Asupra cauzei de faţă:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. /310/2014 la Judecătoria Sinaia, reclamantul P D domiciliat in or. , jud. Prahova, CNP 1 a chemat în judecată pârâta BANCA XXXS.A. cu sediul in mun. Bucureşti, Bd. XXX,înmatriculata la Registrul Comerţului .înmatriculata la Registrul Bancar Nr. , pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să constate caracterul abuziv al prevederilor clauzei nr.9 lit.c din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. /04.04.2007 privind perceperea unui comision de administrare, în cuantum de 0,05%., caracterul abuziv al clauzei nr.9 lit. f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. /04.04.2007 privind perceperea unui comision de urmărire riscuri, în cuantum de 0,28%., să constate nulitatea absolută a clauzelor nr. 9 lit. c şi f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. /04.04.2007, cu obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor plătite nedatorat în baza acestor clauze.
Precizează că la momentul încheierii acestei convenţii de credit, a fost atras de procentele reduse ale dobânzilor curente dar s-au aflat pe o poziţie inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind degrabă de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către bancă, fără a da posibilitatea de negociere a nici unei clauze din convenţie. Prevederile stipulate în cuprinsul acestei convenţii sunt preformulate / standard , iar eventualele diferenţe dintre acestea şi alte convenţii nu se datorează negocierii cu împrumutaţii, ci particularităţilor fiecărui client în parte sau eventual ofertei existente la data semnării convenţiilor. In aceste condiţii, apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Clauzele abuzive prin care s-a impus plata comisionului de urmărire riscuri creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor: împrumutatul trebuie să le achite băncii, fără ca acesta să beneficieze de posibilitatea de restituire la încetarea contractului, în cazul neproducerii situaţiilor de risc.
Pe fondul cauzei reclamantul arată că este nemulţumit de clauza nr.9(c) din contract ce reglementează plata unui comision de administrare, în cuantum de 0,05% ( echivalent a 3,60 de euro lunar) reclamantul susţine că are un caracter abuziv .
Se susţine că acest comision, calculat şi perceput lunar, disimulează de fapt un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului, acest comision reprezentând de fapt o dobândă mascată.
Reclamantul arată că acest comision este calculat şi perceput la valoarea iniţială a creditului şi nu la soldul acestuia ceea ce face în cazul creditelor pe termen lung ca dobânda să ajungă să fie chiar mai mică decât comisionul.
Reclamantul arată că acest comision este calculat şi perceput la valoarea iniţială a creditului şi nu la soldul acestuia ceea ce face în cazul creditelor pe termen lung ca dobânda să ajungă să fie chiar mai mică decât comisionul.
Această clauză este cuprinsă intr-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat. Totodată, această creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe.
Referitor la clauza nr.9(f) din contract ce reglementează plata unui comision de urmărire riscuri, în cuantum de 0, 28 % din valoarea contractului de credit contactat ( echivalent a 20,16 de euro lunar) reclamantul susţine că are un caracter abuziv .
Se susţine că şi acest comision de urmărire riscuri, calculat şi perceput lunar, disimulează de fapt un procent consistent de dobândă, mărind şi acesta artificial costul efectiv al creditului, acest comision reprezentând de fapt o dobândă mascată.
Reclamantul arată că constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la pct.1 al cererii de chemare în judecată se impune ca o sancţiune a caracterului abuziv al acelor clauze.
Referitor la cererea privind modificarea contractului prin înlocuirea sau eliminarea clauzelor menţionate la pct. 1 al cererii, reclamantul arată că aceste măsuri se impun a fi luate ca urmare a constatării caracterului abuziv al respectivelor clauze, în acest sens fiind invocat art.6 din legea nr.193/2000 care prevede că toate clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal fie prin intermediul organelor abilitate nu vor produce efecte asupra consumatorului.
In ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor abuzive mai sus menţionate, se arată că principiul restitutio in integrum impune ca tot ce s-a executat în baza unui act lovit de nulitate să fie restituit.
În drept, au fost invocate art.4 din Legea nr. 193/2000, art.78 din Codul consumatorului , art.2 din OG nr.21/1992 şi art.948-966 din vechiul Cod civil raportate la art.6 alin 2 din noul Cod civil.
Pârâta , legal citată, a formulat, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca netemeinică a cererii de chemare în judecată susţinând totodată că, contractul de credit bancar este supus unui regim juridic strict reglementat având în vedere importanţa activităţii de creditare.
Pârâta BANCA XXXS.A. arată că un contract de credit bancar presupune executare succesivă a prestaţiilor din partea reclamantului şi o executare uno icto din partea pârâtei, aspect ce trebuie avut în vedere la aprecierea echilibrului prestaţiilor asumate din contract.
