Tribunalul Vâlcea
Decizia civila nr. 568/08.09.2015
Bănci. Clauze abuzive
Potrivit art. 4 alin. 5 din aceeaşi lege, invocat de asemenea de către recurentă, „fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.”
Potrivit art. 4 alin. 5 din aceeaşi lege, invocat de asemenea de către recurentă, „fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.”
Cu privire la includerea comisioanelor în costul total al contractului, este real că atât în convenţia dintre părţi, cât şi în acord cu prevederile legale în vigoare la data încheierii acestuia, respectiv art. 2 din O.U.G. nr. 21/1998, art. 17 din O.U.G. nr. 99/2006, aceste comisioane sunt incluse în costul total al contractului. Însă includerea acestor comisioane în costul contractului, atât în lumina convenţiei dintre părţi, cât şi în lumina definiţiilor legale ale noţiunii, nu înlătură posibilitatea analizării caracterului abuziv al acestor clauze potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Acest text legal se referă la obiectul principal al contractului, ori în lumina definiţiei contractului de împrumut, obiectul principal constă în suma împrumutată şi eventual dobânda, nu şi alte prestaţii care pot lipsi dintr-un asemenea contract.
Cu privire la includerea comisioanelor în costul total al contractului, este real că atât în convenţia dintre părţi, cât şi în acord cu prevederile legale în vigoare la data încheierii acestuia, respectiv art. 2 din O.U.G. nr. 21/1998, art. 17 din O.U.G. nr. 99/2006, aceste comisioane sunt incluse în costul total al contractului. Însă includerea acestor comisioane în costul contractului, atât în lumina convenţiei dintre părţi, cât şi în lumina definiţiilor legale ale noţiunii, nu înlătură posibilitatea analizării caracterului abuziv al acestor clauze potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Acest text legal se referă la obiectul principal al contractului, ori în lumina definiţiei contractului de împrumut, obiectul principal constă în suma împrumutată şi eventual dobânda, nu şi alte prestaţii care pot lipsi dintr-un asemenea contract.
Mai mult, tribunalul constată că prin Hotărârea din 26 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, în cauza Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. Volksbank S.A., s-a stabilit că „articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.”
Mai mult, tribunalul constată că prin Hotărârea din 26 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, în cauza Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. Volksbank S.A., s-a stabilit că „articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.”
De asemenea, potrivit considerentelor de la pct. 44 al Hotărârii Curţii Europene de Justiţie în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, obligatorie pentru instanţele naţionale, „dispoziţiile art. 4 alin. 2 şi art. 8 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări… care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv a clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil. „
De asemenea, potrivit considerentelor de la pct. 44 al Hotărârii Curţii Europene de Justiţie în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, obligatorie pentru instanţele naţionale, „dispoziţiile art. 4 alin. 2 şi art. 8 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări… care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv a clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil. „
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Rm. Vâlcea, sub nr…., reclamanţii N. T. G. şi N. T. M. M. au chemat în judecată pe pârâta S.C. V. R. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constate nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de risc prevăzută de art.5.1 lit. a din convenţia de credit nr… şi a celei referitoare la comisionul de administrare prevăzută la art. 5.1 lit.b din actul adiţional nr… la aceiaşi convenţie, întrucât sunt clauze abuzive, potrivit art.1 şi 4 din legea 193/2000; să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 5.390,79 CHF, reprezentând comision de risc şi de administrare, încasat de pârâtă în perioada iulie 2007-octombrie 2014, reactualizată cu indicele de inflaţie; să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale aferente debitului principal, ce se va calcula de la data încasării comisionului de administrare şi până la restituirea efectivă a acestuia; obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanţii au susţinut că au încheiat cu pârâta convenţia de credit nr…. prin care a împrumutat suma de 45.000 CHF pe o perioadă de 300 luni.
La art.5 lit.a din secţiunea condiţii speciale a fost stabilită plata unui comision de risc de 0,015% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zilele de scadenţă, pe toată perioada de derulare a creditului, iar la punctul 3.5 din secţiunea 3, Condiţii generale a convenţiei s-a definit comisionul de risc ca fiind datorat pentru punerea la dispoziţie a creditului.
Totodată la art.7 din condiţiile speciale şi art.9.2 din condiţii generale se precizează că împrumutul este garantat cu garanţie reală imobiliară asupra apartamentului în care locuiesc, dar şi prin încheierea unei poliţe de asigurare care va fi cesionată în favoarea băncii, astfel că banca a eliminat încă de la început orice risc de transformare a creditului într-unul neperformant, inclusiv pentru faptul că poliţa trebuia încheiată cu un asigurător agreat de bancă.
Reclamanţii au mai susţinut că banca nu le-a pus la dispoziţie convenţia în format tipărit sau digital nici măcar cu o zi înaintea efectuării tranzacţiei, astfel că nu a existat posibilitatea negocierii.
În aceeaşi manieră s-a procedat şi la încheierea actului adiţional nr.1/16.09.2010 la convenţia de credit, act prin care pârâta redenumeşte comisionul de risc ca fiind comision de administrare din perspectiva riscurilor asumate(pct.5 lit. b).
Reclamanţii au precizat că în contract nu se oferă o definiţie a acestui comision, că se creează confuzie prin oferirea aceleiaşi explicaţii pentru două comisioane, dând exemplu comisionul de aranjament de la pct.3.4 şi comisionul de risc de la pct.3.5 care par să servească aceluiaşi scop, că nu există o diferenţă de substanţă între comisionul de risc şi dobânda curentă calificată de la art.3.1. De asemenea, că iniţial comisionul de risc a fost perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, pentru ca în actul adiţional, unde a fost redenumit, să fie perceput pentru administrarea creditului din perspectiva riscurilor asumate prin punerea la dispoziţie a creditului.
Astfel, banca percepe contravaloarea unui prejudiciu suferit de aceasta ca urmare a neexecutării contractului, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări şi fără a restitui suma de bani astfel încasată, ceea ce înseamnă că li s-a impus obligaţia reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, şi a unui prejudiciu care nu este actual şi nici cert, ajungându-se la îmbogăţirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului.
Reclamanţii au concluzionat asupra faptului că, cele două comisioane constituie clauze abuzive ce intră sub incidenţa Legii nr.193/2000, deoarece nu au fost negociate direct cu consumatorii şi sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În ceea ce priveşte restituirea prestaţiilor, reclamanţii au în vedere dispoziţiile art.6 şi 14 din Legea 193/2000, care prevăd faptul că, clauzele abuzive nu produc efecte asupra consumatorului, aceştia având dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile codului civil. În baza principiului restabilirii situaţiei anterioare, reclamanţii invocă prevederile art.1092 alin.1 cod civil de la 1864, pentru a solicita restituirea sumelor percepute nelegal cu titlu de comision de risc şi administrare.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru, conform art.29 lit. f din OUG 80/2013 şi se întemeiază în drept pe dispoziţiile art.1,2,4,14 din Legea 193/2000, art.948 alin.4, art.966 şi 1092 din codul civil de la 1864.
Prin întâmpinarea depusă în termenul legal la dosar, pârâta a invocat în primul rând excepţia prescripţiei extinctive a dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare şi dobânzi, apreciind că o astfel de cerere este prescriptibilă în termenul prevăzut de art.3 din decretul nr.167/1954.
