Asistenţă judiciară. scutire de plata taxei de timbru.condiţii de acordare


Prin  cererea lor, reclamantele  LIGA  DEMOCRATICA  PENTRU  DREPTATE DIN  ROMÂNIA si I.G. au  chemat în  judecata  pârâtele BANCA  COMERCIALA ROMÂNA  BUCURESTI si BANCA COMERCIALA  ROMÂNA – Sucursala  Ialomita,  solicitând  obligarea acestora la plata catre entitatea  S.C. „ T & g TRADING” S.R.L.  (al  carui  actionar  este reclamanta I.G. )  sumei de  50.900 U.S.D. –  contravaloarea lipsei de folosinta a imobilului  sediu si  punct  de lucru al firmei  si 200 lei – daune  morale si materiale .

Solutionând  cauza, Judecatoria  Slobozia,  prin  sentinta  civila nr.1723 din 8 august  2007,  a anulat  ca netimbrata  cererea formulata de reclamante,  facându-se aplicarea dispozitiilor art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997,  întrucât  acestea  nu s-au  conformat  obligatiei  achitarii  taxei de timbru, asa cum aceasta a  fost  stabilita  prin  încheierea data în  Camera de consiliu  din 4 iunie 2007, prin  care s-a admis în  parte  cererea de scutire de plata a taxei de timbru a reclamantelor, prin  reducerea acesteia la  jumatate.

Împotriva acestei solutii, în  termen legal, au  declarat  recurs reclamantele,  criticând-o  pentru  netemeinicie  si  nelegalitate .

Pentru  considerentele de mai jos,  recursul  este  fondat .

Este  unanim admis ca  justitia este un serviciu  public  pentru a carei  desfasurare  în  conditii normale  este nevoie de sustinere materiala  suportata în parte prin plata taxelor judiciare de catre cei  care solicita acest  serviciu .

În acest context  este  dreptul  oricarui stat ca, evaluându-si  interesele,  sa impuna  nivelul  taxelor  pe care  trebuie sa le plateasca  persoanelor care solicita  acces  la justitie .

Prin  urmare,  s-a  statuat ca o caracteristica a principiului liberului acces  la  justitie,  principiu  consacrat  de dispozitiile art.21 din Cosntitutie, art.6 alin.2 din Legea nr.304/2004 si art.6 alin.1 din Conventia  pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor  fundamentale (CEDO)  este aceea ca nu este un  drept  absolut (cazul Ashingdane  împotriva  Regatului  Unit al Marii Britanii – 1985) .

Astfel, acest drept care cere prin  însasi  natura sa o  reglementare din  partea  statului  poate fi  subiectul  unor  limitari, atât  timp  cât  nu  este  atinsa  însasi  substanta sa.

Pentru aceasta s-a  considerat  ca  suma  costurilor, apreciata  în  lumina  unui  caz  dat, întelegând  aici si  solvabilitatea  solicitantului  si faza procedurii  prin  care restrictia în  chestiune  îi  este  impusa,  este  un factor  de care  trebuie  tinut  cont  pentru a determina  faptul daca  persoana  respectiva  a beneficiat  de dreptul  de acces  la  justitie sau daca,  din  cauza  sumei  totale  a cheltuielilor,  accesul la  justitie a fost  restrâns  pâna  la  punctul  în care  accesul  la justitie  s-a  gasit  atins  în  esenta  lui (cauza  Weissman  si  altii  contra României) .

Ori, din  perspectiva  acestei  analize  în  cazul de fata, având  în  vedere cuantumul taxei  judiciare  aferente valorii  obiectului  cererii introductive  calculat  potrivit  art.1 din Legea nr.146/1997  si  situatia financiara  precara a reclamantei, asa cum  rezulta  din  înscrisurile  depuse la instanta de fond (pag.78 – 97)  rezulta  ca  obligarea  acesteia  la plata  taxei  judiciare,  chiar  redusa  la jumatate  din  taxa legala datorata, limiteaza  atât  de mult  accesul reclamantei  la  justitie  încât  este atinsa  însasi  substanta  acestui  drept,  motiv  pentru care, în  conditiile  art.74 si  urmatoarele  urmeaza a admite  cererea de scutire de taxa de timbru  formulata de reclamanta  I.G.