Consilier juridic. Imposibilitatea reprezentării în instanţă a unor persoane fizice în această calitate


Consilier juridic. Imposibilitatea reprezentării în instanţă a unor persoane fizice în această calitate

Decizia  nr.499/15.08.2006

Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1286 din 31 mai 2006 a anulat cererea formulată de reclamanţii T.V ş.a. în contradictoriu cu pârâta S.C. „Moldova Tricotaje” S.A. Iaşi pentru lipsa calităţii de reprezentant.

Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de prim grad a constatat că reclamanţii, foşti salariaţi ai societăţii pârâte, au solicitat obligarea la plata drepturilor salariale restante cuvenite în cuantum total de 43.939 RON şi cheltuieli de judecată.

Tribunalul, din oficiu a verificat legalitatea investirii ca instanţă de prim grad, a mandatului de reprezentare al Societăţii profesionale de Consilieri Juridici „SED LEX” SRL Iaşi, prin consilier juridic M.E. care a semnat cererea de chemare în judecată.

A reţinut instanţa de fond că potrivit art. 1 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic şi art. 6 din Statutul profesional al consilierilor juridici, „consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului,a le autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat şi ale celorlalte entităţi interesate în conformitate cu Constituţia şi cu legile ţării”.

A constatat tribunalul că în cauzele pe rolul instanţelor de judecată în care sunt părţi persoane fizice, consilierul juridic nu poate apăra interesul acestora.

Împotriva hotărârii pronunţate de tribunal a declarat recurs la data de 14.06.2006 Societatea Profesională a Consilierilor Juridici „SED LEX” SRL Iaşi, încadrând motivele de recurs în art. 304 indice 1, art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că s-a reţinut de instanţă că în speţă, consilierul juridic M.E. reprezintă persoanele fizice – foşti salariaţi ai intimatei.

Instanţa nu a analizat şi pronunţat asupra contractului de prestări activităţi juridice depus la dosar, cu semnăturile în original şi împuternicirea de reprezentare a Asociaţiei profesionale, temeiul reprezentării fiind art. 21 din Statutul profesiei de consilier juridic.

Cu înscrisurile depuse la dosar, enunţate în declaraţia de recurs, se susţine că s-a făcut dovada obiectului de activitate al recurentei: înregistrarea la Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi, Legea nr. 31/1990, H.G. nr. 656/1997 privind clasificarea activităţilor din economia naţională, Ordinul nr. 601/2002 privind actualizarea CAEN – anexa 3 şi Statutul profesiei de consilier juridic – art. 21 anexa 4, cât şi comunicările Colegiului Consilierilor juridici Iaşi şi deciziile seria C.I.S. nr. 46/13.04.2005, nr. 175/13.08.2004.

Recurenta susţine că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile actelor normative menţionate în declaraţia de recurs (Legea nr. 514/2003, Ordinul nr. 601/2002, Legea nr. 31/1990), a omis să se pronunţe asupra contractului de prestări activităţi juridice nr. 4/2006, cât şi a reprezentării persoanelor fizice prin consilier juridic M.E.

Invocă recurenta că M.E. este şi parte în proces ca reclamant persoană fizică.

Recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Judecarea conflictelor de muncă este suspusă dispoziţiilor procedurale reglementate de Codul muncii (art. 281-291) în Titlul Jurisdicţia muncii şi Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

Dispoziţiile procedurale ale legilor speciale se completează cu prevederile Codului de procedură (art. 291 Codul muncii şi art. 168/1999).

În ce priveşte motivele de recurs, art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă este abrogat prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă.

Hotărârea atacată cuprinde considerentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei de prim grad în soluţionarea cauzei pe excepţie conform art. 261 Cod procedură civilă.

Dispoziţiile legale privind reprezentarea au fost corect aplicate, societăţile profesionale a consilierilor juridici cât şi membrii lor nu au dreptul stabilit prin Legea nr. 514/2003 de a reprezenta persoanele fizice, între care şi salariaţii – reclamanţi în cauză. Tribunalul a făcut distincţia între persoanele fizice părţi în proces, consilierul juridic administrator al societăţii profesionale şi partea în proces  – persoană fizică M.E. – ca consilier juridic.

Însă, exerciţiul dreptului la acţiune conform cererii de chemare în judecată, cât şi căii de atac – declaraţia de recurs, sunt „semnate” în sensul art. 112 pct. 6 Cod procedură civilă „pentru reclamanţi în temeiul împuternicirii”.

Cum în primă instanţă persoanele fizice părţi în proces, între care şi consilierul juridic, cât şi în recurs, nu au complinit lipsurile privind reprezentarea, participând la judecată personal sau prin mandatar în condiţiile legii, sancţiunea procedurală aplicată de tribunal este corectă.

Dreptul de consultanţă este limitat numai la persoanele şi autorităţile menţionate în art. 1 din Legea nr. 514/2003, art. 21 din Statut nu este încălcat.

Contractul de asistenţă juridică depus la dosar nu conferă mandat de reprezentare în instanţa de judecată, un alt drept decât cel pe care îl poate exercita consilierul juridic decât cel conferit prin Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic. Acest contract are efecte numai între părţile contractante, dar nu este „procură de prezentare” în instanţă (art. 68 alin. 1 şi 4 Cod procedură civilă). În consecinţă, instanţa nu a schimbat natura ori înţelesul contractului, tribunalul constatând doar că nu conferă, în condiţiile impuse de lege reprezentarea legală.

Conform art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, instanţa de fond a examinat cauza sub toate aspectele ce privesc investirea.

Pentru considerentele expuse în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, cu referire la art. 82 din Legea nr. 168/1999 instanţa a respins recursul şi a menţinut sentinţa primei instanţe.