Pe fondul cauzei, pârâta a susţinut că cererea reclamanţilor este neîntemeiată şi solicită respingerea acesteia. În acest sens, pârâta a precizat că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuie realizată în conformitate cu dispoziţiile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 care, exceptează de la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale, pe cele ce definesc obiectul principal al contractului şi pe cele ce satisfac cerinţele de preţ şi piaţă, în măsura în care acestea sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. În speţă, preţul total al contractului este dat de valoarea Dobânzii Anuale Efective, care este exprimată în termeni clari şi inteligibili, atât în convenţia de credit cât şi în graficul de rambursare. Arată pârâta că dobânda anuală şi comisioanele prevăzute expres în contract, intră în noţiunea de preţ al contractului, ceea ce înseamnă că şi cele două comisioane fac parte din costul total al creditului, potrivit art.2 pct.24 din OG 21/1992.
Contraprestaţia băncii pentru dobânda şi comisionul încasat este chiar punerea la dispoziţia consumatorului a creditului acordat, pentru o perioadă determinată de timp, iar împrejurarea că banca a propus consumatorilor, iar aceştia au acceptat în mod expres, formula ca DAE să fie constituită dintr-o dobândă curentă mai mică şi o serie de comisioane nu înseamnă că nu există o contraprestaţie a băncii pentru comisioanele convenite şi menţionate în convenţia de credit. Ele au fost exprimate clar, iar consumatorul a avut posibilitatea să constate că ele fac parte din DAE.
Pârâta a mai precizat că reclamanţii au ales condiţiile de creditare oferite de SC V.R. SA şi nu de alte instituţii de credit, ceea ce denotă existenţa unei negocieri, scopul urmărit de reclamanţi fiind satisfăcut în raport de interesele acestora de la acel moment, refinanţarea unui credit anterior de la R. B. de 46.251,16 lei, suma acordată de pârâtă fiind de 45.000 CHF.
Redactarea contractelor de credit ale pârâtei au avut la bază Directiva 87/102/CE şi ulterior Directiva 2008/48/CE, includerea în preţul contractului atât a comisionului de risc cât şi a dobânzii, fiind în conformitate cu dispoziţiile art.3 lit.g ale directivei. Comisionul de risc este determinat matematic în expresie procentuală, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar şi determinat matematic în sumă fixă şi nu este de natură a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. El a fost o clauză negociată între părţi, atât sub aspectul existenţei sale cât şi sub aspectul cuantumului său. De altfel, clauzele convenţiilor de credit încheiate de bancă nu sunt identice, ci diferite, în raport de aptitudinea fiecărui client de a-şi negocia clauzele unui contract, că obligaţia de informare pe care o are banca nu trebuie confundată cu o obligaţie de sfătuire, ce consiliere a clientului, pentru aceasta având posibilitatea să recurgă la un specialist.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de a se constata nule de drept prevederile referitoare la perceperea unui comision de administrare credit şi de a se dispune restituirea acestuia, pârâta solicită respingerea acestor capete de cerere. Acest comision a fost introdus după intrarea în vigoare a OUG 50/2010 când fiecare client a fost notificat în vederea semnării actului adiţional ce avea ca obiect adaptarea convenţiei la dispoziţiile ordonanţei. Reclamanţii au semnat acest act adiţional, fără să comunice băncii o altă opinie deşi aveau posibilitatea să solicite revenirea la condiţiile iniţiale de creditare.
Cu privire la dobânda legală, pârâta a solicitat constatarea nulităţii acestuia, în temeiul art.196 cod pr. civilă, întrucât nu sunt expuse motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. În acelaşi timp, pârâta arată că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile OG13/2011, pretenţiile reclamanţilor neputându-se înscrie nici în noţiunea de dobândă remuneratorie şi nici în cea de dobândă penalizatoare, astfel de dobânzi putând fi acordate numai de la data rămânerii definitive a hotărârii şi numai dacă nu şi-ar îndeplini de bună voie obligaţia, pentru că în acest moment nu există vreo obligaţie pe care să nu şi-o fi respectat.
Reclamanţii nu au depus răspuns la întâmpinarea ce le-a fost comunicată.
În cauză s-a administrat proba cu acte.
Prin sentinţa civilă nr. 1345 din 17 februarie 2015, Judecătoria R.V. a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art.5.1 lit.a din convenţia de credit nr… încheiată de părţi, precum şi a celei de la art.5.1 lit.b din actul adiţional nr….
A fost obligată pârâtă să restituie reclamanţilor suma de 5.390,76 CHF, sumă ce reprezintă comisionul de risc/administrare încasat în perioada iulie 2007 – octombrie 2014, cu dobânda legală aferentă, ce se va calcula începând cu data încasării şi până la restituirea efectivă a acestuia.
A fost respinsă cererea de actualizare a debitului cu indicele de inflaţie.
A fost obligată pârâtă la 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că prin cererea formulată, reclamanţii supun analizei instanţei convenţia de credit nr. .. încheiată de aceştia cu pârâta SC V. R. SA, prin Sucursala R. V., precum şi actul adiţional nr… la aceasta, apreciind că o parte din clauzele inserate în condiţiile speciale ale acestora ar fi abuzive, solicită ca şi instanţa să reţină acest lucru şi să dispună restituirea sumelor încasate cu acest titlu, plata lor actualizată, a dobânzii legale aferente.
Referitor la clauza de la art. 5.1 lit. a din condiţiile speciale de creditare(comisionul de risc), instanţa a constatat că pentru creditul acordat de către pârâtă consumatorilor în cauză, aceştia, prin clauza inserată la pct.7 lit. a au constituit o garanţie reală ipotecară asupra unui imobil, iar prin cele menţionate la lit.b, au cesionat în favoarea băncii o poliţă de asigurare pentru imobilul ce face obiectul garanţiei, poliţă ce vizează acoperirea tuturor riscurilor.
Perceperea comisionului de risc de 0,15% stabilită prin art.5 lit.a din convenţie, este abuzivă, atât timp cât riscul este asigurat prin ipoteca cesionată în favoarea băncii, ceea ce înseamnă că perceperea acestui comision, ca o nouă taxă care să acopere riscul, având aceeaşi finalitate ca şi ipoteca, este nejustificată.
Perceperea şi încasarea comisionului de risc se face în mod abuziv, în sensul că ne aflăm în prezenţa unei practici comerciale incorecte, aşa cum este definita de art. 2 pct. 22 din OG. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.
Mai mult decât atât, pârâta nu a făcut dovada analizării situaţiei financiare a fiecărui client, astfel încât să se ajungă la concluzia perceperii sau nu a comisionului de risc, în mod nuanţat, in funcţie de capacitatea fiecărui client de rambursare la scadenţă a creditului avansat, evaluat in raport de criteriile interne adoptate.
Prin urmare, clauza privind comisionul de risc nu apare ca fiind o clauză particulară şi negociată în funcţie de situaţia economică a fiecărui consumator. Dacă ar fi fost aşa, corect ar fi fost ca în fiecare convenţie de credit să se regăsească şi o clauză cu privire la restituirea comisionului de risc încasat, pentru situaţia în care rambursarea creditului s-a făcut integral şi la termenele stabilite in graficul de rambursare.
În susţinerea faptului că acest comision de risc este abuziv vine si împrejurarea că în OUG 50/2010 acest comision de risc este eliminat dintre comisioane, ceea ce a determinat-o pe pârâtă, prin art.5.1 lit.b din actul adiţional nr.1/16.09.2010, să-l redenumească, menţionând la rubrica corespunzătoare din grafic în locul comisionului de risc, comision de administrare.
Aşa fiind, instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 lit.a din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr… şi a celei de la art.5.1 lit. b din actul adiţional nr….
