Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta în data de 26.06.2014 sub nr. 19817/212/2014, reclamantii D.D si D.A.M.C. au chemat în judecata pe pârâta S.C. V. ROMANIA S.A., solicitând instantei de judecata ca prin hotarârea ce va pronunta sa constate ca fiind abuzive clauzele înscrise în contractul de credit nr. 0167605/15.10.2008 la pct. 5 lit. a referitoare la comisionul de risc, respectiv art. 3 din actul aditional nr. 1/19.11.2010 prin care comisionul de risc este redenumit comision de administrare si cea prevazuta la art. 2 din actul aditional nr. 2/19.11.2010; clauza înscrisa la pct. 1 din actul aditional nr. 1/19.11.2010 si pct. 1 din actul aditional nr. 2/19.11.2010 prin care dobânda fixa stabilita prin conventia de credit nr. 0167605/15.10.2008 la pct. 3 lit. a este modificata în dobânda variabila. Totodata, reclamantii au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor de 2149 franci elvetieni reprezentând comision de risc încasat în perioada 15.10.2008- 19.11.2010, precum si contravaloarea comisionului de risc în cuantum de 1769,94 franci elvetieni încasat începând cu 19.11.2010 si obligarea la plata dobânzii legale aferente debitului. S-a mai solicitat si acordarea sumei de 2000 franci elvetieni cu titlu de daune morale pentru starea de nesiguranta si incertitudine creata.
În motivare, reclamantii au aratat ca au încheiat cu pârâta contractul de credit nr. 0167605/15.10.2008 prin care au împrumutat suma de 40.000 franci elvetieni pe o perioada de 300 luni. La data de 19.11.2010 s-a încheiat actul aditional nr. 1 prin care comisionul de risc a fost redenumit comision de administrare, fiind încheiat totodata si actul aditional nr 2 prin care banca, în mod unilateral, a modificat comisionul de administrare de la valoarea de 0,22% pe luna aplicat la soldul creditului la 0,12 % pe luna. Reclamantii au învederat instantei ca în conventia partilor nu este definit comisionul de risc, respectiv de administrare. Cu atât mai mult, au precizat ca au încheiat cu pârâta o polita de asigurare pentru un imobil proprietatea reclamantilor, polita menita sa acopere riscurile legate de imobilul luat în garantie conform art. 7 lit. a din conventia de credit. Potrivit mentiunilor din conditiile speciale, comisionul de risc se percepe de banca pentru punerea la dispozitie a creditului, la fel ca si dobânda curenta care este perceputa tot pentru creditul acordat, conform art. 3.1. Prin aceasta clauza, reclamantii apreciaza ca pârâta a urmarit sa puna în sarcina lor toate riscurile contractului, posibile si viitoare, fiind creat un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor.
În ceea ce priveste clauza de modificare a dobânzii din fixa în variabila, s-a aratat ca banca s-a folosit de clauza inserata la pct. 3 lit. d fara a explica notiunea de „schimbare semnificativa pe piata monetara”.
În drept, au fost invocate dispozitiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 13/2011.
În probatiune s-a depus în copie certificata pentru conformitate cu originalul, conventia de credit.
Pârâta nu a formulat întâmpinare, dar a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiata a cererii de chemare în judecata.
În cauza a fost administrata proba cu înscrisuri.
Analizând materialul probator administrat în cauza, instanta retine urmatoarele:
La data de 15.10.2008 între reclamanti si pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. s-a încheiat conventia de credit nr. 0167605/15.10.2008 având ca obiect acordarea de catre pârâta reclamantilor a unui împrumut în cuantum de 40.000 franci elvetieni pentru o perioada de 300 de luni.
Ulterior, s-au încheiat în data de 19.11.2010 actele aditionale nr. 1 si nr.2.
Raporturile contractuale dintre parti intra sub incidenta Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionisti si consumatori fiind raporturi decurgând din contracte încheiate între un profesionist si consumator, asa cum sunt definite aceste doua categorii la art. 2 din actul normativ mentionat.
Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directiva care face trimitere la principiul potrivit caruia „persoanele care achizitioneaza marfuri si servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de catre cumparator sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale si împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esentiale din contracte.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionisti ?i consumatori, orice contract încheiat între profesionisti si consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate. (2) În caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. (3) Se interzice profesionistilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Având în vedere principiul autonomiei (libertatii) de vointa si limitele sale, se retin urmatoarele: contractul nu este doar un acord de vointa, ci vointele si interesele reunite ale partilor , ca acestea se fac pentru utilitatea lor, adica vointa este orientata catre ceva, pentru a satisface un interes. In mod traditional, contractele clasice (negociate) inseamna acordul de vointa al partilor. In realitate, contractul este un summum al vointelor si intereselor partilor. Acordul vointelor inseamna consimtamantul, adica vointa exprimata a partilor care au capacitatea juridica de a contracta.
Continutul contractului inseamna obiectul acestuia (ce vor partile) si cauza incheierii lui (de ce vor partile), adica interesele partilor contractului. Definitia contractului ca acord de vointe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate. Contractele in care sunt parte profesionistii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte fortate, contracte de adeziune), vointa uneia dintre parti sau a ambelor lipsind in totalitate, fiind limitata sau fiind alterata de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.
Intr-adevar, cele mai multe contracte ale profesionistilor se incheie nu de voie, ci de nevoie. Cand vointa lipseste sau cand vointa este limitata ori este alterata, ceea ce ramane ca element contractual subiectiv si ceea ce da contractului utilitate este interesul partilor.
Interesele partilor trebuie conciliate, prestatiile partilor trebuie sa fie proportionale si coerente iar echilibrul contractual este o cerinta a obligatiilor contractuale implicite de buna credinta si echitate (art. 970 alin.1 si alin.2 din Codul Civil vechi) si al exercitiului util si rezonabil al dreptului.
Prin leziune plus clauze interzise/abuzive se intelege dezechilibru contractual originar iar prin impreviziune se intelege dezechilibru contractual survenit incheierii contractului. Solidarismul contractual – contractul pe termen lung sau contractul cu prestatii succesive este un parteneriat intre parti in care acestea sunt solidar obligate sa asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligata sa puna co-contractantul in postura de a-si realiza interesele si, in acest fel, se asigura perenitatea contractului
Solidarismul contractual inseamna legatura contractuala intrinseca si profunda pe care contractul o creeaza intre partile contractului, care sunt in solidar obligate sa realizeze continutul contractului, adica interesele fiecareia dintre ele. In contractele pe termen lung sau cu executie succesiva, partile sunt adevarati parteneri la cistig, fiecare dintre parti urmarind un emolument din incheierea si executarea contractului, dar si parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenta sau executarea contractului.
Fiecare dintre parti are obligatia de a-l pune pe celalalt in postura de a-si realiza interesul urmarit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, in contraprestatie, la aceeasi atitudine din partea celuilalt.
Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor partilor, care presupune o justa repartitie între parti a sarcinilor, riscurilor si profiturilor generate de contract, adica echilibrul contractual.
Pentru a concilia interesele partilor, continutul contractului trebuie sa raspunda efectiv exigentelor principiului proportionalitatii si principiului coerentei, iar partile sunt datoare la un comportament de natura a permite celuilalt sa isi atinga scopurile pentru care a incheiat contractul.
La momentul incheierii contractului, solidarismul contractual legitimeaza cerinta construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestatiilor reciproce, corectand dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive in contractele cu consumatorii).
Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicatie a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fateta specifica legislatiei protectiei consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual originar si care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator.
Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea 193/2000 , clauzele abuzive sunt nule, administratia sau sistemul judiciar având atributia de a constata, chiar si din oficiu, aceasta nulitate.
Cum profesionistul îsi impune vointa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. vechi nu îsi gaseste aplicarea in toate consecintele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ (prin conventiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri, fiind evident ca aceste doua elemente limiteaza libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spatiu si timp, in functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, in cursul executarii lor).
Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanti este situatia premisa care explica spiritul întregii legislatii privind protectia consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalanseaza raportul de putere in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinind un dezechilibru juridic în sens contrar.