Pe de altă parte, BANCA XXXS.A. arată că reclamantul, la momentul încheierii contractului, a beneficiat de libertate contractuală având posibilitatea de a alege între mai multe instituţii bancare şi între mai multe produse sau tipuri de dobândă ce erau disponibile pe piaţă la acel moment.
Privitor la susţinerea reclamantului privind caracterul abuziv al celor două clauze din contract, respectiv a clauzei nr.9 lit.c din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 812/04.04.2007 privind perceperea unui comision de administrare, în cuantum de 0,05%., şi a clauzei nr.9 lit. f din acelaşi contract de credit bancar pentru persoane fizice nr. 812/04.04.2007 privind perceperea unui comision de urmărire riscuri, în cuantum de 0,28%., pârâta arată că a respectat la momentul încheierii contractului obligaţia de transparenţă şi cea care îi interzicea stipularea de clauze abuzive, obligaţii impuse de Legea nr. 193/2000. Posibilitatea concretă de înţelegere a clauzelor contractuale urmează a fi raportată la posibilitatea de înţelegere a omului obişnuit. Pe de altă parte, pârâta arată că noţiunea „preformulat” nu echivalează cu aşezarea sa într-o poziţie de superioritate sau nu determină lipsa de negociere aşa cum susţine reclamanta .
În ceea ce priveşte buna credinţă manifestată de BANCA XXXS.A. se susţine că interpretarea corectă a acestui criteriu se realizează prin raportare la înţelesul noţiunii de practici comerciale înşelătoare prevăzut de art.6 din Legea nr. 363/2007.
Referitor la echilibrul contractual pârâta face trimitere la art.4 din Legea nr. 193/2000 şi art.4 din Directiva 93 /13/CEE. În acest sens pârâta arată că însăşi legea la care face referire reclamantul îi permite băncii stipularea unor astfel de clauze, reclamantul nu poate dovedi că o astfel de reglementare contractuală este de natură a crea un dezechilibru în mod absolut, reclamantul nu justifică pronunţarea unei soluţii de principiu care să interzică pârâtei reglementarea /executarea unei astfel de dispoziţii contractuale, iar instanţa nu poate interveni în mecanismul contractual cu privire la preţul contractului.
Pârâta arată că eliminarea acestor tipuri de comision este profund inadmisibilă chiar şi prin raportare la forma modificată a OUG nr.50/2010. Pe de altă parte nemulţumirea sa legată de calcularea la întreaga valoare a creditului nu are susţinere legală deoarece nu există nici un temei de drept care să impună un anumit mod de calcul, sens în care trebuie să prevaleze voinţa comună a părţilor .
Nici legislaţia comunitară şi nici cea naţională nu permit instanţei ingerinţe în determinarea preţului contractului, astfel art.4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 opreşte aprecierea caracterului abuziv a tuturor clauzelor legate de definirea obiectului principal ala contractului, iar art.4 al Directivei 93/13 exclude preţul contractului de la controlul caracterului abuziv.
În drept, au fost invocate disp. art.1 din Legea nr. 193/2000, art.4 din Directiva 93/13/CEE, Legea nr. 296/2004, art.969 şi următoarele I din vechiul Cod civil.
Instanţa a încuviinţat, pe cererea principală, proba cu înscrisuri pentru ambele părţi şi proba cu interogatoriul reclamantului
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa va reţine următoarele:
Potrivit art. 973 din Codul civil „ Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”, iar potrivit art., 969 „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
Potrivit art. 966 din Codul civil „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”, iar potrivit art. 968 „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”
Potrivit art. 970 din Codul civil „Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într -însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.”
Potrivit art. 984 Cod civil „ convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”, iar potrivit art., 983 „Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă.”
Conform art. l din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000 republicată „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Între părţile prezentului litigiu s-a încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. /04.04.2007 (f.4-8, vol. I ) în baza căruia pârâta a acordat reclamantului un împrumut de 7200 euro pe o perioadă de 120 luni.
În primul rând, instanţa reţine că reclamantul se circumscrie noţiunii de consumator aşa cum a fost aceasta definită la art. 2 alin.1 din legea nr.193/2000, respectiv „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”, deoarece acesta este o persoană fizică, ce a încheiat un contract de credit pentru satisfacerea unor nevoi persoanele.
