Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta la data de 06.05.2015, sub numar dosar /212/2015, reclamantul I.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca instanta sa dispuna:
I. sa constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.1 alin. 2 prima teza si art. 4.3 din contractul de credit nr. (…)/18.07.2008 încheiat între parti;
II. sa oblige pârâta sa restituie reclamantului toate sumele încasate în baza clauzelor mentionate la primul capat de cerere;
III: sa oblige pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate prin capatul II al cererii, de la data încasarii fiecarei sume si pâna la data restituirii efective;
IV. sa oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea cererii, reclamantul a aratat ca între parti a intervenit contractul de credit nr. (…)/18.07.2008, prin care banca pârâta i-a acordat reclamantului un împrumut de 24800 CHF pe o perioada de 120 luni.
Clauza cuprinsa la art. 4.1 alin. 2 prima teza din contract, referitoare la comisionul de acordare credit de 2.50% din valoarea creditului si la comisionul de administrare lunara a creditului de 0.45% aplicat la valoarea soldului creditului, este apreciata a fi abuziva, din perspectiva prevederilor legale aplicabile, nefiind negociata între partile contractante, fiind cuprinsa într-un contract standard preformulat si care a cauzat un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor.
Clauza cuprinsa la art. 4.3 din acelasi contract, referitoare la dreptul pe care si-l rezerva banca de a modifica dobânzile si/sau comisioanele bancare, este considerata, de asemenea, a fi un abuziva, încalcând buna-credinta.
Ca o consecinta a constatarii caracterului abuziv al clauzelor astfel criticate, solicita reclamantul a fi admise si capetele urmatoare ale cererii sale.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori, precum si Directiva 93/13/CE, iar în sustinere au fost depuse înscrisuri.
Cererea este scutira de plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 29 alin. 1 lit. f) din O.U.G nr. 80/ 2013.
Pârâta a formulat întâmpinare potrivit dispozitiilor art. 205-208 din Codul de procedura civila (f. 23-28), prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiata, aratând urmatoarele:
– anterior semnarii contractului de credit, reclamantul a putut consulta, studia si analiza cu atentie toate clauzele, pentru a aprecia daca acestea corespund sau nu intereselor sale, putând chiar sa opteze la vremea aceea pentru a nu semna contractul;
– reclamantul a aut posibilitatea reala de a cunoaste conditiile contractuale la momentul încheierii contractului, având la dispozitie elementele necesare în acest sens;
– dintre produsele disponibile pe piata bancara la vremea respectiva, reclamantul a optat pentru împrumutul în moneda CHF cu dobânda variabila, potrivit contractului de credit;
– contractul a fost încheiat anterior intrarii în vigoare a O.U.G. nr. 174/ 2008 si O.U.G. nr. 50/2010, însa clientul a fost notificat, în cursul anului 2010, cu privire la principalele modificari contractuale determinate de modificarile legislative, intervenite în interesul consumatorilor, pentru o mai mare transparenta în ceea ce priveste variatia dobânzilor;
– actul aditional astfel propus de banca la contractul de credit a intrat în vigoare prin acceptare tacita, potrivit O.U.G. nr. 50/2010
– din punct de vedere subiectiv, pozitia B. S.A. pe piata serviciilor bancare în perioada de referinta a fost una corecta, care s-a încadrat în comportamentul normal si firesc în contextul economic dat, fiind respectate atât dispozitiile legale cât si practicile bancare generalizate în sistem;
– în ceea ce priveste clauza referitoare la dobânda variabila si la dreptul bancii de a modifica dobânda, nu sunt aplicabile prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000;
– din modul în care este criticata clauza de la art. 4.3 reiese ca reclamantul este nemultumit de dreptul unilateral al bancii de a modifica dobânda, asadar de însusi caracterul variabil al dobânzii, însa contractele de credit au, în privinta caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele parti având atât sansa unui câstig, cât si riscul unei pierderi, iar în cazul de fata acest risc a fost asumat de ambele parti, la momentul semnarii contractului;
