Decretul Lege nr.126/1990 reglementează situaţia bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului Lege nr.358/1948, legiuitorul având în vedere acele bunuri la preluarea cărora procedura instituită de art. 2 din Decretul Lege nr.358/1948 a fost respectată, ceea ce însă nu este cazul în speţă.
Decretul Lege nr.126/1990 reglementează situaţia bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului Lege nr.358/1948, legiuitorul având în vedere acele bunuri la preluarea cărora procedura instituită de art. 2 din Decretul Lege nr.358/1948 a fost respectată, ceea ce însă nu este cazul în speţă.
Prin urmare, imobilul în litigiu nu poate fi supus procedurilor reglementate prin legea specială, întrucât titlul cu care a fost preluat nu a fost unul conform dispoziţiilor legale.
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 70 din 13.03.2012 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 8439/111/2006* s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta Parohia Ortodoxă „Sfântul Gheorghe” Oradea împotriva sentinţei civile nr. 5942 din 01.07.2011 a Judecătoriei Târgu-Mureş şi s-a dispus obligarea apelantei la plata către intimata Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Oradea a sumei de 1946 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că problema competenţei materiale a instanţei de a soluţiona acţiunea reclamantei a fost tranşată de către instanţa supremă, nemaiputând fi adusă în discuţie, respingând sub acest aspect motivele de apel referitoare la anularea sentinţei atacate.
Pe fond, tribunalul a reţinut că potrivit înscrisurilor depuse în dosarul cauzei, imobilul în litigiu a aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, Greco Catolice, prin Seminarul Greco Catolic Oradea, iar apelanta a părăsit procedura formal democratică reglementată de Capitolul 5 din Decretul nr. 177/1948 şi a ales, pentru înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului, procedura directă şi mai simplă a „rectificării denumirii proprietarului de sub B+1”, ca şi cum în cuprinsul cărţii funciare s-ar fi înscris greşit această denumire. Faţă de această situaţie tribunalul a apreciat că soluţia primei instanţe de constatare a nevalabilităţii trecerii imobilului în proprietatea apelantei este legală şi temeinică.
S-a mai reţinut că procedura în faţa comisiei mixte, ca etapă prealabilă sesizării instanţelor a fost urmată, însă fără vreun rezultat concret, având loc mai multe întâlniri ale reprezentanţilor celor două culte, subliniind totodată că numărul actual al credincioşilor celor două culte în municipiul Oradea şi numărul lăcaşurilor de cult din zona respectivă nu au relevanţă în cauză, proprietatea asupra imobilului neputând fi stabilită în funcţie de acestea.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta Parohia Ortodoxă „Sfântul Gheorghe” Oradea a formulat recurs, solicitând modificarea deciziei atacate, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei pronunţată de Judecătoria Tg.-Mureş, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că prin efectul Legii nr. 177/1948 şi al Decretului nr. 358/1948, cultul greco-catolic din România a fost desfiinţat, iar averea acestuia a trecut în patrimoniul Statului Român, ori a Bisericii Ortodoxe Române, aceasta din urmă preluând averea parohiilor prin procedura prevăzută de art. 37-39 din Legea nr. 177/1948. Transcrierea dreptului de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe Române „Sfântul Gheorghe” Oradea a fost consecinţa trecerii majorităţii membrilor cultului greco-catolic la cultul ortodox. Împrejurarea că Legea nr. 177/1948 şi Decretul nr. 258/1948 au fost abrogate nu duce în mod automat la redobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă asupra lăcaşului de cult, iar procedura reglementată de art. 3 din Decretul–Lege nr. 126/1990, completat cu Legea nr. 182/2005 nu a fost respectată.
Recurenta a mai arătat că măsura abuzivă a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948 nu poate fi reparată printr-un alt abuz, nesocotind opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri.
S-a mai arătat că recurenta are 4000 de credincioşi, în timp ce reclamanta a depus un tabel nominal cu 29 de credincioşi greco-catolici arondaţi parohiei, care mai are o biserică la o distanţă de 500 de metri în acelaşi cartier.
Recurenta a mai invocat inadmisibilitatea revendicării pe dreptul comun, în contextul în care există o reglementare specială, precum şi împrejurarea că temeiul de drept a fost greşit invocat de reclamantă, iar instanţa nu a pus în discuţia părţilor această chestiune, impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei din această perspectivă.
S-a mai arătat că dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă asupra imobilului în discuţie s-a făcut cu respectarea procedurii prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 358/1948, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 34 din Decretul – Lege nr. 115/1938.
În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 312 alin. 1-3 şi 5, art. 314 şi art. 316 din Codul de procedură civilă.
Intimata Episcopia Greco-Catolică Oradea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat de pârâtă şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. În acest sens, intimata a subliniat faptul că abuzul nu poate crea drept, motiv pentru care Decretul nr. 358/1948 şi HCM nr. 1719/1948 nu pot constitui titlu valabil pentru transmiterea dreptului de proprietate.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivelor invocate, instanţa de control judiciar a constatat că recursul promovat este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la motivul de nelegalitate vizând casarea şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, întrucât temeiul legal al acţiunii a fost greşit indicat, iar instanţa nu a pus în discuţia părţilor această împrejurare, Curtea a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul legal al acţiunii au fost lămurite pe parcursul procesului, inclusiv prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care se arată faptul că acţiunea vizează rectificarea înscrierii în cartea funciară efectuată în favoarea pârâtei prin anularea înscrierii de sub B5, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, constatându-se că pârâta şi-a intabulat fără un titlu valabil dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF 1800 Oradea nr. top. 537 de sub A+1, şi predarea acestuia în deplină proprietate şi posesie. Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul legal la acţiunii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit şi competenţa materială de soluţionare a cauzei. Decizia de casare este obligatorie, astfel încât toate aceste chestiuni nu mai pot fi puse în discuţie, iar cu ocazia rejudecării cauzei pârâta a formulat apărări cu privire la toate aspectele invocate de reclamantă.
Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, instanţa constată că imobilele înscrise în CF 1800 Oradea au cuprins, potrivit foii A, mai multe corpuri de avere înscrise sub nr. top 533, 534, 535, 536 şi 537.
Prin încheierea nr. 3433 din 22 noiembrie 1949 şi în baza adresei Ministerului Învăţământului Public, precum şi în temeiul dispoziţiilor art. I şi II din Decretul 176/1948 pentru trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional, imobilele înscrise sub nr. top 533-536 din CF 1800 au trecut în proprietatea statului, respectiv a Ministerului Învăţământului Public, fiind transcrise în CF 13025 Oradea.
Imobilul în litigiu, ulterior acestei înscrieri, a rămas în CF 1800, reprezentând Biserica Şcolii de Băieţi Greco-Catolică în Oradea Olosig.
Prin încheierea 386 din 13 februarie 1956 s-a dispus, în temeiul Decretului 358/1948, rectificarea numelui proprietarului acestui imobil din „Seminarul greco-catolic Oradea” în „Parohia Ortodoxă Română Olosig – Oradea”.
Potrivit dispoziţiilor art. 34 din Decretul Lege nr.115/1938, rectificarea unei intabulări se va cere de orice persoană interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile.
În speţă, cererea formulată de pârâtă şi adresată Tribunalului Popular al Oraşului Oradea a fost întemeiată pe dispoziţiile Decretului 358/1948 şi a avut ca obiect rectificarea numelui proprietarului.
Instanţa este obligată să examineze valabilitatea titlului pârâtei prin raportare expresă la dispoziţiile legale în vigoare la momentul înscrierii pârâtei ca proprietar tabular.
Curtea a constatat că instanţele au reţinut în mod corect faptul că titlul în baza căruia s-a făcut rectificarea nu era valabil, având în vedere că obiectul actului normativ invocat era stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, iar potrivit art.2 din acelaşi act normativ, averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor, etc., cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat. Aliniatul 2 al aceluiaşi articol stipulează că o comisie interdepartamentală va hotărî asupra destinaţiei acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei componente.
Aşa cum rezultă din documentele aflate la dosarul cauzei, în principal cererea de rectificare şi înscrierile de carte funciară (filele12-15 în dosarul Tribunalui Bihor), procedura instituită de legea în vigoare la acea dată nu a fost respectată.
Conform celor reţinute anterior, potrivit înscrierilor din CF 1800 Oradea, imobilul a figurat descris sub A+5 alături de alte imobile (A+1-4) faţă de care a fost respectată întocmai procedura instituită de lege, în sensul în care acestea au fost înscrise în favoarea Statului Român şi în folosinţa Ministerului Învăţământului Public.
Cu alte cuvinte, pârâta nu se poate prevala de existenţa vreunui titlu valabil emis de comisia interdepartamentală, comisie care putea să atribuie astfel de bunuri Bisericii Ortodoxe Române.
Procedurile instituite de lege ulterior anului 1990 puteau şi trebuiau să fie respectate în situaţia în care titlul pârâtei era unul valabil, emanând ca urmare a respectării dispoziţiilor legale ale acelor ani.
Prin urmare, imobilul în litigiu nu poate fi supus procedurilor reglementate prin legea specială, întrucât titlul cu care a fost preluat nu a fost unul conform dispoziţiilor legale, urmând a înlătura argumentele recurentei sub acest aspect.
Articolul 3 al Legii nr.126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005 nu modifică situaţia imobilului în litigiu, respectiv imobilul preluat de Biserica Ortodoxă Română, întrucât, aşa cum am arătat, potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 358/1948 bunurile mobile şi imobile aparţinând cultului greco-catolic trebuiau preluate de Statul Român, iar comisia interdepartamentală era singura autoritate care putea să atribuie astfel de bunuri pârâtei, iar aceasta să le preia, cum s-a întâmplat cu imobilele înscrise în acelaşi CF sub nr. de ordine A+1-4.
Nu pot fi primite nici argumentele recurentei referitoare la numărul actual al credincioşilor celor două culte religioase în Oradea, ori referitoare la numărul lăcaşurilor de cult din cartierul respectiv , aceste aspecte neavând relevanţă juridică faţă de obiectul acţiunii. Nici referirile recurentei la dispoziţiile art. 37-39 din Legea nr. 177/1948 nu pot constitui argumente temeinice pentru a justifica legalitatea rectificării cărţii funciare operate în anul 1956, cu atât mai mult cu cât, astfel cum am arătat anterior, rectificarea înscrierii în cartea funciară s-a făcut în baza Decretului nr. 358/1948.
Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că în cauză nu este incident niciun motiv de nelegalitate prev. de art. 304 din Codul de procedură civilă, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă a respins ca nefondat recursul promovat de pârâta Parohia Ortodoxă „Sfântul Gheorghe” Oradea împotriva deciziei civile nr. 70 din 13.03.2012, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 8439/111/2006*.
Fiind în culpă procesuală, recurenta fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta intimată, în cuantum total de 1948 lei, reprezentând 1500 lei onorariu avocaţial, conform chitanţei nr. 64/2012 (fila 50) şi 448 lei cheltuieli de deplasare, conform bonurilor fiscale aflate în copie la fila 50.