Pârâta a fost obligată să restituie reclamanţilor suma de 5.390,76 CHF reprezentând comision de risc, respectiv administrare, încasat în perioada iulie 2007-octombrie 2014, să plătească dobânda legală aferentă sumei ce se va calcula începând cu data încasării şi până la restituirea efectivă a acesteia.
Cu privire actualizarea debitului cu indicele de inflaţie, instanţa a reţinut că sumele plătite sunt în franci elveţieni şi ca atare se justifică restituirea a ceea ce s-a plătit efectiv şi plata numai a dobânzii legale aplicabile, nu şi a indicelui de inflaţie care poate fi solicitat numai pentru sumele în moneda naţională.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor premergătoare a declarat apel pârâta.
Apelul a fost declarat şi motivat în termenele prevăzute de art. 468, 470 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă aplicabil cauzei faţă de data formulării cererii de chemare în judecată, ulterioară datei de 15 februarie 2013, şi de prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012.
În motivarea apelului, apelanta a susţinut că sentinţa este nelegală şi netemeinicăîntrucât interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizata in conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin.6 din Legea nr.193/2000.
Instanţa de fond nu a înţeles ca preţul total al contractului de credit este dat de valoarea Dobânzii Anuale Efective — DAE şi la acest aspect trebuia sa se raporteze in aplicarea dispoziţiilor art4 alin.6 din Legea nr.193/2000.
Susţinerile conform cărora apelanta parata ar percepe doua costuri diferite pentru punerea la dispoziţie a creditului nu au nici o susţinere legala.
Nu se percep doua costuri, ci un singur cost, strict si clar delimitat in contrat si anume DAE, cost prevăzut in termeni clari si inteligibil atât in convenţia de credit cât si în graficul de rambursare a creditului.
Apelanta a mai susţinut că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 exceptează de la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale pe cele ce definesc obiectul principal al contractului si pe cele ce satisfac cerinţele de preţ si piaţa, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil.
Acest text de lege transpune in legislaţia interna întocmai dispoziţia comunitara prevăzuta la art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CE. Acest articol are in vedere 2 tipuri de clauze: cele referitoare la definirea obiectului contractului si cele referitoare la caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei.
In transpunerea în norma interna, cele doua categorii de clauze exceptate de la analizarea caracterului abuziv – cu condiţia sa fie clar exprimate – se regăsesc in cuprinsul alin.6 al art.4 din legea nr. 193/2000, text ce conţine chiar menţiunea, pentru prima categorie de clauze ca fiind cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului.
Apelanta a arătat că respectivele clauze referitoare la comisionul de risc nu intra insa in aceasta prima categorie posibil exceptata de art.4 alin.6, ci in categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerinţe de pret si de piaţa.
Comisionul de risc face parte din costul total al creditului, aspect ce rezulta fara putinţa de tăgada atât din prevederile art.2 pct.24 din OG nr.21/1992 – costul total al creditului pentru consumator – toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractual de credit si care sunt cunoscute de creditor, cu excepţia taxelor notariale – cat si de prevederile art.3 litg) si i) din Directiva 2008/48/CE – g) – costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul în legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale. Aceasta Directiva a fost transpusa in legislaţia naţionala prin adoptarea OUG nr.50/2010, ordonanţa ce cuprinde aceeaşi definiţie a costului creditului la art.7 pct.4.
Apelanta a mai precizat că la momentul încheierii contractului de credit nu exista nici o interdicţie legala care sa interzică perceperea unui astfel de comision de către banca.
Contraprestatia băncii pentru dobânda si comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care îl percepe) este chiar punerea la dispoziţia consumatorului a creditului acordat pentru o perioada de timp determinata.
Comisioanele percepute pentru acordarea unui credit determina, alături de dobânda curenta, dobânda anuala efectiva, iar in condiţiile special rezulta in mod clar atât valoarea dobânzii curente cat si valoarea DAE, diferenţa dintre cele doua valori ale dobânzii menţionate expres in condiţiile special ale convenţiei de credit fiind determinate de comisioanele percepute de banca.
Atâta timp cat pentru punerea la dispoziţie a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobânda curenta, este evident ca plata comisionului de risc – ce determina, alături de alte comisioane, diferenţa dintre cele doua tipuri de dobânzi – reprezintă o parte din contraprestatia pentru acordarea împrumutului. De altfel acest lucru este specificat in cuprinsul art.3.5 din condiţiile generale.
S-a mai susţinut că valoarea DAE a fost prevăzuta in mod expres in convenţia părţilor si nu a fost contestata niciodată. Împrejurarea ca banca a propus consumatorilor, iar aceştia au acceptat in mod expres, formula ca DAE sa fie constituita dintr-o dobânda curenta mai mica si o serie de comisioane nu înseamnă că nu exista o contraprestatie a băncii pentru comisioanele convenite si menţionate in convenţia de credit.
Modalitatea de formare a DAE tine de politica fiecărei banei, fiecare banca având dreptul legal de a decide daca utilizează o dobânda curenta egala cu DAE, fără nici un comision sau utilizează o dobânda curenta mai mica decât DAE, dobânda curenta la care se adaugă alte comisioane.
Atâta timp cat clauzele cu privire la comisioane au fost clar exprimate si nu au fost ascunse de banca, iar consumatorul a avut posibilitatea să constate ca aceste comisioane fac parte din DAE, nu se pune problema lipsei contraprestatiei băncii.
Aşadar clauzele cu privire la comisionul de risc sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerinţele de preţ si sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art.4 alin.l din Legea nr. 193/2000, fiind exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil.
Apelanta a precizat că din modul de redactare al clauzei fata de care s-a solicitat controlul instanţei de judecata, rezulta ca aceasta este exprimata intr-un limbaj uşor inteligibil, fiind clara si fără echivoc. Articolul 3.5 din condiţiile generale prevede ca pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul va plăti băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toata durata creditului. Rezulta ca acest cost a fost stabilit înca de la data încheierii convenţiei, este clar precizat, este dimensionat in funcţie de o valoare concreta – soldul creditului – are stabilita scadenta si este prevăzut in planul de rambursare.
Întrucât aceste prevederi clare si fără echivoc, exprimate în mod inteligibil, au fost cunoscute de intimaţii reclamanţi de la momentul încheierii convenţiei de credit, rezulta ca aceste clauze referitoare la comisionul de risc sunt exceptate, conform art.4 alin.6 din legea nr. 193/2000 raportat la art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE, de la controlul asupra caracterului abuziv din perspectiva art.4 alin. l din Legea nr. 193/2000, fiind clauze referitoare la preţul contractului, clar si inteligibil exprimate.
În motivarea apelului, apelanta a mai precizat că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizata in conformitate cu dispoziţiile art.4 alin.5 lit.b din Legea nr.193/2000 cât si în coroborare cu dispoziţiile art. l din Legea nr.193/2000, respectiv avându-se in vedere “toţi factorii care au stat la baza încheierii convenţiei” dar si împrejurarea ca la data semnării convenţiei clauzele contractului erau clare si neechivoce pentru intimaţii reclamanţi. În acest sens, s-a menţionat că reclamanţii mai achiesaseră anterior convenţii de credit cu alte instituţii bancare si din acest aspect rezulta faptul ca aceştia aveau cunoştinţa de mecanismele bancare si erau la curent, obişnuiţi, informaţi in legătura cu clauzele contractelor de credit. Ceea ce a determinat intimaţii reclamanţi să încheie convenţia de credit cu SC V.R. SA a fost intenţia de a acoperi cheltuieli personale curente in scopul refinantarii unui credit anterior – R. B. 46252.16 RON astfel cum rezulta din clauza regăsita la art 1 lit.a din convenţie, acesta fiind scopul mediat urmărit de către intimaţii reclamanţi.