– potrivit clauzei contractuale indicate, modificarea dobânzii urma sa opereze nu ca urmare a vointei unilaterale si arbitrale a bancii, ci ca urmare a punerii în aplicare, a executarii clauzei contractuale care prevede ca dobânda aplicabila conventiei este variabila, potrivit acordului partilor, în functie de anumiti indici de referinta;
– este firesc ca banca sa aiba initiativa modificarii dobânzii, atunci când aceasta este variabila, dobânda fiind unul dintre elementele esentiale ale contractului de credit, reprezentând practic fructul civil al sumei împrumutate;
– în realitate, reclamantul este nemultumit de faptul ca dobânzile au crescut, caci daca ar fi fost altfel, nu ar fi venit în fata instantei cu cererea aceasta, dupa 7 ani de la primirea împrumutului;
– clauzele contractuale referitoare la dobânda au fost negociate de parti, consumatorul fiind cel care a optat pentru un anumit produs dintre cele oferite la vremea aceea pe piata bancara;
– lipseste dezechilibrul semnificativ, clauza privind dobânda variabila fiind recunoscuta de legislatia în vigoare, aceasta permitând consumatorilor inclusiv sa beneficieze de scaderea dobânzii;
– teoretic, structura dobânzii variabile poate sa varieze în functie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în functie de mai multi factori care influenteaza costurile resurselor bancii, precum: conditiile pietei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care deriva din nivelul de remunerare a rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie si costurile de refinantare pe piete si nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de banca;
– în concret, aceste modificari au respectat întru-totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor obiectivi care influenteaza costurile resurselor B.;
– banca a aplicat cu buna-credinta dispozitiile contractuale referitoare la modificarea dobânzii;
– potrivit deciziei nr. 3234/23.10.2014 pronuntata de I.C.C.J. în dosarul nr. 39233/3/2012 dar si jurisprudentei C.J.U.E. (cauza C-618/10), instanta nationala nu poate modifica continutul unei clauze apreciate a fi abuziva, iar conform deciziei nr. 4520/2012 pronuntata de I.C.C.J. în dosarul nr. 2844/1371/2010, instanta nu este îndreptatita sa intervina în raporturile dintre parti si sa fixeze un cuantum al dobânzii care nu este rezultatul acordului partilor;
– în ceea ce priveste comisionul de acordare a creditului, acesta reprezinta costul suportat de banca pentru serviciile de analiza a bonitatii clientului, fiind efectuate înainte de acordarea creditului; respectivul comision a fost perceput o singura data, la momentul acordarii împrumutului, fara a fi returnat odata cu rambursarea împrumutului;
– cuantumul acestui comision poate fi usor stabilit întrucât este exprimat, în mod clar, printr-o valoare procentuala fixa, aplicata la valoarea initiala a creditului;
– comisionul de administrare nu este abuziv, acesta fiind recunoscut de art. 93 lit. d) teza I din O.G. nr. 21/1992 si art. 36 alin. 3 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel ca nici nu mai era necesara definirea acestuia în cuprinsul contractului.
În drept, pârâta a invocat prevederi din Codul civil din 1864, Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, iar în aparare a depus înscrisuri.
Reclamantul a formulat raspuns la întâmpinare (f. 55-59), prin care arata netemeinicia apararilor pârâtei.
La termenul de judecata din data de 23.10.2015, reclamantul a depus la dosar o cerere aditionala (f. 65-66), completând obiectul actiunii civile cu un nou capat de cerere constând în: stabilirea (înghetarea) cursului de schimb CHF/leu la nivelul înregistrat la momentul semnarii contractului de credit nr. (…)/18.07.2008, curs care sa fie valabil pe întreaga durata a derularii acestui contract, precum si denominarea în moneda nationala a platilor efectuate în temeiul conventiei partilor.
În motivarea acestui nou capat de cerere, se arata:
– potrivit art. 5.1 din contractul de credit, împrumutatul este obligat sa restituie bancii, prin depunere de numerar la casierie sau prin virament în contul sau curent de disponibilitati, creditul primit împreuna cu dobânda si comisioanele aferente întocmai cum prevede graficul de rambursare, însa din acest grafic rezulta ca platile urmau a se face în moneda în care fusese acordat împrumutul, respectiv CHF;
– în aplicarea dispozitiei contractuale de la art. 5.1, reclamantul a ajuns sa achite rate lunare echivalente în moneda nationala cu peste 100% fata de valorile avute în vedere la emiterea graficului de rambursare;
– clauza contractuala cuprinsa la art. 5.1 din conventia partilor este una abuziva, nefacând obiectul negocierii, fiind contrara bunei-credinte si care creeaza un dezechilibru semnificativ, în detrimentul consumatorului, generat de suportarea integrala de catre acesta din urma a riscului valutar;
– împrumutatul nu putea sa prevada, la încheierea contractului de împrumut, evolutia monedei CHF fata de cea nationala, în sensul dublarii valorii, în intervalul de timp scurs pâna în prezent;
– apreciaza reclamantul ca este aplicabila, în cauza, teoria impreviziunii, consacrata doctrinar în perioada încheierii contractului de credit si reglementata în mod expres prin noul Cod civil.
În cauza a fost administrata proba cu înscrisuri, încuviintata partilor, precum si proba cu interogatoriul pârâtei, încuviintata reclamantului.
Analizând materialul probator al cauzei, instanta retine urmatoarele:
Între B. S.A. (banca creditoare), pe de o parte si I.A. (client/împrumutat), pe de alta parte a fost încheiat contractul de credit nr. (…)/18.07.2008 (f. 8-12), prin care banca pârâta i-a acordat reclamantului un împrumut de 24800 CHF pe o perioada de 120 luni.
În cauza, instanta apreciaza a fi incidente dispozitiile Codului civil de la 1864, sub imperiul caruia a fost încheiat contractul de credit, precum si cele ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori care transpune în dreptul intern dispozitiile Directivei 13/93/CEE, având în vedere ca reclamantul are calitatea de consumator, în întelesul dispozitiilor art. 2 alin. 1 din legea mentionata, iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activitati comerciale, potrivit dispozitiilor art. 2 alin. 2 din aceeasi lege.
Clauzele apreciate de reclamant a fi abuzive sunt cuprinse în contractul de credit nr. (…)/18.07.2008, astfel:
? la art. 4.1 alin. 2 prima teza – referitoare la obligatia clientului de a plati comisionul de acordare credit de 2.50% din valoarea creditului si comisionul de administrare lunara a creditului de 0.45% aplicat la valoarea soldului creditului;
? la art. 4.3 – referitoare la dreptul pe care si-l rezerva banca de a modifica dobânzile si/sau comisioanele bancare;
? la art. 5.1 – referitoare la obligatia împrumutatului de a restitui bancii creditul împreuna cu dobânda si comisioanele aferente, potrivit graficului de rambursare, în moneda CHF.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 – „O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor.”
Prin urmare, o clauza contractuala este considerata abuziva daca sunt îndeplinite cumulativ urmatoarele conditii: 1. clauza nu a fost negociata direct cu consumatorul; 2. clauza încalca exigentele bunei-credinte; 3. clauza, prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor.
Pentru determinarea caracterului negociat al unei clauze contractuale, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede ca – „O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.”
Totodata, prezinta importanta si celelalte alineate ale aceluiasi articol de lege:
„(3) Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsa în anexa care face parte integranta din prezenta lege reda, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fara a încalca prevederile prezentei legi, natura abuziva a unei clauze contractuale se evalueaza în functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toti factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj usor inteligibil.”
La rândul sau, art. 4 alin. 2 din Directiva 13/93/CEE stabileste ca aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici justetea pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de marfurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil. Considerentul 19 al Directivei arata ca – „aprecierea caracterului abuziv nu se efectueaza asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/pret al bunurilor sau serviciilor furnizate.”
Rezulta, asadar, ca pentru a putea exclude de la controlul jurisdictional o clauza, aceasta trebuie sa descrie obiectul principal al contractului.
Pentru determinarea notiunii de obiect principal al contractului, instanta are în vedere ceea ce s-a stabilit cu caracter de principiu de C.J.U.E. în cauza C 26/13 Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai c. OTP Jelzálogbank Zrt, în interpretarea art. 4 alin. 2 din Directiva, respectiv:
– clauzele contractuale care se circumscriu notiunii de „obiect principal al contractului” trebuie întelese ca fiind cele care stabilesc prestatiile esentiale ale acestui contract si care, ca atare, îl caracterizeaza (par. 49), iar clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenta însasi a raportului contractual nu pot fi circumscrise notiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 13/93/CEE (par. 50);
– revine instantei nationale sarcina de a aprecia, având în vedere natura, economia generala si prevederile contractului de împrumut, precum si contextul sau juridic si factual, daca respectiva clauza constituie un element esential al prestatiei debitorului (par. 51);
– reiese din termenii art. 4 alin. 2 din Directiva 13/93/CEE ca a doua categorie de clauze al caror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat (justetea pretului sau a remuneratiei fata de serviciile sau de marfurile furnizate în schimbul acestora) are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât aceasta excludere nu priveste decât caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei prevazute fata de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora si care se explica prin faptul ca nu exista niciun barem sau criteriu juridic care sa poata încadra sau ghida un asemenea control (par. 54-55).
În acest context, excluderea mentionata nu se aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului (Hotarârea Invitel, EU:C:2012:242, punctul 23).
Din aceasta perspectiva, instanta considera ca cele doua comisioane criticate de reclamant (comisionul de acordare credit si cel de administrare lunara) nu fac parte din prestatiile esentiale ale conventiei, scopul fundamental al partilor nefiind acela de a încheia un contract de împrumut pentru a se plati/primi comisioane, ci de a se pune la dispozitie o anumita suma de bani în schimbul unei dobânzi.
Tot astfel, se apreciaza ca nici clauza de la art. 4.3 nu este exclusa de la controlul jurisdictional, întrucât reclamantul critica aceasta dispozitie conventionala din perspectiva modului de revizuire a dobânzii, iar nu dobânda în sine ori caracterul revizuibil al acesteia.
În privinta clauzei de la art. 5.1, Judecatoria apreciaza însa ca aceasta descrie obiectul principal al contractului, de esenta caruia a fost acordarea unui împrumut în moneda elvetiana, cu obligatia reclamantului (si dreptul corelativ al pârâtei – art. 8.2) de plata (respectiv încasare) a ratelor lunare în aceeasi moneda. De aceea, în opinia instantei, clauza de la art. 5.1 nu poate face obiectul controlului jurisdictional din perspectiva caracterului abuziv.
Prin urmare, urmeaza a fi analizata îndeplinirea conditiilor pentru determinarea caracterului abuziv al clauzelor criticate de la art. 4.1 alin. 2 teza I si 4.3 din contractul de credit, referitoare la comisionul de acordare credit si la cel de administrare lunara, respectiv la dreptul unilateral al bancii de a revizui dobânda si/sau comisioanele bancare.
În continuare, apreciind asupra caracterului abuziv al clauzelor contractuale criticate de reclamant, Judecatoria considera ca, în ceea ce priveste conditia ca respectivele clauze sa nu fi fost negociate, daca anumite clauze contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul, nu este exclusa aplicarea prevederilor legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Acesta din urma, daca pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este dator sa prezinte probe în acest sens.
Sub acest aspect, este de mentionat faptul ca puterea de negociere a consumatorului izvoraste, nu atât din posibilitatea ce-i este oferita de institutia de credit pentru a formula o contraoferta ori din eventuala pregatire tehnica/juridica deosebita a consumatorului, ci mai cu seama din conditia sa economica, care este, fara doar si poate, într-o vadita disproportie fata de puterea economica a creditoarei. Existenta posibilitatii efective de negociere între doi parteneri precontractuali este intrinseca ideii de proportionalitate a puterii economice între partile negocierii, aceasta fiind improbabila acolo unde una din parti se gaseste într-o pozitie dominanta prin excelenta, în fata celeilalte parti a negocierii.
Faptul ca institutia de credit furnizeaza produse financiare diferite, cu costuri diferite de la un client la altul, nu reprezinta altceva decât expresia varietatii ofertei de asemenea produse, expuse la un moment dat pe piata, combinata cu varietatea particularitatilor economice si sociale ale fiecarui consumator în parte, fiind absurd a se imagina o uniformitate a serviciilor financiare efectiv prestate.
Prin urmare, lipsa negocierii este prezumata în astfel de cazuri, fiind inerenta conceptului juridic de consumator de servicii financiare, data fiind disproportia între puterea economica a consumatorului si cea a finantatorului, precum si caracterul de contract de adeziune al conventiei partilor, care se bazeaza pe un ansamblu de clauze preformulate de împrumutator, în redactarea carora interventia împrumutatului nu poate fi decât minimala ori inexistenta.
În cazul de fata, instanta apreciaza ca pârâta nu face dovada negocierii purtate cu solicitantul creditului, simpla alegere de catre consumator a unui anumit produs oferit de banca neavând semnificatia unei negocieri.
Asadar, se retine ca prima conditie în constatarea caracterului abuziv este îndeplinita cu privire la clauzele criticate de reclamant.
Cât despre urmatoarele doua conditii, respectiv încalcarea exigentelor bunei-credinte si crearea, chiar si împreuna cu alte prevederi din contract, în detrimentul consumatorului, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor, urmeaza a fi avute în vedere si prevederile Anexei la Legea nr. 193/2000 – Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive.
În ceea ce priveste clauza de la art. 4.1 alin. 2 teza I, instanta constata ca aceasta are un continut clar si usor de înteles pentru orice persoana cu nivel mediu de instruire, fiind descrisa inclusiv formula de calcul, fara specificatii tehnice peste limita de în?elegere a unui consumator mediu. Astfel, comisionul de acordare credit este stabilit la 2.50% din valoarea creditului iar comisionul de administrare lunara a creditului la 0.45% aplicat la valoarea soldului creditului.
Asupra clauzei inserate la art. 4.3 din contractul de credit, referitoare la dreptul unilateral al bancii de a revizui dobânda si/sau comisioanele bancare, instanta constata, mai întâi, contrar sustinerilor pârâtei, ca reclamantul nu contesta dreptul B. S.A. de a primi dobânda ori caracterul variabil al acesteia, ci modul în care este stipulata modalitatea de revizuire pe durata executarii contractului, respectiv la libera discretie a institutiei de creditare si fara indicarea vreunor criterii avute în vedere la revizuire.
Apreciaza instanta ca, atât clauza de la art. 4.1 alin. 2 teza I cât si cea de la art. 4.3, sunt de natura a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor, date fiind sumele de plata nascute în baza acestora în sarcina consumatorului, valori relevate prin prisma cuantumului împrumutului, a termenului de rambursare, precum si a procentelor prevazute.
Clauza de la art. 4.3 nu respecta nici exigentele bunei-credinte, deoarece prin inserarea acesteia, au fost vatamate interesele legitime, patrimoniale ale reclamantului, prin majorarea costurilor creditului, institutia bancara modificând unilateral dobânda, pe parcursul derularii contractului, astfel cum reiese din cuprinsul întâmpinarii depuse la dosar de B. S.A. (pct. 1.31). Mai mult, nici în cadrul procesului banca nu a adus lamuriri si, eventual, dovezi cu privire la justificarea majorarii dobânzii. Or, costurile împrumutului au crescut, din aceasta perspectiva, odata cu majorarea semnificativa a costurilor de schimb valutar Leu/CHF, aspect de notorietate si care a împovarat exclusiv pe consumator.
Contrar apararilor pârâtei, clauza criticata de reclamanti nu are acoperire în alin. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, pentru simplul fapt ca nu reiese, din cuprinsul contractului, în ce consta exact motivatia întemeiata pentru care banca si-a rezervat dreptul de a modifica dobânda platibila de catre consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare.
Astfel, niciunde în cuprinsul contractului de credit nu se stipuleaza care sunt acei „factori obiectivi” invocati de pârâta prin întâmpinare, care au stat la baza majorarii dobânzii.
Pârâta pleaca de la premisa gresita ca aceasta clauza este clara si inteligibila. Or, astfel cum rezulta chiar din cauza C 26/13 Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai c. OTP Jelzálogbank Zrt, paragrafele 71-73, nu este suficienta corectitudinea gramaticala a unei clauze, ci sunt necesare includerea si a altor informatii cu ajutorul carora consumatorul sa aiba reprezentarea motivului pentru care institutia de credit impune un anumit cost (a se vedea în acest sens paragraful 73 al decizie CJUE în cauza C-26/13: în ceea ce priveste o clauza contractuala, precum clauza III/2, care permite unui vânzator sau unui furnizor sa calculeze nivelul ratelor lunare datorate de consumator în functie de cursul de schimb la vânzare al monedei straine aplicat de acest vânzator sau furnizor, clauza care are ca efect cresterea costurilor serviciului financiar în sarcina consumatorului, aparent fara o limita maxima, rezulta din articolele 3 si 5 din Directiva 93/13, precum si din cuprinsul punctului 1 literele (j) si (l) si din cuprinsul punctului 2 literele (b) si (d) din anexa la aceasta directiva, ca prezinta o importanta esentiala pentru respectarea cerintei privind transparenta aspectul daca în contractul de împrumut se indica în mod transparent motivul si particularitatile mecanismului de schimb al monedei straine, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul sa poata sa prevada, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta în ceea ce îl priveste (a se vedea prin analogie Hotarârea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 49).
Cu alte cuvinte, nu este suficient, pentru a se considera clauzele referitoare la dobânda si comisioane ca fiind clare, transparente, ca în contract sa se mentioneze doar dreptul bancii de a revizui dobânda si comisioanele atunci când considera necesar, pe fondul unor modificari semnificative pe piata monetara, ci este necesar a se arata algoritmul de calcul dupa care se fac aceste modificari. Aceste informatii nu reies din cuprinsul contractului.
Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE – „la apreciere bunei-credinte, trebuie acordata o atentie deosebita autoritatii pozitiilor de negociere ale partilor, daca consumatorul a fost influentat sa fie de acord cu conditia în cauza si daca marfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresa a consumatorului; întrucât conditia de buna-credinta poate fi îndeplinita de vânzator sau furnizor daca acesta actioneaza corect si echitabil fata de cealalta parte, ale carei interese legitime trebuie sa le ia în considerare.”
Practic, prin inserarea clauzei analizate aici, pârâta a urmarit sa obtina un avantaj disproportionat în detrimentul partii reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinita cerinta bunei-credinte.
Într-adevar, potrivit Anexei Legii nr. 193/ 2000 lit. a), un furnizor de servicii financiare îsi poate rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii platibile de catre consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, însa numai daca exista o motivatie întemeiata, situatie în care comerciantul este obligat sa informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte parti contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Relativ recent (februarie 2015), Curtea de Justitie a Uniunii Europene a retinut în cauza C 143/13; Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei c. SC Volksbank România S.A., ca în ceea ce prive?te clauzele care prevad comisionul de risc, „se pune problema daca în contractul de împrumut vizat se indica în mod transparent motivele care justifica remunera?ia corespunzatoare acestui comision, în condi?iile în care se contesta ca creditorul este obligat sa furnizeze o contrapresta?ie reala pentru a ob?ine comisionul men?ionat, în plus fa?a de asumarea riscului de nerambursare, despre care se sus?ine ca este deja garantat printr o ipoteca; ca lipsa de transparen?a privind men?ionarea, în contractele în discu?ie în litigiul principal, a motivelor care justifica aceste clauze pare a fi de altfel confirmata de aspectul ca, în prezenta cauza, creditorul a propus împrumuta?ilor înlocuirea denumirii clauzelor men?ionate cu cea de comision de administrare credit fara a modifica însa con?inutul acestora” (considerent nr. 77).
