Actiune in constatarea nulitatii absolute partiale a conventiei de credit si cereri subsecvente


R O M Â N I A

TRIBUNALUL COVASNA

SECŢIA CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 8/A

Şedinţa publică din  8 ianuarie 2015

PREŞEDINTE: …………..

JUDECĂTOR: ……………

GREFIER: ……………

Pe rol se află, în pronunţare, apelul declarat de  pârâta SC V. R. SA împotriva sentinţei civile nr. … din … august 2014, pronunţată de Judecătoria  Sf.Gheorghe în dosarul nr. ……….. având ca obiect  acţiune în constatarea nulităţii absolute parţiale a convenţiei de credit şi alte cereri subsecvente.

La apelul nominal, făcut în şedinţă publică, au lipsit părţile.

Procedura de citare este  legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că dezbaterile asupra apelului au avut loc în şedinţa publică din 18 decembrie 2014, aşa cum s-au consemnat  în încheierea de şedinţă din acea zi –parte integrantă din prezenta decizie, pronunţarea fiind amânată la data de 29 decembrie  2014, apoi la 6 ianuarie 2015 şi  8 ianuarie 2015.

TRIBUNALUL

Examinând lucrările dosarului, tribunalul constată următoarele:

I. 1. Hotărârea instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr……. din 19 august 2014, pronunţată de Judecătoria  Sf.Gheorghe în dosarul nr. ………, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. V. R. S.A. Sucursala Sf. Gheorghe, cu sediul în mun. Sf. Gheorghe, ……………………….

S-a admis excepţia prescripţiei extinctive cu privire la restituirea sumelor achitate de către reclamanţi, reprezentând comision de administrare şi risc, invocată de către pârâta S.C. V. R. S.A.

S-a admis, în parte, acţiunea civilă intentată de către reclamanţii A. F. şi A. M. G., cu domiciliul în …………….., împotriva pârâtei V. R. S.A., cu sediul în mun. Bucureşti, ……. şi, în consecinţă:

– s-a constatat caracterul abuziv al  dispoziţiilor  art.5 lit.a şi pct.3.5 din secţiunea 3 „costuri” din convenţia de credit nr.0116500/02.08.2007 încheiată cu  reclamanţii, privind plata comisionului de risc pentru perioada 02.08.2007 – 18.10.2010;

– s-a constatat  caracterul abuziv al dispoziţiilor art.3 pct.5.1 pct.b din actul adiţional nr.1/18.10.2010 încheiat între S.C. V. R. S.A şi reclamanţi, astfel cum a fost modificată convenţia de credit nr.0116500/02.08.2007, cu privire la comisionul de administrare;

– s-a constatat caracterul abuziv al dispoziţiilor art.1 din actul adiţional nr.2/19.10.2010 încheiat între S.C. V. R. S.A şi reclamanţi, cum a fost modificată convenţia de credit nr.0116500/02.08.2007, cu privire la comisionul de administrare credit;

– a fost obligată S.C. V. R. S.A să plătească reclamanţilor  suma de 1449,56 CHF, reprezentând comision de administrare şi risc,  achitată pe perioada ianuarie 2011- decembrie 2013, la care se adaugă dobânda legală, calculată distinct de la data  fiecărei plăţi efectuate de către reclamanţi şi până la  data plăţii din prezenta hotărâre.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

2.  Considerentele pe care se fundamentează soluţia instanţei de fond.

Între reclamanţi şi V. R. S.A prin mandatara  V. R. S.A–Suc Sf. Gheorghe s-a încheiat convenţia de credit nr.0116500/02.08.2007, prin care reclamanţii e au angajat un împrumut de 49290 CHF(f.6-14).

Referitor la comisionul de risc practicat de operatorul economic, în cazul acestor contracte şi  al consumatorilor  mai sus menţionaţi, conform art.5 lit.a din condiţii speciale, acesta este prevăzut  sub forma “x%”, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă, pe toată durata de derulare a convenţiei, deşi conform pct.7 din condiţii speciale, la lit. a se instituie o garanţie reală imobiliară, iar la lit.b din aceeaşi secţiune, se instituie obligaţia împrumutatului de a încheia o poliţă de asigurare facultativă, astfel încât suma asigurată să fie cel puţin egală cu valoarea evaluată a imobilului.

Potrivit art.4 lit.a din Legea nr.139/2000, este clauză abuzivă acea dispoziţie contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu  alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului  şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la art.5 lit.a din condiţiile speciale ale convenţiei din  contractele în cauză, instanţa de fond a constatat următoarea redactare “ X %  aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată durata de derulare a prezentei convenţii de credit “, intitulat comision de risc.

Termenul de comision este definit ca “Remuneraţie (procentuală) primită de o persoană, de o bancă etc. care a mijlocit o afacere comercială sau care a efectuat un serviciu.”

Pentru înlăturarea riscului nerestituirii împrumutului, banca şi-a luat măsura instituirii unei inscripţii ipotecare de rang I asupra apartamentului situat în ………….., iar pentru dispariţia imobilului, din cauza unui eveniment viitor şi nesigur, a fost încheiată o poliţă de asigurare.

Prin prisma acestor două “garanţii”, de micşorare a riscului creditului, banca s-a asigurat, iar impunerea plăţii lunare a unei sume de bani, cu motivaţia “comision de risc” sfidează egalitatea părţilor, creând un dezechilibru semnificativ între părţile contractante , cota fiind aplicată la întregul sold al creditului.

Un alt element care subliniază caracterul abuziv al “comisionului de risc” este acela că nu există o obligaţie corelativă.

Practic, se solicită plata unei însemnate sume de bani, pentru care banca nu prestează nici un serviciu, în condiţiile în care creditul este garantat.

Prin decizia nr. 266/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 200 din Codul de procedura civilă, precum şi ale art. 2 alin. (1) şi (12) şi art. 601 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul oficial, Partea I, nr. 464 din 25 iunie 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate cu privirile la prevederile art. 2 alin. (1) si (12) din Legea nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, stabilindu-se că sunt neconstituţionale, întrucât cele două dispoziţii din legea medierii contravin art. 21 din Constituţie, care consacră accesul liber la justiţie.

În consecinţă, excepţia de inadmisibilitate a fost  respinsă.

Contractele au fost încheiate de consumatori cu S.C. V. R. S.A. prin Sucursala  mun. Sf. Gheorghe, care nu are personalitate juridică, conform art.43 alin.1 din Legea nr.31/1990.

Deoarece contractele au fost încheiate prin această entitate juridică, iar obiectul procesului îl constituie constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, este firesc ca această sucursală să fie citată în cauză pentru opozabilitatea hotărârii.

Pentru aceleaşi considerente şi comisionul de administrare din actul adiţional din 17.09.2010, este o clauză abuzivă.

Între comisionul de risc şi cel de administrare diferenţa constă doar în denumire.

Atât în actul adiţional nr.1/18.10.2010, cât şi în cel cu nr.2/19.10.2010, comisionul de administrare este definit în acelaşi mod precum comisionul de risc, acesta fiind perceput pentru “punerea la dispoziţie a creditului”, precum şi pentru “administrarea riscului de credit” (f.13-verso, 15).

Restituirea prestaţiilor reprezintă aplicarea principiului restabilirii situaţiei anterioare.

Dată fiind sancţiunea ce intervine în urma constatării caracterului abuziv, respectiv nulitatea absolută, ce operează cu efect retroactiv şi are drept consecinţă repunerea în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în contract, reclamanţii au dreptul la restituirea prestaţiilor efectuate în baza clauzelor nule.

În acest caz, instanţa de fond a  admis excepţia prescripţiei extinctive cu privire la aceste sume, astfel că termenul general de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art.1 din Decretul nr.167/1958 a fost  aplicat sumelor încasate de la reclamanţi, iar pârâta a fost obligată la restituirea doar pentru perioada ianuarie 2011-decembrie 2013, adică 1449,56 CHF, reprezentând comision de administrare şi risc achitat, la care se adaugă dobânda legală, calculată distinct de la data  fiecărei plăţi efectuate de către reclamanţi şi până la  data plăţii din prezenta hotărâre.

II. 1. Apelul  declarat de apelanta pârâtă S.C. V. R. S.A

Pârâta SC V. R. SA a declarat, în termen legal, apel solicitând schimbarea în tot a sentinţei în sensul respingerii acţiunii introductive de instanţă.

În motivarea căii de atac s-a arătat că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 deoarece comisioanele, dobânda, taxele şi orice alt tip de costuri sunt elemente care formează costul total al creditului (preţul), acestea se includ în obiectul contractului de credit, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv al clauzelor, în acest sens fiind decizia nr.4685/27.11.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, deciziile nr.48/Ap/10.12.2013 şi nr.1861/R/16.10.2013 ale Curţii de Apel Braşov, decizia nr.482/19.11.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, cât şi deciziile nr.2450/2011 şi nr.2451/2011 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Apelanta a susţinut că acel comision de administrare a fost în mod clar şi expres determinat prin contractul de credit şi actul adiţional, semnate şi asumate de intimaţi, astfel că părţile împrumutate cunoşteau din momentul semnării contractului de credit costurile aferente creditului, includerea comisioanelor în costul total al creditului fiind realizată şi prin dispoziţiile art.7 pct.4 din O.U.G nr.50/2010.

Sentinţa a mai fost criticată şi pentru că a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 întrucât prima instanţă nu a reţinut niciuna din apărările şi înscrisurile depuse de partea pârâtă, apreciind lacunar asupra existenţei unei clauze abuzive, instanţa de fond nefăcând nicio referire la negocierea cu clientul a clauzelor din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, lipsa la interogatoriu a reclamanţilor trebuind a fi considerată în sensul art.358 NCPC ca fiind un început de dovadă cu privire la negocierea clauzelor contractuale.

Apelanta a menţionat, făcând referire şi la alte hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie, că numai condiţiile generale bancare au natura unor contracte de adeziune în timp ce condiţiile speciale se discută şi se negociază cu fiecare client în parte, acesta având  posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituţii bancare şi de a decide în raport de propriile interese, caracterul abuziv al unei clauze putând fi reţinut conform art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 numai dacă acea clauză nu a fost direct negociată, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi este contrară cerinţelor bunei credinţe.

Din acest punct de vedere s-a subliniat că părţile împrumutate au cunoscut graficul de rambursare, au putut verifica dacă sumele de rambursat se încadrează în veniturile lor lunare, prin dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor trebuind a se înţelege acel contract care şi-a pierdut utilitatea socială şi personală, natura abuzivă a unei clauze trebuind a fi analizată, în conformitate cu art.4 alin.5 din Legea nr.193/2000, prin raportare la întreg contractul, doar aşa putându-se stabili dacă s-a produs un dezechilibru, or prima instanţă a reţinut crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor fără a indica modalitatea în care afectează drepturile reclamanţilor şi fără să cuantifice .

Sub aspectul dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor apelanta a susţinut că tot în jurisprudenţă s-a arătat că acest dezechilibru nu se prezumă ci trebuie analizat în concret prin comparaţie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene stabilind în cauza C -472/11 Banif Plus Bank ZRT c. Csaba Csipai, Viktoria Csipai din 21.02.2013, că o instanţă este obligată să ţină cont de toate celelalte clauze din contract, trebuind a se analiza şi beneficiile pe care reclamantul le-a obţinut din acest contract şi puse în balanţă împreună cu îndatoririle şi obligaţiile asumate, noţiunea bunei credinţe rezultând din cele decise de C.J.U.E în cauza C-415/11 Mohamed Aziz c. Caixa d” Estalvis de Catalunya din 14 martie 2013, care a stabilit că pentru a se afirma că dezechilibrul este creat în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, este important ca instanţa să verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în urma unei negocieri individual , or în cauza de faţă în mod evident dobânda şi comisioanele au fost acceptate de reclamanţi.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare apelanta a arătat că în urma intrării în vigoare a O.U.G nr.50/2010 comisionul de risc a fost exclus din contractul de credit şi a fost implementat comisionul de administrare care în cauza de faţă a fost inclus la data de 18.10.2010 prin semnarea actului adiţional nr.1 la convenţia de credit,  iar prin actul adiţional nr.2 încheiat ca urmare a renegocierii clauzelor contractuale comisionul de administrare a fost scăzut la 0,09 %,  impunerea acestui comision fiind reglementată în mod expres prin art.36 alin.1 şi 3 din O.U.G nr.50/2010, acest text de lege prevăzând că atunci când se calculează ca procent, comisionul de administrare va fi aplicat la sold, astfel că acest tip de comision are caracter legal, fiind o contraprestaţie pentru monitorizarea, înregistrarea, efectuarea de operaţiuni în vederea utilizării sau rambursării creditului.

Apelanta a concluzionat că nu este  îndeplinită niciuna dintre condiţiile pentru ca acele clauze contestate de reclamanţi să poată fi calificate drept abuzive.

Prin cererea de apel s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa apelantei.

2. Poziţia procesuală  a părţii  intimate în apel.

Intimaţii A. F. şi A. M. G. nu au formulat întâmpinare .

3.Decizia instanţei de apel.

Verificând în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă prin hotărârea atacată, tribunalul reţine că la fond s-a constatat caracterul abuziv al unui comision intitulat iniţial comision de risc, iar ulterior redenumit comision de administrare.

 Este adevărat că, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil “.

Cu alte cuvinte, împrumutul şi costul său ca obiect principal al contractului de credit nu pot forma obiectul unei evaluări din perspectiva unei clauze abuzive, decât în măsura în care acel cost al împrumutului, în care se include şi comisionul de risc şi ulterior comisionul de administrare, este exprimat într-un limbaj facil, perceptibil şi pentru consumatorul fără cunoştinţe de specialitate, or, condiţiile speciale ale convenţiei la punctul 5 intitulat “comisioane “, respectiv la lit.a)  nu înscriu sau definesc comisionul de risc, fiindu-i doar menţionat cuantumul, de 0,17%, şi specificat că este plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, după care acelaşi comision este precizat la modul generic în cadrul condiţiilor generale ale convenţiei la secţiunea 3  pct.3.5 (în sensul că se aplică la soldul creditului, se plăteşte lunar pe toată perioada creditului).

 Prin actul adiţional nr.1/18.10.2010  comisionul de risc a fost eliminat şi înlocuit cu un comision de administrare de 0,17% lunar aplicat la soldul creditului, datorat şi plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului la data de scadenţă, cuantumul său concret fiind inclus în planul de rambursare a creditului, iar ulterior prin actul adiţional nr.2/19.10.2010 acelaşi comision de administrare a fost diminuat la procentul de 0,09% pe lună.

Apelanta SC V. SA  a definit prin cele două acte adiţionale comisionul de administrare ca fiind datorat pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziţia împrumutatului, în termenii şi condiţiile prevăzute în convenţie.

Se mai arată în aceste acte adiţionale că acest comision vizează administrarea riscului de credit implicat de situaţii precum: comportamentul contractual al împrumutatului/ codebitorilor/garanţilor pe toată durata convenţiei; modul de îndeplinire de către împrumutat/codebitori/garanţi, întocmai şi la timp, pe toată durata convenţiei, a tuturor obligaţiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire şi de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanţie, în orice moment pe toată durata convenţiei; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin poliţa de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat  şi riscul de piaţă  implicat de situaţii precum: variaţia condiţiilor de piaţă privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanţie şi la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenţiei dacă va fi cazul; variaţii ale condiţiilor pieţei valutare şi este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 zile raportat la un an de 360 de zile utilizând următoarea formulă: soldul creditului x comisionul de administrare credit x 12 x 30/360.

Referitor la comisionul de risc, menţionat în contractul de credit nemodificat prin cele două acte adiţionale,  tribunalul apreciază că stabilirea şi perceperea acestuia s-a realizat într-un mod automat, în sensul că banca care a acordat creditul nu a informat consumatorul asupra necesităţii ori justificării acestui comision, a modului său de formare ca şi sumă sau procentaj concret, cu alte cuvinte nu este suficient a indica în convenţia de credit cuantumul în procente al comisionului de risc ci pentru ca acest comision să fie expresia unei obligaţii asumate prin negociere, este necesar ca banca să explice în contract într-un mod simplu şi clar de ce anume a fost nevoie ca acel comision de risc să fie urcat la un procent de 0,17 % din soldul creditului şi ce anume plăteşte împrumutatul în schimbul acestui comision.

Semnarea unei convenţii de credit nu înseamnă că toate clauzele acelui convenţii au fost în prealabil negociate, existenţa mai multor bănci care ofereau acelaşi produs, nu are semnificaţia faptului că odată aleasă o anumită bancă contractul pe care aceasta îl oferă are un caracter complet negociat doar pentru faptul că împrumutatul a avut în prealabil posibilitatea de a se informa asupra modului în care mai multe bănci tarifează acelaşi produs, ci trebuie avut în vedere că în condiţiile în care un comision este  perceput fără a fi definit şi fără a fi arătată contraprestaţia care revine celui care încasează comisionul, acel comision, aşa cum este comisionul de risc, nu pare a fi fost în prealabil negociat, practic negocierea nici măcar nu avea cu privire la ce anume să se poarte din moment ce consumatorul era informat doar că datorează un comision într-un anumit cuantum, plătibil la o anumită dată şi ca efect al faptului că i-a fost pus la dispoziţie creditul .

Aşadar, deşi comisionul de risc se include în costul creditului, ca obiect principal al contractului, clauza referitoare la acest comision este susceptibilă de evaluare ca abuzivă din perspectiva art.4 alin.1 şi 6 din Legea nr.193/2000,  pentru că modul în care banca a formulat şi a definit clauza în discuţie, reprezintă un mod neclar şi confuz  de a configura o clauză contractuală şi nu o exprimare a sa într-un limbaj uşor inteligibil, a exprima o clauză contractuală într-o asemenea modalitate având semnificaţia fundamentării sale în planul realităţii faptice şi pe plan  juridic  şi nu doar a înfăţişării mecanismului său de funcţionare în contextul unui grafic de rambursare.

Cenzurând această clauză prin raportare la  criteriile prevăzute de art.4 alin.1, 2 şi 5  din Legea nr.193/2000, se constată că părţile intimate nu au avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, fiind puse în faţa unui contract de adeziune sub acest aspect, funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, nu a existat o cooperare cu consumatorul pe marginea lămuririi modului în care se justifică această clauză, prin urmare este evident că este vorba de o clauza complet nenegociată  care a pus consumatorul într-o situaţie dezavantajoasă, dezechilibrul contractual constând tocmai în faptul că părţile intimate au avut de achitat sume de bani asupra cărora nu au convenit în mod punctual  şi care nu le-au fost în vreun fel lămurite din punct de vedere a contraprestaţiei care revine băncii, dezechilibrul creat fiind în dezacord şi cu cerinţele bunei-credinţe.

Riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare a imobilului cesionată în favoarea băncii, prin urmare introducerea comisionului de risc, ca datorie exclusivă a împrumutatului, fără reglementarea unei obligaţii corelative a băncii, creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit .

 După eliminarea din contractul iniţial a comisionului de risc banca a perpetuat acelaşi mecanism contractual rigid, în sensul că nu a făcut decât să dea o altă denumire aceluiaşi comision, drept dovadă că o scurtă perioadă de timp comisionul de administrare a rămas să fie perceput în acelaşi procent ca şi comisionul de risc de 0,17 % pe lună şi tot la soldul creditului, ulterior fiind redus la 0,09% pe lună.

Din modul în care banca a definit comisionul de administrare prin actele adiţionale  se poate observa foarte clar că acesta nu are funcţia arătată de bancă în motivele de apel, respectiv aceea de a fi o contraprestaţie pentru monitorizarea, înregistrarea, efectuarea de operaţiuni în vederea utilizării sau rambursării creditului, ci acest comision vrea să acopere riscul de credit, risc care priveşte comportamentul contractual al împrumutaţilor, modul în care aceştia îşi îndeplinesc la timp şi complet obligaţiile contractuale, riscul de urmărire, degradare sau uzură a imobilului ipotecat, riscul neîncasării valorii asigurate stabilită prin poliţa de asigurare cesionată băncii dar şi riscul de piaţă – variaţia pieţei imobilelor din punct de vedere al valorii acestora şi valorificării lor.

Aşadar, banca impune un comision de administrare în locul comisionului de risc dar atunci când justifică acest comision apelează la argumente care ţin de poziţia economică a băncii, de conservarea acestei poziţii, menţionând că situaţia sa din contract se poate  reduce sau deprecia în funcţie de conduita împrumutaţilor sau de starea bunului imobil ipotecat care se poate degrada, uza, poate fi urmărit silit de terţi sau care îşi poate diminua valoarea asigurat, existând riscul ca banca să nu mai încaseze valoarea asigurată sau să valorifice imobilul ipotecat la un preţ mai mic şi după o mare perioadă de timp sau chiar să nu poată valorifica bunul imobil.

Prin urmare, comisionul este intitulat de administrare dar are o cu totul altă natură sau funcţionalitate decât administrarea creditului din punct de vedere al operaţiunilor aferente acestui credit pe întreaga perioadă de derulare a convenţiei, practic comisionul de administrare impune o sumă de bani plătibilă lunar care odată acumulată nu face decât să sporească garanţiile pe care banca şi le-a luat, acel comision servind pentru o eventuală îndestulare a băncii în cazul în care împrumutatul nu execută sau bunul ipotecat se depreciază valoric, este urmărit de un terţ sau devine greu ori imposibil de valorificat, cu alte cuvinte plata  comisionului de administrare  ajunge să devină o garanţie suplimentară pe lângă acea ipotecă de rang I .

Comisionul de administrare este în mod aparent descris într-un limbaj uşor inteligibil, acest limbaj este lesne de desluşit  numai la nivelul formei sale, altfel spus, deşi există preocuparea băncii de a da o explicaţie pentru perceperea comisionului de administrare, în fapt justificarea dată comisionului nu are nicio legătură cu administrarea creditului, cu costul acestei administrări în sensul art.36 alin.3 din O.U.G nr.50/2010, ci în acest mod se continuă încasarea mascată a comisionului de risc, opinia tribunalului fiind aceea că un consumator cu nivel mediu de pregătire nu putea cunoaşte că în fapt banca îi impune un comision de aceeaşi natură cu cel la care tot banca părea că a renunţat.

 Altfel spus, din moment ce banca nu a definit în mod convingător comisionul intitulat „de risc”, atunci nici consumatorul nu putea în mod diligent observa că se continuă încasarea aceluiaşi comision sub denumirea „de administrare”, practic împrumutatul putea sesiza că este vorba de unul şi acelaşi comision dacă cel iniţial ar fi fost bine explicitat or, comisionul a ajuns să fie corespunzător lămurit numai după ce a fost intitulat „de administrare”, drept pentru care tribunalul  va aprecia că acea clauză care se referă în mod expres la comisionul de administrare nu este formulată într-un limbaj uşor inteligibil, pentru că aparent clauza defineşte nişte situaţii care expun banca unor riscuri legate nu de creditarea în sine, ci de evenimente care ţin de rambursarea creditării şi, în fapt, acele situaţii nu reprezintă fundamentele unui comision de administrare ci ale celui de risc, pe care banca şi-a propus să îl elimine.

În aceste condiţii se apreciază că acest comision de administrare, aşa cum este în mod expres justificat în cele două acte adiţionale, nu este decât un nou comision, redenumit impropriu „de administrare”, comisionul se grefează pe o situaţie contractuală neschimbată, cu alte cuvinte riscurile pe care banca le invocă odată cu încheierea celor două acte adiţionale, constituie riscuri prezente încă de la semnarea convenţiei de credit, fără ca acest comision să fie echivalentul unor produse sau servicii suplimentare solicitate de consumator şi neprevăzute în contractul iniţial sau neoferite la momentul semnării contractului iniţial,  astfel că acest tip de comision este interzis şi din perspectiva art.35 alin.1 lit.b din O.U.G nr.50/2010.

În consecinţă, se va aprecia că nici  acest comision de administrare nu a fost negociat din punct de vedere al fondului său,  practic părţile nici nu aveau dreptul să negocieze un comision nereglementat de legislaţia specifică, respectiv un comision  care să acopere riscul creditului şi pe care însăşi banca l-a eliminat din contractul iniţial, comisionul trebuind a fi calificat din punct de vedere al justificării şi raţiunii sale şi nu a denumirii care i s-a atribuit.

Un comision nou introdus prin actele adiţionale şi care în niciun caz nu a fost justificat în scris să funcţioneze ca un comision de administrare credit, este un comision  interzis de art.35 alin.1 lit.b din O.U.G nr.50/2010, astfel că în mod invariabil ajunge să fie  un comision nenegociat, părţile putând negocia numai comisioane permise de art.36 alin.1 din O.U.G nr.50/2010, drept pentru care din moment ce comisionul clasic de risc a fost declarat prin cele de mai sus ca producând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor , clauza în discuţie fiind în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei – credinţe,  atunci  de bună seamă că acelaşi comision redenumit comision de administrare produce acelaşi dezechilibru şi în aceleaşi condiţii, clauza referitoare la acest comision fiind susceptibilă de evaluare ca abuzivă.

 Dispoziţiile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 nu pot fi opuse, câtă vreme aşa cum s-a arătat mai sus, clauza comisionului de administrare nu transpare într-un limbaj uşor inteligibil la nivelul conţinutului său concret ci doar la nivelul formei sale, în fapt sub expresii şi cuvinte coerente ascunzându-se mecanismul incoerent şi incorect al comisionului de risc grefat pe un contract de credit  acoperit din punct de vedere al riscurilor prin garantarea împrumutului cu o ipotecă de gradul I şi cu cesionarea poliţei de asigurare a imobilului în favoarea băncii.

Aşa fiind, soluţia primei instanţe de a constata caracterul abuziv al comisionului de risc şi a comisionului de administrare, este legală şi temeinică, drept pentru care în baza art.480 alin.1 NCPC apelul SC V. R. SA va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC V. R. SA, cu sediul în mun. Bucureşti, ……., …., în contradictoriu cu intimaţii A. F. şi A. M. G., domiciliaţi în …………., împotriva sentinţei civile nr…./…08.2014 a Judecătoriei  Sfântu Gheorghe, pe care o păstrează.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 08.01.2015.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR GREFIER