Pentru determinarea caracterului abuziv a clauzelor prev. de art. 9 ( c), 9 (f) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. /04.04.2007 instanţa urmează a face analiza acestora din perspectiva condiţiilor impuse de art.4 din legea nr.193/2000. Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 1.clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, 2. clauza să încalce exigenţele bunei-credinţe; 3. clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Este evident faptul că, în cauza de faţă, contractul încheiat de părţi era unul preformulat, respectiv clauzelor acestuia au fost stabilite unilateral şi anterior de către banca pârâtă, dar condiţia negocierii clauzelor contractuale trebuie analizată în raport de serviciul contractat şi de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenţia. Astfel, serviciul contractat de reclamant vizează un domeniu strict reglementat şi controlat, cel bancar, iar pe piaţa aferentă acestor servicii, pârâta nu deţine o poziţie de monopol, reclamantul având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituţii bancare şi de a decide în raport de propriile interese. Faptul că reclamantul nu a contactat şi alte bănci şi nu a cunoscut alte oferte, anterior semnării contractului în condiţiile în care nevoia pentru suma împrumutată nu a apărut de o manieră intempestivă ( nu a fost susţinută o asemenea ipoteză), nu poate conduce la concluzia că pârâta i-ar fi impus anumite clauze contractuale. Pe de altă parte, negocierea presupune o activitate bilaterală ori în cauza de faţă reclamantul nu şi-a manifestat în nici un moment intenţia de a negocia vreo clauză contractuală, aspect ce rezultă din răspunsul dat de acesta la interogatoriu în sensul că nu a citit contractul înainte de semnare, nu a discutat cu ofiţerul de credit nivelul dobânzii şi nici măcar nu cunoştea din ce era compusă rata pe care o achita lunar (întrebările nr.7,8,9,10), fără a invoca vreun refuz al reprezentanţilor pârâtei pentru aflarea acestor informaţii sau vreo cauză care l-ar fi împiedicat să acţioneze în vederea negocierii. Singura informaţie solicitată la momentul semnării contractului fiind aceea dacă acel contract reprezintă cea mai bună ofertă ce i se putea face, răspunsul afirmativ al ofiţerului de credit fiind suficient şi convingător pentru reclamant în vederea încheierii contractului.
Astfel, lipsa de diligenţă a reclamantului în gestionarea unei probleme importante cum este contractarea unui credit în valoare de 7200 euro nu poate fi imputată celeilalte părţi contractante, care i-a făcut o ofertă acestuia, ofertă pe care a acceptat-o fără a solicita modificarea vreunei clauze din oferta de contract propusă.
În ceea ce priveşte încălcarea exigenţelor bunei-credinţe, instanţa constată că acele clauze contestate sunt în mod clar şi explicit consemnate în contract, folosindu-se termeni uzuali, astfel încât înţelegerea acestora şi a consecinţelor produse sunt evidente pentru părţile contractante. În acelaşi timp, instanţa reţine faptul că la momentul încheierii contractului, dobânzile, comisioanele şi garanţiile stipulate în clauzele contestate nu erau interzise de legiuitor, motive pentru care instanţa apreciază că respectivele clauze nu erau contrare bunei-credinţe.
Referitor la ultima condiţie, privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa va proceda la verificarea separată a fiecărei clauze contestate. Pentru stabilirea dezechilibrului semnificativ, instanţa trebuie să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul unui preţ.
Având în vedere adresele mai sus menţionate, instanţa constată că în concret rata dobânzii pentru contractul reclamantului se calculează în raport de indicatori obiectivi, ce trebuie îndepliniţi/ respectaţi de instituţia bancară, şi care privesc marja practicată de furnizorii de finanţare în valută (EURIBOR), pasivele băncii ce trebuie recuperate prin creditele acordate ( costul de rezervă minimă), marja suplimentară peste indicatorii de piaţă monetară ce trebuie să o plătească banca (costurile de lichiditate), toate aceste costuri fiind suportate de banca pentru a-şi desfăşura activitatea curentă şi care trebuie recuperate din preţul împrumuturilor pe care le acordă.
Referitor la comisionul de urmărire riscuri se poate observa că totalul comisionului de risc reprezintă o sumă foarte mare cu privire la care nu s-a precizat ce se întâmplă, dacă se achită integral creditul conform ratelor lunare scadente şi nu intervine niciun fel de risc pentru bancă în mod normal, acest comision de risc trebuia rambursat de bancă dacă s-ar fi achitat integral creditul la scadenţă, conform graficului stabilit între părţi nestipulându-se nicio clauză în acest sens în contract banca s-ar îmbogăţi fără justă cauză, ceea ce creează un dezechilibru consumatorului, prin plata unor sume mari şi nejustificate, în acest sens, instanţa reţine că dacă aprecia că ar putea avea riscuri mult mai mari decât cele care ar fi putut fi acoperita prin instituirea acelei ipoteci, banca ar fi putut pretinde garanţii reale imobiliare suplimentare, dar în niciun caz nu putea dubla aceste garanţii cu perceperea şi a unui comision distinct pentru risc, nerambursabil în situaţia în care creditul ar fi fost achitat integral la scadenţă fără nici o problemă.