Legea restabileste echilibrul in contract, suprimand sau atenuand vointa contractuala a profesionistului. Aceeasi competenta de re-echilibrare a prestatiilor partilor o au si instantele, adaptand contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist, dar care îl protejeaza pe consumator.
Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, lege care a transpus continutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenta instantei de judecata de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte.
Interpretând aceasta directiva, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) ca protectia conferita consumatorului de acest act normativ permite judecatorului national sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în masura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existenta în prealabil a unui contract semnat de catre cele doua parti care si-a produs integral sau partial efectele, este neîndoielnic ca executarea pentru un anumit interval de timp a obligatiilor asumate de catre consumator nu poate împiedica verificarea continutului sau de catre instanta de judecata. Ca atare, faptul ca aceste contract a fost executat ca atare sau partial de consumatori nu echivaleaza cu acceptarea în integralitate a continutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive . Ratiunea acestui act normativ consta in pozitia de inferioritate economica, juridic si tehnica a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce priveste puterea de negociere, cât si în ceea ce priveste nivelul de informare. Aceasta situatie îl pune pe consumator în postura de a adera la conditiile redactate în prealabil de catre comerciant fara a avea puterea de a influenta continutul lor.
Legea interzice profesionistilor sa includa in contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislatia chiar stabileste o lista de clauze considerate ab initio abuzive. In cazul in care, totusi, astfel de clauze sunt inscrise in contract, mai ales daca acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fara efect fata de consumator, pe lânga faptul ca ele pot fi declarate nule de instanta, la sesizarea autoritatilor in domeniul protectiei consumatorului sau chiar a consumatorilor, actionind individual sau in asociatii.
Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de parti doar daca, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.
Art. 4 si art. 13-14 din aceeasi Lege 193/2000 permit judecatorului sa intervina in contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, dupa ce, in prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicind sanctiunea nulitatii absolute a acestor clauze.
Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat in continuare, judecatorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe pozitii echilibrate ale partilor.
Vointa clientului se rezuma la a semna sau nu contractul, singura sa optiune fiind aceea de a alege intre diferite tipuri standard de contracte , optiune care este si ea controlata de banca, intrucât banca este cea care stabileste scoringul/ratingul clientului, elemente in functie de care, dupa analiza dosarului, banca indica clientului tipul de credit in care se incadreaza conform ratingului.
Banca însasi recunoaste ca acest contract este unul de adeziune, din documentele depuse la dosar rezultand ca toate riscurile contractului sunt in sarcina consumatorului.
Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clientilor sunt suportate de client. Situatia initiala se agraveaza dat fiind ca intre timp s-a ivit criza economica, pentru care numai clientul raspunde, nu si banca.
Dobânda, desi ar trebui sa fie fixa in conformitate cu clauzele contractuale si cu legea, este variabila in functie de vointa bancii sau de fluctuatiile pietei financiare, intrucit printr-o clauza banca si-a asigurat variatia dobinzii in functie de acest element exterior vointei clientului, dar pe care banca il aplica si il interpreteaza dupa cum are interes.
Banca percepe un comision de administrare, de risc, de monitorizare a riscului sau de rezerva minima obligatorie, platibil lunar si aplicat la soldul creditului, se percep penalitati de intirziere, contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolva banca de stresul unui proces de drept comun in care sa se obtina un titlu executoriu contra consumatorului, creditul este cesionabil catre recuperatorii de creanta, fara acordul clientului.
Clauza relativa la dobanda este sub efectul prezumtiei de clauza abuziva, deoarece nu este clar exprimata in contract intrucat intr-un text, contractul spune ca dobanda este fixa pe toata durata contractului, dar la un alineat imediat urmator se arata ca banca poate, totusi, sa modifice in mod unilateral dobanda, in functie de conjunctura economica; adica dobanda ar trebui sa fie fixa, dar prin vointa unilaterala a bancii devine variabila.
Prezumtia de clauza abuziva poate fi ridicata doar prin dovada scrisa, facuta de banca, a caracterului negociat al contractului, si nu doar a unuia sau altuia dintre detaliile contractului (art. 4 alin.3, teza a doua : daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens; asadar, proba nu se poate face nici cu martori, nici cu interogatoriul si, cu atit mai putin, cu expertiza, caci acestea nu sunt probe prezentate de banca, ci provocate de banca).
Dobanda ar trebui sa fie fixa intrucat asa trebuie sa fie interpretat contractul („dobinda este fixa, pe toata perioada contractului”). Cand tipul de dobanda nu este clar specificat in contract, se prezuma ca dobanda este fixa, intrucat o astfel de interpretare este in favoarea celui care se obliga iar comisionul de risc este abuziv intrucat este, de fapt, o dobanda mascata, este platit pentru aceeasi prestatie pentru care se plateste deja dobanda, este menit sa asigure banca in contra riscului dat de portofoliul sau de credite neperformante, ceea ce inseamna ca riscul bancii din aceste credite neperformante nu este suportat nici de banca, nici de debitorii neperformanti, ci de debitorii bun-platnici, asa cum sunt si reclamantii.
In cauza dedusa judecatii, procedând la analizarea clauzelor invocate de reclamanti ca fiind abuzive, instanta constata ca acestea se înscriu în definitia legala stabilita de art. 4 alin. 1 din actul Legea nr.193/2000, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
În ceea ce priveste prima clauza contractuala criticata ca fiind abuziva este cuprinsa în pct. 5 lit. a din Conditiile Speciale ale conventiei de credit si vizeaza comisionul de risc, în continutul sau fiind prevazut dreptul bancii de a percepe “un comision de risc de 0,22%, aplicabil la soldul creditului, platibil lunar în zilele de scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit”. Clauza este reluata în art 3 din actul aditional nr 1/19.11.2010 prin care comisionul de risc este redenumit comision de administrare, precum si în art. 2 din actul aditional nr. 2/19.11.2010.
Instanta apreciaza ca riscul în legatura cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, în cazul neîndeplinirii obligatiilor contractuale de catre consumator existând dreptul bancii de a recurge la executarea silita a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum si obtinerea de despagubiri, astfel încât prejudiciul sa fie acoperit.
Instanta constata ca terminologia folosita – comision de risc, nu este descrisa în cuprinsul conditiilor generale ale contractului încheiat de pârâta pentru ca reclamantii sa fie în deplina cunostinta de cauza cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, din moment ce motivatia perceperii acestor comisioane nu este detaliata nici în cuprinsul conditiilor speciale, nici în cel al conditiilor generale ale conventiei de credit.
Considerând ca aceasta clauza contractuala are caracter abuziv, fiind contrara normelor edictate de Legea nr. 193/2000 pentru încheierea valabila a actului dintre comerciant si consumator, instanta va declara nulitatea absoluta a acesteia, pastrând valabile restul prevederilor conventiei de credit vizate, modificate prin actele aditionale propus de pârâta.
Pe de alta parte, instanta constata introducerea comisionului de administrare care înlocuieste comisionul de risc.
S-a avut in vedere ca acest comision de administrare, calculat si perceput lunar, disimuleaza, de fapt, un procent consistent de dobânda, marind artificial costul efectiv al creditului si, in plus, creând bancii un avantaj concurential contrar uzantelor cinstite fata de celelalte banci. Acest comision nu reprezinta altceva decât o dobânda mascata care, pe lânga faptul ca lezeaza interesele economice ale clientului, aduce atingere si mediului concurential al bancii, dezavantajând bancile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimuleaza un spor de dobânda sub denumirea de comision.
În ceea ce priveste a doua clauza contractuala criticata ca fiind abuziva, aceasta este cuprinsa în pct. 1 din actul aditional nr 1/19.11.2010 si actul aditional nr 2/19.11.2010, prin care dobânda fixa stabilita la pct. 3 lit. a din conventia de credit este modificata în dobânda variabila. Astfel, „Banca îsi rezerva dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul aparitiei unor schimbari semnificative pe piata monetara, comunicând împrumutatului noua structura a ratei dobânzii; Rata dobânzii astfel modificata se va aplica de la data comunicarii”.