Nu este contrar bunei-credin?e ca pre?ul unui împrumut bancar sa fie corelat cu riscurile financiare de pe pietele monetara si valutara, precum ?i cu cele date de trasaturile consumatorului, însa este total contrar bunei-credin?e ca pre?ul împrumutului (incluzând dobânda si comisioanele) sa fie lasat la vointa deplina si exclusiva a institutiei de credit, lipsind împrumutatul de reprezentarea corecta, înca de la încheierea contractului, asupra întinderii obligatiilor ce îi incumba.
Cu toate ca în privinta clauzei de la art. 4.1 alin. 2 teza I s-a retinut ca aceasta are un continut clar si usor de înteles pentru orice persoana cu nivel mediu de instruire, totusi se constata ca din cuprinsul contractului de credit nu reiese, în mod transparent, care este justificarea solicitarii de catre banca a comisionului de acordare credit si a comisionului de administrare lunara a creditului, ale caror valori nu sunt de neglijat; potrivit raspunsului pârâtei la interogatoriu (f. 123), reclamantul a platit comision de acordare în valoare de 620 CHF, o singura data si anterior creditarii, iar comision de administrare credit în valoare de 3139.78 CHF, pâna la data de 04.02.2016.
Pentru motivele anterior expuse, instanta urmeaza a constata ca dispozitiile art. 4.1 alin. 2 teza I si ale art. 4.3 din contractul de credit nr. (…)/18.07.2008 reprezinta clauze contractuale abuzive.
Desi Legea nr.193/2000 nu prevede, ca sanctiune, nulitatea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, astfel cum se va argumenta în cele ce urmeaza, regimul juridic al acestei sanctiuni este practic identic cu al nulitatii absolute, acest lucru decurgând din practica Curtii de Justitie a Uniunii Europene.
Totodata, se impune a retine ca ineficacitatea prevazuta de Legea nr. 193/2000 în transpunerea Directivei 13/93/CEE nu este o sanctiune sui generis, de drept european, atâta timp cât prin jurisprudenta sa, Curtea de Justitie a Uniunii Europene recunoaste legislatiei nationale dreptul de a stabili mecanismele specifice prin care se asigura ca o clauza abuziva nu produce efecte, potrivit principiilor echivalentei, efectivitatii si autonomiei procedurale.
În legislatia nationala, mecanismul specific prin care se da eficienta juridica constatarii ca abuziva a unei clauze este tocmai nulitatea absoluta, în absenta unei prevederi exprese care sa statueze cu privire la o alta sanctiune.
Dispozitiile Legii nr. 193/2000 cuprind norme imperative ce ocrotesc un interes general (si nu unul individual) – acela de a proteja consumatorii, persoane fizice sau grupuri de persoane fizice ce actioneaza în scopuri personale, împotriva clauzelor abuzive inserate în contracte de profesionisti, care actioneaza în cadrul activitatii lor comerciale, industriale sau de productie. Legea mentionata ocroteste o categorie generica, cea a consumatorilor, si nu o persoana particulara, strict determinata, fiind transpunerea în dreptul national a Directivei nr. 93/13/CEE.
În acest sens, în Cauza C 618/10 (Banco Espańol de Crédito SA), Curtea de Justitie a Uniunii Europene a explicat: „41 Articolul 6 alineatul (1) din directiva mentionata prevede ca o clauza abuziva nu creeaza obligatii pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudenta, este vorba despre o dispozitie imperativa care urmareste sa substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile si obligatiile cocontractantilor printr un echilibru real, de natura sa restabileasca egalitatea dintre aceste parti (considerentul 28).
În acelasi sens, în Cauza C-241/98 (Salvat Editores SA c. José M. Sánchez Alcón Prades), Curtea de Justitie a Uniunii Europene a aratat ca recunoaste judecatorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract; ca aceasta putere se încadreaza pe deplin în contextul general al protectiei speciale pe care directiva tinde sa o recunoasca interesului colectivitatii, care, facând parte din ordinea publica economica, depaseste interesele specifice ale unor parti. Exista, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator sa nu-si produca efectele.
Aplicând la speta principiile enuntate, instanta conchide ca efectul constatarii caracterului abuziv al unor clauze este echivalent cu constatarea nulitatii absolute a acestora. Pe cale de consecinta, instanta va retine ca dispozitiile art. 4.1 alin. 2 teza I si ale art. 4.3 din contractul de credit nr. (…)/18.07.2008, referitoare la comisionul de acordare credit, la comisionul de administrare lunara a creditului si la dreptul unilateral al bancii de a modifica dobânda, sunt lovite de nulitate absoluta.
În ceea ce priveste restituirea catre reclamant a sumelor platite pârâtei în temeiul clauzelor abuzive, principiul restituito in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate sa fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivitatii efectelor nulitatii; numai prin revenirea la situatia anterioara emiterii actului nul, partii vatamate îi este reparat întreg prejudiciul. Constatând nulitatea absoluta a clauzelor prevazute la art. 4.1 alin. 2 teza I si art. 4.3 din Contractul de credit nr. (…)/ 18.07.2008, instanta urmeaza a obliga pârâta sa restituie reclamantului sumele de bani pe care acesta le-a platit, în executarea, reprezentând comision de acordare credit, comision de administrare lunara a creditului si dobânda achitata în plus, fata de cea stipulata la art. 4.1 alin. 1 din acelasi contract (8.95 % p.a.).
Tot ca urmare a constatarii nulitatii acestor clauze contractuale, având în vedere ca efectele nulitatii opereaza retroactiv si în respectarea principiului restituito in integrum, este apreciata întemeiata si cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente tuturor sumelor care au fost încasate în baza art. 4.1 alin. 2 teza I si art. 4.3 din Contractul de credit nr. (…)/ 18.07.2008, dobânda ce urmeaza a se calcula de la data încasarii fiecarei sume si pâna la data restituirii efective.
Apoi, în referire la aplicarea teoriei impreviziunii – strict în ceea ce priveste capatul cererii aditionale prin care reclamantul solicita stabilirea (înghetarea) cursului de schimb CHF/leu la nivelul înregistrat la momentul semnarii contractului de credit, precum si denominarea în moneda nationala a platilor efectuate în temeiul conventiei partilor, instanta apreciaza ca, desi nereglementata prin lege la vremea încheierii conventiei partilor, aceasta teorie este totusi recunoscuta de doctrina, gasindu-si incidenta atunci când executarea contractului devine excesiv de oneroasa din cauza unei schimbari exceptionale a împrejurarilor care ar face vadit injusta obligarea debitorului la executarea obligatiei, instanta putând sa dispuna adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între parti pierderile si beneficiile ce rezulta din schimbarea împrejurarilor.
Astfel, în conditiile în care împrejurarile economico-sociale determina un dezechilibru vadit între obligatiile partilor contractuale, principiul bunei-credinte si principiul echitatii reclama adaptarea contractelor cu executare succesiva ori cu executare instantanee dar cu termen suspensiv. Impreviziunea reprezinta o exceptie aparenta de la principiul pacta sunt servanda, determinata de realitatea socio-economica actuala.
Premisele impreviziunii presupun:
– absenta culpei debitorului;
– absenta unei clauze de adaptare a contractului;
– caracterul licit al neexecutarii obligatiilor.
În cauza de fata, desi reclamantul ar fi trebuit sa-si dovedeasca propriile sustineri – conform art. 249 din Codul de procedura civila, totusi nu a propus probe din care instanta sa poata concluziona daca este sau nu caz de impreviziune. În aceste conditii, sustinerea partii ramâne o simpla alegatie, fara reflectare în plan probator, nefiind posibil a se da eficienta exclusiv aspectului binecunoscut referitor la evolutia cursului LEU/ CHF de la încheierea contractului de împrumut pâna în prezent.
Referitor la cheltuielile de judecata, pârâta va fi obligata sa plateasca reclamantului, în temeiul art. 451-453 din Codul de procedura civila, suma de 700 lei cu acest titlu, constând în onorariu de avocat.