Faptul ca intimaţii reclamanţi au ales sa renunţe la condiţiile de creditare de la alte bănci si au ales condiţiile de creditare oferite de SC V. R. SA (si nu alte instituţii de credit de pe piaţa financiara), denota existenta unei negocieri între părti in urma cărora, scopul urmărit de catre intimaţii reclamanţi a fost satisfăcut in raport de interesele acestora de la acel moment.
Apelanta a arătat că astfel intimaţii reclamanţi au acceptat integral condiţiile creditului bancar oferit de apelanta parata, nu si-au exprimat niciodată, la momentul semnării convenţiei de credit, poziţia contrara fata de articolele denigrate in prezenta acţiune, si-au urmărit propriul interes, în deplina cunoştinţa de cauza, făcând toate eforturile in sensul încheierii convenţiei de credit astfel cum a fost semnata, întrucat doreau refinantarea, in condiţii mai avantajoase, a creditului anterior acordate de alta banca, au ales in cunoştinţa de cauza creditul in CHF intrucât le permitea sa ia o suma mai mare drept împrumut,
Din punctul de vedere al interesului intimaţilor reclamanţi si al poziţiei lor de aprobare si acceptare totala, fără nici o rezerva, a convenţiilor de credit, se poate discuta in privinţa propriei turpitudini a acestora in promovarea unei astfel de acţiuni.
Literatura de specialitate si practica juridica sunt unanime in a retine ca nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a obţine anularea unor clauze dintr-un contract semnat de acea persoana.
Poziţia susţinuta de intimaţii reclamanţi în speţa de fata nu poate fi intrepretata decât în doua moduri: fie nu cunoşteau dispoziţiile legale – ceea ce este inadmisibil intrucât nimeni nu se poate apara susţinând că nu cunoaşte legea, fie ştiau foarte bine dispoziţiile legale si, în cunoştinţa de cauză, cu intenţie directa, au încheiat convenţia de credit urmărind ulterior sa micşoreze costul creditului printr-o acţiune judiciara.
Normele juridice sunt edictate in vederea aplicării lor. Ele apar si acţionează in anumite condiţii teritoriale, de timp si cu privire la categorii determinate de persoane. Intrarea in vigoarea are loc la data publicării sau la data când norma respectiva a fost adusa la cunoştinţa. Publicarea este obligatorie si nici o reglementare adoptata nu devine executorie decât dupa ce se publica. Data publicării in „Monitorul Oficial” este data când legea devine executorie.
Exista în drept principiul conform căruia “nimeni nu se poate scuza, invocând necunoaşterea legii” („nemo censetur ignorare legem”). În cazul in care ar fi admisa invocarea necunoaşterii legii s-ar ajunge la o stare de instabilitate juridica si haos, fapt pentru care este general admisa prezumţia absoluta a cunoaşterii legii.
In baza acestei prezumţii, rezulta ca intimaţii reclamanţi trebuie să cunoască legile la momentul semnării convenţiei de credit, prezumţia neputând fi răsturnata prin proba contrarie.
Apelanta a concluzionat că reclamanţii au încheiat convenţia de credit cunoscând pe deplin consecinţele juridice ale obligaţiilor asumate întrucât banca pârâtă nu a deţinut la momentul încheierii convenţiei de credit şi nici la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 monopol asupra acordării finanţării împrumutului pentru acoperire cheltuieli personale curente, nu i-a obligat in vreun fel pe intimaţii reclamanţi sa semneze convenţia de credit, reclamanţii nu au formulat nici un punct de vedere contrar la articolele contestate în prezenta acţiune, anterior sau cel mai târziu la momentul semnării convenţiei.
– In ipoteza in care intimaţii reclamanţi nu agreau condiţiile contractuale, aveau libertatea de a se orienta către orice alta instituţie de credit din piaţa pentru a incerca obţinerea sumei de bani necesara refinantarii. Faptul că reclamanţii nu s-au orientat către alte instituţii de credit denotă că pentru ei oferta apelantei a fost cea mai bună soluţie.
Libertatea de acţiune si alegere a intimaţilor reclamanţi, atât în privinţa instituţiei de credit cu care să încheie o convenţie de credit cât si în privinţa condiţiilor contractuale conţinute de convenţia de credit, deriva atât din dispoziţiile Constituţiei României art.l6 si art.44, cât si din dispoziţiile codului civil în vigoare in anul 2007 art.969 si urm.
Fata de toate aceste aspecte apelanta a apreciat că intimaţii reclamanţi au avut, de la momentul semnării convenţiei de credit, prefigurarea clara atât a prestaţiei apelantei parate cât si a propriei contraprestatii pe parcursul derulării convenţiei.
În continuarea motivelor de apel, apelanta a susţinut că instanţa de judecata, in analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, trebuia să încadreze intimaţii reclamanţi in categoria de consumatori medii, astfel cum aceasta sintagma este definita in legislaţie. Plecând de la definiţia data de art.2 lit.m din Legea nr.363/2007 consumatorului mediu – consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent si precaut, tinând seama de factorii sociali, culturali si lingvistic, Legea nr 193/2000 reglementează în chiar primul sau articol categoria contractelor care fac obiect al legii respectiv orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
Noţiunea de „consumator mediu” poate să fie avută în vedere şi în cadrul dreptului comunitar al concurenţei. Bunăoară, ( CJCE 18.03.1993) în cauza Yves Rocher, Curtea de Justiţie a luat în considerare aşteptările unui consumator mediu, obişnuit informat, care este, în mod rezonabil, atent şi avizat, subliniind legătura existentă între asigurarea corectitudinii tranzacţiilor comerciale şi libera concurenţă.
În acest sens, pot să fie aduse în atenţie mai multe hotărâri ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene care au fost pronunţate în legătură cu aspecte ce privesc protecţia consumatorilor şi în cuprinsul cărora conotaţiile noţiunii de consumator sunt relevante, deopotrivă, pentru dreptul comunitar al afacerilor. Astfel, după cum reiese din hotărârile Curţii în cauzele Langguth(29 iunie 1995 C-456/93) Springenheide (16 iulie 1998 – C 210/1996 ) şi Darbo (4 aprilie 2000 – C 465/98 ) consumatorul la care se raportează prevederile legale comunitare prin care se urmăreşte informarea adecvată a acestuia este un consumator mediu, obişnuit informat, în mod rezonabil atent şi avizat. în cauzele menţionate, se înţelege, din considerentele Curţii, că aceste caracteristici vizează persoanele fizice.
Din prisma conţinutului raportului existent intre cele doua părti apelanta a precizat că reclamanţii au fost foarte bine informaţi, foarte atenţi si totodată avizaţi in realizarea actelor care le-au încheiat, cu atât mai mult cu cat anterior se aflaseră in relaţii de creditare bancara cu alte bănci. Reclamanţilor le-a fost înmânat planul de rambursare care face parte integrantă din convenţia de credit şi în conţinutul căruia in mod distinct este menţionata rubrica COMISIONULUI DE RISC. Valoarea acestuia este evidenţiata atât pentru fiecare luna contractuala, dar se menţionează si valoarea totala pe intreaga perioada de contract. Totodată se menţionează in mod expres si valoarea DAE.
Apelanta a mai susţinut că redactarea contractelor de credit ale SC V. R. SA a avut la baza Directiva 87/102/CE si ulterior Directiva 2008/48/CE.
Astfel in conformitate cu dispoziţiile regăsite in Capitolul V – denumit “Informaţii şi drepturi privind contractele de credit” din Directiva 2008/48/CE, respectiv dispoziţiile art 10 lit g prevăd obligativitatea menţionării dobânzii anuale efective (DAE) precum si a valorii totale plătibile de catre consumator, calculate la momentul încheierii contractului.
In speţa, se contesta de către reclamanţi perceperea comisionul de risc, deşi in conformitate cu dispoziţiile directivei atât valoarea totala cât si valoarea lunara de plata ce ar fi revenit clientului era regăsita în planul de rambursare.
Includerea în preţul contractului atât a comisionului de risc cât si a dobânzii este in conformitate cu dispoziţiile art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE.
Apelanta a mai precizat că interpretarea caracterului abuziv nu trebuie făcuta doar din prisma dispoziţiilor art.4 alin. l si 2 din Legea 193/2000, ci aceasta dispoziţie trebuie completata si cu cea regăsita la lit.b) din Anexa Legii nr. 193/2000.
Pentru a încadra de asemenea aceasta clauză în conţinutul lit.b) din Anexa si deci pentru a retine caracterul abuziv al clauzelor, ar fi trebuit ca intimaţii reclamanţi să fi fost obligaţi să încheie convenţia de credit. Aceasta condiţie este infirmata de următoarele aspecte de ordin faptic:
– intimaţii reclamanţi au fost cei care au contactat banca in scopul acordării creditului.
– apelanta parata nu a impus intimaţilor reclamanţi aceasta varianta de creditare, ci ea a fost aleasa chiar de către aceştia,
– apelanta parata nu a impus valoarea sumele împrumutate, ci aceasta a fost aleasa de către intimaţii reclamanţi in raport cu nevoile din acel moment,
– apelanta pârâtă nu a ales moneda (CHF), ci aceasta a fost aleasa de către intimaţii reclamanţi intrucât puteau accesa un credit de valoare mai mare,
– apelanta parata nu a ales durata (300 de luni) în care poate fi rambursat creditul, ci tot intimaţii reclamanţi au optat pentru aceasta perioada intrucât posibilităţile lor financiare nu ar fi permis rambursarea intr-un termen mai scurt a sumei imprumutate.
Apelantei pârâte îi revenea obligaţia de informare in cadrul contractului bancar şi această obligaţie a fost îndeplinită, neputând fi confundată cu o obligaţie de sfătuire a clientului.
Clauza contractuală privind comisionul de risc este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar si precis, motiv pentru care este exclusă din domeniul de aplicare a normelor de ordine publică privind clauzele abuzive in contractele de credit bancar, conform art.4 alin.6 din legea nr.193/2000.
Legislaţia priveşte situaţia ca nivelul cuantumului taxelor si comisioanelor stabilite de părti să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fíe supus posibilităţii arbitrare a instituţiei bancare de a-l modifica prin înfrangerea voinţei consumatorului in mod unilateral.
Clauzele privind comisionul de risc sunt prevăzute in mod clar si inteligibil, au fost cunoscute de intimaţii reclamanţi la momentul încheierii contractului de credit, au fost detaliate separat in graficul de rambursare ce reprezintă anexa la contract, astfel încât intimaţii reclamanţi au avut posibilitatea reala de a lua la cunoştinţă de toate condiţiile contractuale, cunoscând astfel toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor.
In plus, acest comision se aplica la soldul creditului si nu la totalul sumei împrumutate. Ca urmare, acest comision scade proporţional cu scăderea valorii creditului. Prin urmare, clauza inserata la art.5 lit.a) nu creează un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile pârtilor, motiv pentru care, aceasta clauza nu poate fi considerate ca si abuziva.
Legea nr.193/2000 era in vigoare si la momentul semnării convenţiei de credit, astfel încât daca intimaţii reclamanţi ar fi considerat abuziv art.5 lit.a) din condiţiile speciale ale convenţiei, ar fi putut indica acest aspect la acel moment.
Apelanta a mai arătat că se confundă noţiunea de “dezechilibru semnificativ” in accepţiunea normelor comunitare. instanţa de fond a interpretat in mod eronat noţiunea de “dezechilibru semnificativ”. Clauzele privind comisionul de risc nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile si obligaţiile părţilor, debitorul băncii suportând preţul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda si comisioanele.
Or, in speţa, apelantei pârâte îi revine obligaţia remiterii sumei împrumutate, obligaţie îndeplinita prin virarea sumei in contul curent al intimaţilor reclamanţi. Pe lânga aceasta obligaţie apelanta şi-a mai asumat şi pe cea a administrării împrumutului in toata perioada de contractare si altele evidenţiate in dispoziţiile art 7.2 din condiţiile generale.
In conformitate cu dispoziţiile Constituţionale in cadrul concursului dintre o norma interna si o norma comunitara, ultima are prioritate, astfel incât in raport de definiţia data ” dezechilibrului semnificativ” in cadrul Directivei, aceasta din urma ar trebui sa fie aplicabila.
Obligaţia de restituire a preţului contractual, menţionata in planul de rambursare, pe parcursul a 25 de ani nu poate fi confundata cu un dezechilibru semnificativ data fiind durata foarte mare de restituire si posibilele riscuri aferente neplăţii.
Nu se poate susţine ca exista un dezechilibru semnificativ intre obligaţiile asumate de parti atâta timp cat condiţiile contractuale si modalitatea de plata a preţului contractual erau evidenţiate in mod clar si inteligibil.
Obligaţia asumata in mod voit, conştient, si expres, de către intimaţii reclamanţi a fost aceea de a plati lunar, pentru o perioada de 300 de luni, contravaloarea prestaţiei apelantei pârâte, conform dispoziţiilor contractuale si a graficului de rambursare.
Daca împrumutaţii ar fi considerat că plata comisionului de risc devine mult prea oneroasa raportat la costul creditului oferit de alte produse financiar bancare, ar fi putut sa contracteze un al mijloc de refinantare, ceea ce nu s-a întâmplat.
Dezechilibrul contractual trebuie cercetat prin raportare la procentul lunar, la perioada lunga de timp pentru care s-a acordat creditul si nu in ultimul rand prin prisma faptului că un contract de credit presupune o executare succesivă a prestaţiilor din partea intimaţilor reclamanţi, in timp ce prestaţia apelantei pârâte a fost o executare uno ictu. aspecte ce trebuie luate in considerare la aprecierea echilibrului prestaţiilor asumate prin contract.
Comisionul de risc a fost stabilit de la data încheierii contractului, fiind clar exprimat, dimensionat corect, stabilita scadenta lui si trecut in planul de rambursare al creditului in mod distinct.
Din indicarea faptului ca acest comision se plăteşte pentru punerea la dispoziţie a creditului si din includerea lui in valoarea DAE, rezulta ca el face parte din costul creditului, iar din indicarea expresa a cuantumului, a modului de calcul, al scadentei, al perioadei de calcul, face din aceasta clauza una clara si inteligibila.
S-a mai susţinut că în mod netemeinic şi nelegal a reţinut prima instanţă că apelanta nu a făcut dovada existentei unor condiţii diferite de cuantum si existenta a comisionului de risc în alte convenţii de credit.
Tocmai acest aspect, în privinţa căruia apelanta a administrat proba cu înscrisuri, arată posibilitatea de negociere existenta la nivelul apelantei parate cu potenţialii clienţi, solicitanţi de credite bancare.
Dat fiind diferenţele substanţiale intre convenţiile de credit încheiate de apelantă cu alte persoane fizice, rezulta că a dovedit posibilitatea reala a fiecărui client de a negocia conţinutul convenţiei de credit si clauzele convenţiei de credit în sensul art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.
Intimaţilor reclamanţi le-a fost prezentata oferta băncii iar aceştia au fost satisfăcuţi de condiţiile propuse de banca, nesimtind nevoia unei negocieri sau a propunerii unei contraoferte.
Acceptarea ofertei de a contracta nu este o obligaţie, după cum nici propunerea unei contraoferte nu este o obligaţie, ci un drept pe care o parte îl exercita sau nu, in funcţie de interesele sale la momentul precontractual.
Deoarece condiţiile speciale cuprind forma finala a împrumutului acordat si a costului acestuia, in urma întâlnirii ofertei cu acceptarea si realizarea acordului de voinţa liber consimţit al părtilor, iar comisionul de risc este exprimat clar in aceste condiţii, rezulta ca aceasta clauza are caracter negociat.
Atâta timp cât nu exista nici măcar un început de proba scrisa din partea intimaţilor reclamanţi din care sa rezulte ca s-ar fi opus in vreun fel la acest comision de risc, si atâta timp cât pârâta a făcut dovada posibilităţii negocierii acestui comision de risc in alte cazuri similare – contracte de credit – apelanta a apreciat că a răsturnat prezumţia simpla instituita de art.4 alin.2 dovedind pe deplin caracterul negociat ala cestei clauze.
Apelanta a precizat că sumele solicitate de intimaţii reclamanţi nu au caracter cert, nefiind făcuta dovada plaţii integrale a acestor sume către parata.
Apelanta a criticat şi soluţia de admitere de către instanţa de fond a solicitării intimaţilor reclamanţi de a constata caracterul abuziv al art.5.1 lit.b) din actul adiţional nr.1/16.09.2010, si de obligare a apelantei la restituirea acestor sume, este nelegala si netemeinică întrucât urmare a intrării in vigoare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, pentru a întâmpina probleme de nelegalitate, SC V.R. SA a notificat fiecare client regăsit in parte, in vederea semnării actului adiţional, ce avea ca obiect adaptarea convenţiei la dispoziţiile OUG nr. 50/2010.
Această operaţiune a fost obligatorie, atât pentru apelanta pârâtă cât şi pentru clienţii săi, având în vedere că modificările introduse de OUG 50/2010 erau în favoarea lor.
Clienţii aveau posibilitatea refuzului Actului Adiţional prin comunicarea unei notificări către banca.
Intimaţii reclamanţi nu au refuzat semnarea actului adiţional si nu au comunicat băncii o opinie diferita referitoare la conţinutul actului adiţional.
Acest act adiţional a intrat in vigoare in temeiul legii, aspect rezultat din chiar din conţinutul acestui înscris.
Potrivit dispoziţiilor art.95 din OUG 50/2010, anterior modificării prin Legea nr.288/2010, nesemnarea Actului Adiţional echivala cu acceptarea tacită.
Pe fondul apariţiei Legii nr.288/2010 intimaţii reclamanţi aveau posibilitatea de a solicita revenirea la condiţiile iniţiale de creditare convenite de părti.
Intimaţii reclamanţi nu au utilizat aceasta posibilitate legala.
Principala activitate pe care o are o bancă, în momentul şi ulterior acordării unui credit este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate.
Deoarece activitatea de monitorizare şi gestionare a riscurilor unui credit este principala activitate a băncii, după acordarea unui credit, OUG nr. 50/2010, prin art. 36 întăreşte această concluzie, legând comisionul de administrare de operaţiunile întreprinse de Bancă de-a lungul desfăşurării creditului pentru monitorizarea utilizării şi rambursării creditului.
Apelanta a criticat şi soluţia de admitere, de către instanţa de fond, a solicitării intimaţilor reclamanţi de a obliga pârâta la plata dobânzii legale la suma plătită ca şi comision de risc/de administrare, susţinând în primul rând că în legătură cu acest capăt de cerere a invocat nulitatea acestuia, in temeiul art. 196 c.pr.civ. intrucât nu sunt expuse motivele de fapt si de drept pe care se întemeiaza capătul de cerere menţionat,.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat pe aceasta excepţie şi nu a motivat ce înseamna dobânda legala la care obliga apelanta pârâtă.
În legătură cu această pretenţie, apelanta a precizat că nu sunt aplicabile dispoziţiile OG 13/2011, pretenţiile intimaţilor reclamanţi neputându-se înscrie nici in noţiunea de „dobânda remuneratorie” si nici in cea de „dobândă penalizatoare”.
Dobânda remuneratorie poate fi stabilita numai pe cale convenţionala, reprezentând un echivalent al beneficiului de care a fost lipsit creditorul pe perioada cât debitorul a folosit suma de bani si se calculează numai pentru perioada anterioara scadentei.
Dobânda penalizatoare este definita de art. 1 alin. 3 ca fiind „dobânda datorata de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndelinirea obligaţiei la scadenta”, prin urmare calculul acestei dobânzi se realizează dupa data scadentei.
Sub aspectul obligării apelantei la plata dobânzii cu începere de la data achitării fiecărui comision de risc/administrare în parte apelanta a arătat că asemenea dobânzi nu se pot solicita decât data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, si numai in ipoteza in care pârâta nu si-ar îndeplini de buna voie obligaţia.
În drept, apelanta a invocat art.969 si urm. CCV, art.254 alin.l c.pr.civ., art.6 alin.l CEDO, art.21 si 24 din Constituţia României, art.4 alin.5 lit.b) si alin.6 din legea nr. 193/2000, art.2 pct.24 din OG nr.21/1992, art.3 lit.g) si i) din Directiva 2008/48/CE, art.7 pct.4 din OUG nr.50/2010, art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE, art.l alin.5 din Constituţia României, art.2 lit.m din Legea nr.363/2007, hotărârile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în cauzele Langguth(29 iunie 1995 C-456/93) Springenheide (16 iulie 1998 – C 210/1996) şi Darbo (4 aprilie 2000 – C 465/98), lit.b) din Anexa legii nr 193/2000, art.1020, 1021 si 1025 din codul civil vechi, art.263 si art.382 c.pr.civ. vechi, art.466 si urm. c.pr.civ. nou.
Prin întâmpinarea formulată în apel, intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea apelului, susţinând că sentinţa este legală şi temeinică, fiind data cu aplicarea si interpretarea corecta a prevederilor legale.
În cuprinsul întâmpinării, intimaţii au precizat că prin apelul formulat apelanta incearca sa dea o alta interpretare prevederilor legii incidente in cauza, in sensul ca respectivul comision de risc pretins de aceasta in cadrul convenţiei de credit nu ar putea face obiectul analizei clauzelor abuzive.
Aceasta susţinere este contrazisa chiar de prevederea legala care arată cu claritate ca orice clauza contractuala poate face obiectul analizei daca definirea sa nu este una clara si inteligibila, uşor de interpretat si de aplicat pentru un consumator obişnuit.
In cazul de fata, definirea clauzei nu îndeplineste aceste cerinţe astfel ca poate fi analizata, iar comisionul contestat a fost aplicat fără să se arate in funcţie de ce a fost stabilit, de ce totuşi s-a impus aplicarea lui din moment ce existau garanţiile imobiliare, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului in situaţia neproducerii riscului sau daca se poate restitui in anumite situaţii.
Prin aceasta clauza, care datorita modului in care este formulata si perceputa fara nicio posibilitate de negociere are caracterul unei clauze abuzive, s-a urmărit perceperea sub forma voalata a unui nou comision.
In esenţa, rezulta ca noţiunea de comision presupune in mod automat o activitate concreta pe care trebuie sa o desfăşoare o persoana in schimbul unui comision.
In cazul de fata prin perceperea comisionului de risc, banca atât in întampinare cât si in cererea de apel, recunoaşte ca nu desfăşoară nici un fel de activitate concreta in schimbul sumei încasate cu acest titlu.
Intimaţii au mai arătat că potrivit art 7 din legea 193/2000, in care se prevede posibilitatea consumatorului de a obţine in fata instanţei daune-interese, daune ce reprezintă tocmai prejudiciul suferit de parte ca urmare a executării contractului, in condiţiile existentei clauzei abuzive reclamanţii, au invocat nulitatea absoluta a unei clauze contractuale pentru cauza ilicita, solicitând restituirea comisionului încasat abuziv, conform principiului restitutio integrum(neexistand nici o excepţie in speţa de la acest principiu).
Conform art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiilor pârtilor.
Potrivit art. 3.5 din condiţiile generale din contractul de credit, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datora băncii un comision de risc aplicat la valoarea creditului, care se plăteşte lunar, ca atare, rezulta explicit existenta obligaţiei de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului oferindu-i-se, ab initio, doar o vocaţie abstracta de a hotărî asupra scadentei obligaţiei si asupra modului de calcul nedovedindu-se in nici un mod ca aceasta a putut influenta aceste elemente ale contractului prin exprimarea poziţiei sale in aceasta privinţa si luarea in considerare a acestei poziţii.
Din lectura ansamblului drepturilor si obligaţiilor pârtilor ce îşi au izvorul in contractul incheiat se observa cu uşurinţa faptul ca in realitate, împrumutatului ii revin, in schimbul obligaţiei societăţii bancare de a pune la dispoziţie creditul, respectiv in schimbul contraprestatiei băncii, o serie întreaga de alte obligaţii si de contraprestatii, condiţiile prevăzute in convenţie, in special aceea de a achita dobânda la suma de bani împrumutata si aceea de a garanta cu ipoteca de rang 1 restituirea creditului art. 7 lit. a condiţii speciale, acestei din urma obligaţii fiindu-i asociata si obligaţia de a incheia un contract de asigurare cu o societate de asigurare agreata de banca, cu privire la imobilul obiect al garanţiei reale imobiliare.
Din ansamblul prevederilor contractuale se deduce ca ponderea obligaţiilor împrumutatului este mult mai mare fata de ponderea pe care o au obligaţiile corelative ale băncii, ceea ce rezulta si din faptul ca, in realitate, banca a creat un sistem de clauze menite sa o asigure perfect impotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri sa aiba repercursiuni asupra situaţiei financiare a băncii si punând toate riscurile pe care le implica activitatea de creditare in sarcina împrumutatului.
Chiar daca , la prima vedere comisionul de risc perceput de banca este relativ mic, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioada a derulării contractului sumele încasate se ridica la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile si obligaţiile părtilor sa fíe unul semnificativ.
Cu privire la nesocotirea cerinţelor bunei-credinte, (directiva 93/13/CEE) trebuie acordata o atenţie deosebita autorităţii poziţiilor de negociere ale pârtilor.
In speţa de fata, la momentul contractării banca avea incontestabil o poziţie de autoritate in negocierea dintre parti, rezulta ca aceasta a putut fara efort sa influenţeze consimţământul consumatorului la încheierea contractului.
Banca percepe comisionul de risc dar in realitate acest comision este o dobânda mascata menita sa faca dificila evaluarea de către oricare consumator, (indiferent de profesia avuta) a costului total al creditului raportat la costul aceluiaşi credit, contractat cu alta societate bancara.
Analizând apelul în raport de motivele invocate şi de dispoziţiile legale aplicabile în materia dedusă judecăţii, tribunalul îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Analizând apelul în raport de motivele invocate şi de dispoziţiile legale aplicabile în materia dedusă judecăţii, tribunalul îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Tribunalul reţine mai întâi că apelanta a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe şi a încheierilor premergătoare, fără a expune în mod explicit aspectele criticate din aceste încheieri. Observând că prin încheierile premergătoare prima instanţă a pregătit soluţionarea cauzei (au fost încuviinţate şi administrate probe) şi a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor pretins a fi fost încasate în baza clauzelor contestate şi faţă de constatarea anterioară, tribunalul apreciază că apelul declarat împotriva acestor încheieri este nefondat. Analiza acestui apel s-a făcut în limitele art. 476 alin. 2 din Codul de procedură civilă, iar în privinţa soluţiei adoptate asupra excepţiei tribunalul apreciază că este legală şi temeinică.
Astfel, cu privire la sancţiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze, tribunalul reţine că deşi este real că Legea nr. 193/2000 nu prevede ca sancţiune anularea unor asemenea clauze, ci ineficacitatea lor în raport cu consumatorul, regimul acestei sancţiuni este însă identic cu cel al nulităţii absolute. Concluzia se întemeiază pe interpretarea sistematică a legii şi a normelor comunitare transpuse prin aceasta, respectiv Directiva 93/13/CEE astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană de Justiţie. În acest sens, se reţine că în mod constant în practica instanţei comunitare (cauza C-76/10 Pohotovost”s.r.o. versus Iveta Corckovska, cauza C-241/98 Slavat Editores SA vs. Jose M. Snachez Alcon Prades) s-a statuat că există un interes public ca toate clauzele constatate ca fiind abuzive pentru consumator să nu îşi producă efectele, judecătorul putând constata din oficiu caracterul abuziv.
Nefiind vorba despre o nulitate relativă nu sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, acţiunea în declararea acestei nulităţi fiind imprescriptibilă. d a cererii (care a afectat interesul juridic al recurentei).
Celelalte motive şi argumente din apel care privesc în esenţă neîntrunirea cerinţelor legale pentru aprecierea caracterului abuziv al celor două clauze contestate sunt nefondate.
Prima instanţă a apreciat în mod legal şi temeinic că cele două comisioane contestate, respectiv clauzele din convenţii care le cuprind, sunt abuzive în temeiul prevederilor Legii nr. 193/2000 şi ale O.U.G. nr. 50/2010 prin care a fost eliminat comisionul de risc şi urmare cărora a fost încheiat între părţi actul adiţional în cuprinsul căruia este prevăzută perceperea de către apelantă a comisionului de administrare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de risc, devenit în urma încheierii actului adiţional nr. 1/2010 comision de administrare , solicitând modificarea contractului în sensul înlăturării acestor clauze şi restituirea sumelor încasate cu acest titlu şi în mod abuziv.
În temeiul art. 4 alin. 1, 2 şi 6 (invocat de apelantă) din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: să nu fie negociată direct cu consumatorul; să dea naştere, ea singură sau împreună cu alte clauze, unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe; clauza să nu privească obiectul principal al contractului.
Criticile referitoare la celelalte condiţii legale pentru aprecierea caracterului abuziv al unor clauze, inclusiv prin luarea în consideraţie a tuturor factorilor care au stat la baza încheierii convenţiei sunt, de asemenea, nefondate.
Reclamanţii şi-au dovedit calitatea de consumator în sensul pe care legislaţia (art. 2 din Legea nr. 193/2000) îl dă acestei noţiuni, respectiv „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.” Faptul că legislaţia în materie vizează un consumator mediu nu implică în cauză stabilirea în sarcina reclamanţilor a unei altfel de diligenţe decât cea caracteristică acestui tip de consumator.
Factorii pretinşi de către recurentă a fi luaţi în calcul nu se pot raporta la nici un element la comisionului de risc înscris în contractul iniţial. Astfel cum rezultă din pct. 5 lit. a din Condiţiile speciale, acest comision este prevăzut numai ca şi calcul, fără ca măcar să fie descrise aspecte legate de necesitatea perceperii lui. Asemenea aspecte sunt menţionate în Condiţiile speciale şi privesc punerea la dispoziţia reclamanţilor a împrumutului, aspect însă care ţine de obiectul de activitate al societăţii apelante. În situaţia în care banca aprecia că putea avea riscuri mult mai mari decât cele care ar fi putut fi acoperite prin instituirea ipotecii avea posibilitatea să pretindă garanţii reale imobiliare suplimentare, dar în nici caz un putea majora această garanţie cu perceperea şi a unui comision distinct pentru risc, nerambursabil în situaţia în care creditul ar fi fost achitat integral la scadenţă fără nici o problemă, deoarece garantarea obligaţiei constituie numai o măsură de asigurare a executării acesteia, care nu se poate transforma într-o obligaţie de plată suplimentară.
Prin încheierea actului adiţional din 2010 s-au modificat aspecte de la pct. 4 lit. a din convenţie, acest comision de risc a fost redenumit comision de administrare, însă din conţinutul aspectele care l-au determinat rezultă că el are scopul de acoperi în genere riscul de credit. Ori, potrivit O.U.G. nr. 50/2010, art. 36, un asemenea comision este interzis.
Faptul că intimaţii reclamanţi au încheiat convenţia de credit în scopul refinanţării unui alt credit contractat de la altă bancă este lipsită de relevanţă juridică în condiţiile în care în orice situaţia în care persoana acţionează ca şi consumator trebuie respectate prevederile legale edictate pentru protecţia acestuia. Simpla cunoaştere a clauzelor contractuale fără posibilitatea modificării acestora de către împrumutaţi nu echivalează cu negocierea lor.
Împrejurarea că iniţial intimaţii au semnat convenţia, iar ulterior împrejurări de moment (potrivit recurentei) i-au determinat să o conteste în parte este lipsită de relevanţă juridică atâta vreme cât nulitatea absolută – sancţiune care intervine în cazul clauzelor al căror caracter a fost apreciat drept abuziv. În acest sens, instanţa constată că Legea nr. 193/2000 a transpus în legislaţia internă Directiva 93/13/CEE, iar dispoziţiile acesteia sunt, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie (cauza Salvat Editores SA v Jose M. Snacvhez Alcon Prades C-241/98).
Cu privire la condiţia negocierii clauzei, de natură a înlătura caracterul abuziv, instanţa apreciază că în mod legal şi temeinic, în acord cu probele de la dosar şi cu prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, a reţinut prima instanţă că nu este îndeplinită. Susţinerea apelantei potrivit căreia intimaţii au putut să aleagă între mai multe oferte, apreciind că cea înscrisă în convenţia de împrumut semnată corespunde cel mai bine intereselor lor, nu este de natură să conducă la îndeplinirea condiţiei menţionate. Din nici o probă a dosarului nu rezultă că părţile şi în special intimaţii au avut măcar posibilitatea negocierii clauzelor contestate, negocierea semnificând orice formă de exprimare a voinţei în sensul menţinerii, înlăturării ori diminuării comisionului. Posibilitatea de a alege între mai multe tipuri de contracte preformulate, oferite de apelantă sau de alte bănci, cum este cel încheiat de părţile din cauză, modificat ulterior prin actul adiţional având acelaşi regim, ori împrejurarea că banca recurentă a încheiat cu terţi contracte de credit fără asemenea clauze nu întruneşte cerinţa negocierii.
De asemenea, faptul că în contract este prevăzut modul de calcul al comisioanelor contestate nu poate conduce la condiţia negocierii, atâta vreme cât modul de clacul este subsecvent prevederii lui în contract.
Cu privire la condiţia dezechilibrului , tribunalul apreciază, contrar susţinerilor apelantei, că a fost dovedită şi îndeplinită în cauză. Din analiza convenţiei, deci a tuturor clauzelor în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, rezultă că în sarcina intimaţilor au fost instituite mai multe obligaţii şi contraprestaţii, constând în restituirea sumei împrumutate, a dobânzii şi a mai multor comisioane, obligaţia de garanţie şi de cesionare a unei asigurări. Este fără echivoc faptul că ponderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor este în detrimentul consumatorilor intimaţi. La aceasta se adaugă împrejurarea că pentru comisioanele de risc/administrare nu este menţionată nici o altă sarcină a apelantei, în afara celei de a încasa sumele datorate (la care se adaugă dreptul a beneficia de garanţia reală constituită), potrivit art. 4 alin. 6 din lege, şi nici posibilitatea ca sumele încasate cu titlul celor două comisioane să fie restituite în cazul în care nu s-ar realiza riscul ori creditul a fost administrat.
Cu privire la încălcarea cerinţelor bunei credinţe, tribunalul reţine că potrivit preambulului Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei-credinţe trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză. În condiţiile în care banca, avea la momentul contractării o poziţie de autoritate în negocierea dintre părţi, rezultă că a putut să influenţeze poziţia consumatorului.
Condiţia referitoare la transparenţa clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii este distinctă de natura abuzivă a unor asemenea clauze, în sensul că o clauză deşi transparentă, poate fi abuzivă dacă întruneşte cerinţele menţionate mai sus. Apelanta a susţinut că în cuprinsul contractului dintre părţi a fost menţionat cuantumul comisionului şi modul de calcul, fapt ce este susţinut de actul juridic încheiat între părţi, însă reclamanţii prin cererea de chemare în judecată nu a u invocat lipsa acestui aspect.
Critica din apel referitoare acordarea dobânzii legale este nefondat.
Instanţa retine ca prin inserarea clauzelor abuzive in conventiile de credit şi prin interpretarea şi aplicarea acestora in interesul bancii, concretizate prin perceperea in plus a unor sume, în contul conventiilor de credit, se cauzeaza un prejudiciu reclamanţilor.
Potrivit art. 970 C.civ., în vigoare la data semnarii conventiilor, conventiile trebuie executate cu buna – credinta,iar nerespectarea acestui principiu poate fi sanctionat, prin plata de către parata a unor daune, care pentru reclamanti au un caracter reparator.
In acelaşi sens, potrivit art. 10 lit. d din OG 21/1992 privind protecţia consumatorilor, consumatorii au dreptul de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor contractuale.
Potrivit art. 1084 C. civ. in vigoare la data încheierii convenţiilor, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind in general atât pierderea suferita cât şi beneficiul nerealizat, iar conform art. 1088 alin. 1 şi 2 C.civ, la obligaţiile care au ca obiect o suma de bani, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, in afara de excepţiile expres prevăzute, cuvenindu-se creditorului fără ca acesta sa fie ţinut sa justifice vreo paguba, nefiind debite decât din ziua cererii de chemare in judecata, afara de cazurile când potrivit legii dobânda curge de drept.
Pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins apelul ca nefondat.