Trebuie subliniat ca art. 44 din Regulamentul B.N.R. 3/2007 privind Regulamentul B.N.R.3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, prevede ca împrumutătorii sunt obligaţi sa informeze clienţii prin menţionarea posibilităţii modificării în sensul majorării, a sumelor datorate, în cazul materializării riscului valutar, a riscului de rata dobânzii ori in cazul creşterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute in contract. In primul rând., trebuie observat ca Regulamentul vorbeşte despre materializarea riscului, in defavoarea împrumutatului, ceea ce exclude din start ideea ca ar fi permisa încasarea, de către bancă în cazul opus, a unor sume care sa îi acopere propriul risc. Textul Regulamentului impune băncii obligaţia informării fiecărui client in parte (fie prin graficul de rambursare, fie prin dispoziţii contractuale) cu privire ia posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora in temeiul contractului de credit majorare determinata de: (i) materializarea riscului valutar sau a celui de rata a dobânzii (in cazul in care acestea se produc in defavoarea împrumutaţilor) sau (ii) creşterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute in contract. La rândul sau, art. 41 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice impune instituţiilor de credit tot in scopul diminuării riscului “sa isi organizeze activitatea de creditare astfel încât sa asigure separarea clara si efectiva a funcţiei de promovare si vânzare a produselor de creditare de funcţia de analiza a riscului de credit si monitorizare a expunerii/.
Astfel cum s-a invocat în speţă, formulările cuprinse în clauzele analizate, respectiv „situaţie neprevăzută”, „în opinia Băncii”, „să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv, într-adevăr, în realitate, aceste clauze oferă Băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanţa învestită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri să se poată pronunţa într-un sens sau altul.
Prin urmare, clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care ie cuprinde, reclamantul nefiind în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra conduitei lor în derularea contractului, în speţă, la momentul convenţiei nu s-a cunoscut: „situaţia neprevăzută”, ori „ opinia Băncii”, sau „ improbabilitatea” la care face referire clauză.
O astfel de clauză creează, în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 al 1 din Legea nr. 193/2000.
În această situaţie devin aplicabile regulile de interpretare conform căreia obligaţia împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului, adică obligaţiile concrete stipulate în convenţie. Cu aceeaşi incidenţă devine aplicabilă şi regula interpretării obligaţiei stipulate neclar, îndoielnic (sau prezentate părţii în acest mod) în favoarea celui care se obligă, astfel că împrumutatului nu-i pot fi incluse consecinţe, costuri ori elemente variabile despre care nu a ştiut la semnarea contractului.
Obligaţia împrumutatului poate rezulta legitim numai din contractul încheiat» iar riscurile pe care banca şi le asumă prin încheierea altor contracte ori prin suportarea unor costuri eventuale şi viitoare nu pot fi transferate, fără încălcarea principiului relativităţii convenţiilor (art. 973 Cod civil), asupra împrumutatului; cu alte cuvinte, profitul băncii trebuie să fie raportat numai la convenţia şi la garanţiile pentru care a semnat împrumutatul, banca neputând transfera costurile externe convenţiei pe seama împrumutatului care nu a semnat şi nici nu a garantat pentru acestea, iar instanţa constată ca fiind abuzivă această clauză.
Referitor la clauza nr.9 (c) din contract privind comisionul de administrare în cuantum de 0,05% din valoarea iniţială a creditului, echivalentul a 3,60 euro/lunar, determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractate, deoarece valoarea comisionului, ce se achită lunar, pe toată durata creditului, se calculează în raport de valoarea iniţială a creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce nu este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat, în fiecare lună de plată a respectivului comision, în condiţiile în care scopul acestui comision, declarat de pârât, este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a creditului acordat, care scade progresiv cu fiecare rată achitată.
Astfel, instanţa constată ca fiind abuzivă şi această clauză.
În temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanţa reţine că clauzele cu nr. 9 lit. c şi f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. /04.04.2007 nu vor mai produce efecte asupra consumatorului. Având în vedere că după eliminarea acestora contractul mai poate continua şi reţinând şi acordul consumatorului în acelaşi sens, instanţa va menţine celelalte dispoziţii ale convenţiei de credit menţionate.
Raportându-se la concluziile mai sus expuse privind caracterul abuziv al clauzelor nr. 9 lit. c şi f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. /04.04.2007 şi la dispoziţiile art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000 instanţa constată nulitatea absolută a respectivelor clauzele şi, ca o consecinţă a acestui fapt, în temeiul art. 6 din Legea nr.193/2000 nu mai produc efecte asupra consumatorului – reclamant în cauză şi în consecinţă va obliga pârâta să restituie reclamantului sumele în cuantum de 363,6 euro şi 2.036,16 euro sau echivalentul în lei la data plăţii ce au fost achitate în baza clauzelor nr. 9 lit. c şi f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr /04.04.2007, conform chitanţelor depuse la dosar , impunând caracterul fix al ratei dobânzii pe toată durata perioadei de creditare .
Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate .
