de altă parte, în cauză nu s-a contestat vreun moment că inculpatul se afla la acel moment în desfăşurarea unei activităţi în interesul părţii responsabile civilmente SC M. SRL, aspect care de altfel rezultă din toate probele administrate în cauză. În aceste condiţii, sunt întrunite inclusiv condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia (a comitentului pentru fapta presupusului).
Rămâne de analizat care este prejudiciul suferit de parte civilă, atât material, cât şi moral. Conform art. 99 alin. 1 C. proc. pen. sarcina probei în cadrul acţiunii civile aparţine părţii civile ori, după caz, procurorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. În cauza de faţă, având în vedere că nu suntem în prezenţa unei ipoteze de exercitare a acţiunii civile din oficiu, sarcina probei revine exclusiv părţii civile.
În legătură cu primul aspect, doctrina şi jurisprudenţa a fost constată în a aprecia că autorul faptei ilicite are obligaţia de a repara prejudiciile care au rezultat din plata cheltuielilor de înmormântare privite lato sensu. Or, văzând înscrisurile depuse la dosar (f. 27 şi urm.), instanţa constată că partea civilă a făcut dovada sumei de 11.826,42 de lei, cheltuită cu acest titlu, toate documentele justificative relevând achiziţionarea de bunuri necesare înmormântării defunctei şi respectării datinilor creştine.
Referitor la creditul de 23.950,53 de euro pe care defuncta îl contractase anterior şi pentru care încheiase şi un contract de ipotecă autentificat sub nr.2868/15.10.2008 de B.N.P. „V. B.”, instanţa apreciază pretenţiile părţii civile ca vădit neîntemeiate.
Din această perspectivă, partea civilă este succesoarea autoarei sale, defuncta G. F. şi, în această calitate, a preluat atât activul, cât şi pasivul moştenirii, acesta fiind de altfel motivul pentru care a fost nevoită să achite în continuare ratele aferente creditului. Prin urmare, aşa-zisul prejudiciu suferit de partea civilă nu are nicio legătură de cauzalitate cu infracţiunea săvârşită de inculpat, datoriile fiind preluate de partea civilă ca urmare a transmisiunii succesorale, prin simpla sa manifestare de voinţă. Partea civilă avea de altfel posibilitatea să nu accepte moştenirea sau să renunţe expres la aceasta, caz în care, în mod evident, nu s-ar mai fi vorbit de un asemenea prejudiciu.
Or, din această perspectivă, existenţa sau nu a unui prejudiciu derivând dintr-o faptă ilicită nu poate depinde de manifestarea de voinţă expresă sau tacită, ulterioară, a persoanei vătămate. Prejudiciul fie există, fie nu există. Totuşi, cel puţin din perspectiva daunelor morale, împrejurarea că partea civilă a fost nevoită să acopere creditul, făcând eforturi în acest sens, va fi avută în vedere la evaluarea acestora.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de către partea civilă, instanţa reţine că poate acorda despăgubiri descendenţilor şi a altor rude/persoane care ar dovedi un asemenea prejudiciu, pentru durerea încercată prin moartea victimei, chestiune tranşată de jurisprudenţă şi de doctrină. Astfel, instanţa reţine că suferinţele psihice pe care le încearcă rudele apropiate prin moartea a unui membru de familie, acestea rămânând lipsite de bucuriile şi mulţumirile fireşti procurate de defunct şi, nu în ultimul rând, de suportul moral şi afecţiunea reciprocă pe care şi-o datorau în virtutea relaţiilor de rudenie, impun remedii efective din perspectivă juridică, remediul fiind tocmai daunele morale.
Evaluarea bănească a suferinţelor părţii civile este însă dificil de realizat, mai ales în lipsa unor minime criterii legale şi în contextul unei jurisprudenţe variate. De altfel, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare a cauzei.
De aceea, la stabilirea sumei acordate, instanţa va statua în echitate şi va ţine seama de circumstanţele concrete ale speţei, respectiv legătura foarte apropiată de rudenie dintre defunctă şi partea civilă (mamă – fiică), vârsta victimei (52 de ani la momentul decesului) şi a părţii civile (25 de ani), faptul că la o vârstă fragedă partea civilă a rămas singură, fără vreun sprijin, context în care a fost nevoită să muncească din greu pentru a reuşi să acopere creditul contractat în timpul vieţii de mama sa pentru a nu-şi pierde apartamentul moştenit.
Din perspectiva instanţei, o sumă de 70.000 de euro la cursul B.N.R. din ziua plăţii cu acest titlu este de natură să aline suferinţa părţii civile, fiind echitabilă în raport de toate circumstanţele speţei.
Cu privire la părţile ce urmează a fi obligate, instanţa consideră că este necesară clarificarea calităţii asigurătorului în procesului penal, având în vedere intervenirea noii legislaţii procesuale.
Astfel, conform art. 86 C. proc. pen. persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.
Aşadar, spre deosebire de art. 24 alin. 3 C. proc. pen. care făcea trimitere numai la răspunderea potrivit legii civile, noua lege procesuală precizează în mod expres că în cadrul procesului penal vor răspunde în calitate de parte responsabilă civilmente persoanele care în temeiul unui contract, au obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de către inculpat.
Art. 24 alin. 3 C. proc. pen. 1969 a fost interpretat prin Decizia nr.I/2005 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin care a fost statuat că, formularea textului trimite, în mod obligatoriu, la dispoziţiile art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil 1864, care reglementează o răspundere civilă. Or, natura juridică a obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000 alin. 1 din Codul civil, precum şi de răspunderea comitenţilor, pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, la care se referă alin. 3 al aceluiaşi articol.
Instanţa reţine că prin reformularea art. 86 C. proc. pen. intenţia expresă a legiuitorului a fost aceea de a include în cadrul noţiunii de parte responsabilă civilmente şi acele persoane care, în temeiul unui contract, au obligaţia de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul creat de către inculpat prin săvârşirea infracţiunii, cum sunt societăţile de asigurare, care conform art. 49 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 acordă despagubiri în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţa de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule.
Faţă de această modificare a textului legal instanţa reţine că sunt incidente dispoziţiile art. 474 1 C. proc. pen. Legea nr. 135/2010 privind încetarea efectelor recursului în interesul legii pronunţat prin Decizia nr.I/2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, dispoziţii conform cărora efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.
Prin urmare, din moment ce sunt îndeplinite condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului (în privinţa părţii responsabile civilmente SC M. SRL), câtă vreme partea responsabilă civilmente – asigurător are obligaţia de a acoperi prejudiciul rezultat în urma accidentului rutier, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, constată instanţa că inculpatul şi părţile responsabile civilmente trebuie să acopere prejudiciul în solidar, ţinând cont şi de dispoziţiile art.1003 C.civ. 1864. Este drept că partea responsabilă civilmente – societate de asigurare nu are un drept de regres împotriva inculpatului sau a celeilalte părţi responsabile civilmente, însă intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a limita posibilităţile părţii civile de a îşi acoperi prejudiciul; or, inclusiv o societate de asigurare poate ajunge în insolvenţă, caz în care, cu toate că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, partea civilă ar fi în imposibilitatea să îşi valorifice pretenţiile faţă de inculpate de exemplu.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 397 alin.1 coroborat cu art.25 alin.1 C.proc.pen. raportat la art.998 – 999 C. Civ. 1864 şi coroborat cu dispoziţiile art. 54 alin.1 şi art. 55 alin.1 din Legea nr. 136/1995 instanţa va admite în parte acţiunea civilă formulată de către partea civilă O.O.C. şi în consecinţă va obliga părţile responsabile civilmente SC A. R. – A. SA şi SC M. SRL în solidar cu inculpatul, la plata către partea civilă a sumei de 11.826,42 lei cu titlu de daune materiale şi suma de 70.000 de euro la cursul B.N.R. din ziua plăţii cu titlu de daune morale.
