Cheltuieli de judecată. Onorarii de avocat. Criteriile de stabilire a cuantumului lor
Codul de procedură civilă: art. 274 alin. (3)
Articolul 274 alin. (3) C. pr. civ. prevede că „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Potrivit acestui text legal, criteriile care stau la baza stabilirii cuantumului onorariilor avocaţilor rezidă în valoarea pricinii, volumul de muncă şi complexitatea cauzei, iar jurisprudenţa CEDO consacră caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Decizia civilă nr. 370 din 9 aprilie 2014, G.O.
Prin Decizia civilă nr. 728 din 13.11.2013, pronunţată în dosarul nr.14975/325/2009, Tribunalul Timiş a respins apelul formulat de reclamanta S.V. împotriva Sentinţei civile nr. 15704/23.06.2011, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 14975/325/2009, în contradictoriu cu intimaţii Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timiş, B.V., M.C., Ministerul Sănătăţii şi SC Generali România Asigurare Reasigurare.
În temeiul art. 274 C. pr. civ., a obligat apelanta să plătească intimatului M.C. suma de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei nr.728/2013 a Tribunalului Timiş şi a Sentinţei civile nr.15704/2011 a Judecătoriei Timişoara, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată acordate intimaţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. pr. civ.
În motivare, reclamanta recurentă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., arătând că, deşi concluziile instanţelor de judecată au fost în sensul de nereţinere a vreunei culpe în sarcina medicilor implicaţi în cauză, în mod injust şi complet inechitabil au procedat instanţele la obligarea sa de a achita aceste sume enorme cu titlu de cheltuieli de judecată (5900 lei prin Sentinţa nr. 15704/2011 şi 5000 lei prin Decizia nr. 728/2013), deoarece instanţele ar fi trebuit să cenzureze şi să diminueze substanţial cuantumul acestor cheltuieli în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. pr. civ.
Că, simpla trimitere la „valoarea litigiului” şi/sau „munca prestată” echivalează cu nemotivarea hotărârii, astfel că este necesară administrarea de probe cu privire la legătura dintre cuantumul onorariului şi activitatea realizată de către avocaţi.
Recurenta a invocat şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia „un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil”.
Totodată, recurenta a invocat principiul echităţii precum şi Decizia nr. 917/2010 a Curţii Constituţionale, potrivit căreia valoarea onorariului trebuie să fie proporţională cu serviciul prestat.
Intimaţii M.I. şi B.V. au formulat întâmpinare, căreia Curtea i-a conferit rolul de concluzii scrise, pentru neformularea ei în termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. pr. civ., solicitând respingerea recursului reclamantei, cu motivarea că procesul a început în urmă cu 7 ani, respectiv în 2007.
Prin Decizia civilă nr. 370 din 9 aprilie 2014, pronunţată în dosarul nr. 14975/325/2009, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva Deciziei civile nr. 728/13.11.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş, obligând-o să plătească la fiecare dintre intimaţii M.C. şi B.V. câte 500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Pentru a hotărî astfel, examinând decizia atacată în limitele motivelor invocate şi ale art. 274 alin. (3) şi art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea a reţinut argumentele de mai jos.
Într-adevăr, potrivit art. 274 alin. (3) C. pr. civ. „Judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Însă, în speţă, Curtea constată, în primul rând, că nu poate fi admisă solicitarea recurentei de modificare a sentinţei judecătoriei, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată în sumă de 5.900 lei, avându-se în vedere principiul „tantum devolutum quantum apellatum”, respectiv faptul că prin cererea de apel nu a criticat hotărârea primei instanţe sub acest aspect şi nu a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă.
De asemenea, Curtea reţine că nu este întemeiată nici critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 lei acordate de către instanţa de apel, în condiţiile în care litigiul s-a desfăşurat pe durata a 7 ani şi numai în calea de atac a apelului au fost 12 termene de judecată.
Susţinerea recurentei că trebuiau administrate probe în vederea stabilirii cuantumului cheltuielilor de judecată este lipsită de orice temei pentru că din însuşi dosarul cauzei rezultă volumul de muncă şi complexitatea cauzei în funcţie de care, potrivit art. 274 alin. (3) C. pr. civ., instanţa stabileşte cuantumul acestor cheltuieli.
Or, în speţă, au fost respectate aceste criterii legale prevăzute de art. 274 alin. (3) C. pr. civ., în sensul că suma stabilită de către instanţa de apel este proporţională cu serviciul prestat.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei şi în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cheltuielile de judecată acordate sunt reale, necesare şi rezonabile.
În consecinţă, Curtea a apreciat că hotărârile recurate au fost date cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. pr. civ., astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. a respins recursul reclamantei.
Văzând că recursul vizează doar chestiunea reducerii cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 alin. (3) C. pr. civ. Curtea a obligat recurenta să plătească intimaţilor B.V. şi M.C. câte 500 lei cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată în recurs.