În primul rând, instanta constata ca partile au stipulat în art. 3 lit. a din aceleasi conditii speciale ale conventiei de credit, clauza potrivit careia rata dobânzii curente este de 3,99 % pe an – dobânda fixa.
Ca atare, desi prin acordul lor concordant partile au stabilit perceperea unei dobânzi procentuale fixe, banca a stipulat într-un paragraf ulterior dreptul sau de a modifica rata dobânzii curente în ipoteza aparitiei unor schimbari semnificative pe piata monetara. Aceasta clauza de impreviziune a efectelor contractului în cazul schimbarii împrejurarilor avute în vedere la momentul încheierii sale, precum si urmatoarele clauze ce vor face obiectul analizei instantei, neprobate de pârâta ca fiind negociate direct cu reclamantii, instanta le va aprecia ca fiind clauze standard preformulate, prin raportare la dispozitiile art. 4 alin. 3 teza finala din Legea nr. 193/2000.
În al doilea rând, aceasta clauza creeaza un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor, oferind pârâtei dreptul discretionar de a revizui rata dobânzii curente si, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamantilor, fara ca noua rata sa fie negociata cu acestia, desi efectele manifestarii unilaterale de vointa a pârâtei se repercuteaza în mod esential asupra patrimoniului reclamantilor. Astfel, în timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobânda majorata si de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamantilor este acela de a fi informati asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecinta, prescriptiilor clauzei, fara a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia.
Astfel, clauza care da dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fara a avea un motiv, specificat în contract si acceptat de consumator prin semnarea acestuia, este considerata abuziva ex lege.
Instanta apreciaza ca motivul aparitiei unor schimbari semnificative pe piata monetara, ce confera dreptul bancii de revizui unilateral structura ratei dobânzii, fara prezentarea altor elemente de identificare, nu este redactat în termeni clari si neechivoci, astfel încât se poate considera ca acesta nu reprezinta un motiv în întelesul Legii nr. 193/2000.
Pentru a retine stipularea în contract a unui motiv de natura a conduce la revizuirea ratei dobânzii este necesara prezentarea unei situatii clare, corespunzator descrisa, care sa ofere clientului posibilitatea de a cunoaste, din momentul încheierii contractului, aspectul majorarii ratei dobânzii, în ipoteza producerii situatiei vizate.
Caracterul constient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil sa aiba puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corecta si determinata a consecintelor actului juridic pe care îl semneaza.
Plecând de la premisele cerintei de previzibilitate a actelor normative si a regulii de drept civil potrivit careia actul juridic se impune partilor întocmai ca legea, având forta obligatorie, potrivit dispozitiilor art. 969 alin. 1 Cod civil, se deprinde concluzia ca si actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul sa poata anticipa producerea consecintei în ipoteza producerii situatiei.
Având în vedere ca, pe de-o parte, piata financiara evolueaza diferit în functie de indicele la care se raporteaza, precum si ca, pe de alta parte, cuvântul semnificativ, caracterizând amplitudinea schimbarii intervenite, nu confera un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natura de acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidentei situatiei vizate, instanta considera ca motivul aparitiei unor schimbari semnificative pe piata monetara nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate sustine ca prevederea contractuala analizata mentioneaza dreptul exclusiv si discretionar al bancii de a modifica rata dobânzii, fara stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplina cunostinta de cauza.
Pe de alta parte, chiar daca s-ar accepta ca fiind îndeplinita conditia „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauza sa nu fie abuziva, ar trebui, conform art.1 lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul sa aiba libertatea de a rezilia imediat contractul: „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv întemeiat care sa fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul carora un furnizor de servicii financiare îsi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii platibile de catre consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivatie întemeiata, în conditiile în care comerciantul este obligat sa informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte parti contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul.”O astfel de posibilitate nu este însa prevazuta în contractul de fata, astfel ca, indiferent de alte consideratii, clauza analizata este abuziva.
În ceea ce priveste actiunea în restituirea prestatiilor, aceasta este întemeiata pe plata nedatorata, ca urmare a disparitiei fundamentului executarii prestatiei reclamantilor, prin declararea nulitatii clauzelor contractuale în baza carora reclamantii si- au executat obligatiile, respectiv 2149 franci elvetieni reprezentând sume percepute cu titlu de comision de risc în perioada 15.10.2008- 19.11.2010 si 1769,94 franci elvetieni comision de administrare începând cu data de 19.11.2010.
Raportând situatia de fapt la dispozitiile art. 992 si urm. din Codul civil., ce reglementeaza institutia platii nedatorate, instanta constata întrunirea cumulativa a conditiilor acesteia, din moment ce prestatia efectuata de reclamant – solvens cu privire la comisionul de risc /comisionul de administrare a avut semnificatia operatiei juridice a unei plati, ca datoria vizata, desi a existat initial, a disparut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiintarii clauzelor contractuale respective prin aplicarea sanctiunii nulitati absolute, si ca, în ipoteza restituirii platii efectuate în temeiul unei obligatii lovite de nulitate absoluta, legea nu impune conditia erorii solvensului, acesta având dreptul sa pretinda restituirea prestatiei, în caz contrar eludându-se efectele nulitatii absolute.
Pentru aceste considerente, dând efect obligatiei de restituire ce incumba pârâtei – accipiens si apreciind ca aceasta a fost de rea-credinta, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate si neputând invoca în sprijinul sau necunoasterea Legii nr. 193/2000, instanta o va obliga la plata catre reclamanti a sumei în cuantum de 2149 franci elvetieni reprezentând sume percepute cu titlu de comision de risc în perioada 15.10.2008- 19.11.2010 si 1769,94 franci elvetieni comision de administrare începând cu data de 19.11.2010.
Totodata, instanta constata ca sunt pe deplin îndeplinite conditiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzilor si anume: obligatia pârâtei consta în plata unei sume de bani, obligatia este lichida si exigibila, iar prin neplata la scadenta a sumei de bani datorate se prezuma ca lipsa de folosinta a acesteia a produs reclamantilor un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale calculate pe durata întârzierii în executare.
Prin urmare, se va obliga pârâta sa plateasca reclamantilor dobânda legala aferenta debitului datorat de la data încasarii pâna la data platii efective.
În ceea ce priveste capatul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 franci elvetieni cu titlu de daune morale, instanta urmeaza a- l respinge ca neîntemeiat pentru urmatoarele considerente:
Pentru acordarea daunelor morale, practica judiciara a statuat o serie de criterii obiective, pentru care cel în cauza dovedeste ca prestigiul, onoarea, reputatia sau demnitatea sa au fost afectate prin fapta pârâtului.
Acordarea unor daune morale este conditionata de producerea unui minim de probe si de indicii din care sa rezulte atât existenta prejudiciului moral adus reclamantului, cât si întinderea acestuia.
În prezenta cauza, recsamantii nu au facut dovada modalitatilor în care prejudiciul moral invocat s-a manifestat, limitându- se a învedera instantei ca starea de teama, stress si incertitudine resimtita ca urmare a faptului ca banca a transformat discretionar rata dobânzii din fixa în variabila reclama o reparatie banesca sub forma acordarii de daune morale.
Astfel, reclamantii nu au facut dovada modalitatilor în care prejudiciul moral invocat s-a manifestat. Orice incident de natura celui descris în speta implica, inerent, o stare de tensiune, dar aceasta nu este suficienta pentru a da dreptul la plata unor despagubiri, atât timp cât nu sunt afectate valori personale importante, nu sunt cauzate suferinte deosebite, ce nu se justifica în mod rezonabil, de pilda, pentru ca, în caz contrar, s-ar ajunge la angajarea raspunderii pentru prejudiciul moral doar în baza afirmatiilor celui interesat. Astfel, nu orice prejudiciu da dreptul la o compensatie baneasca, ci numai cel de o anumita gravitate, în conditiile concrete ale faptului prejudiciabil.
