carte funciară – înscrierea dreptului de existentă litigiu
Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996, în cartea funciară pot fi notate acţiunile şi căile de atac în justiţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996, în cartea funciară pot fi notate acţiunile şi căile de atac în justiţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu soluţionează litigii între particulari al căror obiect îl constituie bunuri aflate în proprietatea unor persoane fizice sau juridice şi nu dispune cu privire la acestea, motiv pentru care procedura în faţa instanţei europene nu are caracter litigios, iar cererea de notare în cartea funciară a unei astfel de petiţii este nefondată.
Cu adresa nr. 55/01.09.2008 a OCPI Bucureşti a fost înaintată Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti plângerea formulată de petenta S.C. D. S. I. S.R.L. împotriva încheierii de carte funciară nr. 356895, prin care se solicită desfiinţarea încheierii atacate şi respingerea cererii privind notarea dreptului de existenţă litigiu pe baza cererii 21000/08/11.07.2008 conform scrisorii CEDO, cu consecinţa radierii notării operate prin încheierea atacată.
Plângerea a fost înregistrata pe rolul instanţei la data de 09.09.2008, sub nr. 16012/299/2008.
În motivarea plângerii petenta a arătat că prin încheierea atacată s-a admis înscrierea dreptului de existenţă a litigiului asupra imobilului cu nr. cadastral 19284/2 si 19284/3 situat în Drumul Nisipoasa nr. 201-205, înscris în CF individuală nr. 60685 şi 60684 Bucureşti, sector 1, în favoarea lui H. N., cu sarcini în ce priveşte cota de teren, proprietar tabular S.C. D.S.I. S.R.L. – dosar nr. 21000/2008 aflat pe rolul Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, având ca obiect violarea art. 6 par.1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, privind dreptul de proprietate al lui H. N., la PIII/15, indicându-se drept temei de drept al înscrierii art. 48 din Legea nr. 7/1996, republ., cu motivarea că au fost îndeplinite cerinţele legale ale unei astfel de înscrieri.
A menţionat petenta că nu sunt întrunite cerinţele legale prevăzute la art. 48 din Legea nr. 7/1996.
În primul rând petenta a arătat că încheierea este nelegală, nefiind în realitate întrunite cerinţele art. 48 din Legea nr. 7/1996. Astfel, nu există un “drept de înscriere existenţa litigiu”, aşa cum se motivează în încheiere, ci numai notări cu privire la existenţa sarcinilor, instituţia notării litigiilor fiind explicitată de art.42 din Ordinul Directorului AVCPI 633/2006. Or, notarea litigiilor referitoare la proprietatea petentei nu are legătură cu imobilul situat în Bucureşti, str. Dr. Nisipoasa 201-205, sector 1, petiţionarul H. nu are nicio proprietate în această locaţie, nu există calea acţiunii CEDO, aceasta fiind inadmisibilă, mai mult, demersul CEDO este îndreptat împotriva statului român, fără nicio legătură cu societatea petentă. În plus, asupra legalităţii dreptului său au statuat mai multe instanţe, prin hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile.
Notarea Dosarului CEDO 21000/08 din 11.07.2008 ca litigiu existent cu privire la dreptul de proprietate excede regimului juridic al notărilor permise de Legea nr. 7/1996, având la bază şi un demers inadmisibil în lumina Convenţiei ce se doreşte a fi aplicată. În acest context, se arată că în realitate comunicarea CEDO vizează confirmarea primirii şi nicidecum analiza admisibilităţii demersului CEDO, care, în opinia petentei, nu întruneşte oricum condiţiile de admisibilitate. Astfel, petiţionarul nu poate face dovada că a epuizat toate căile de recurs posibile în ţară în care se pretinde că a avut loc violarea drepturilor, instanţa de recurs anulând cererea ca netimbrată, fără a verifica legalitatea soluţiilor pronunţate în fond şi în apel, depăşit fiind şi termenul de depunere a plângerii, care este de 6 luni de la data deciziei interne definitive, în cazul petiţionarului Decizia 1964/R/2006 a Tribunalului Bucureşti Secţia a III a Civilă.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 27.10.2008, petenta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intimat, a lui H.N.
Prin întâmpinarea depusă de intimat la 13.01.2009 s-a solicitat respingerea plângerii ca nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 2682 din 17 febr. 2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a admis plângerea formulată de petenta S.C. D.S. I. S.R.L. în contradictoriu cu intimatul H.N. împotriva încheierii nr. 356895 din 38 iulie 2008 pronunţată în dosarul nr. 956895/2008, reprezentând cererea privind notarea litigiului – Cerere nr. 21000/08/11 iulie 2008, emis de scrisoarea C.E.D.O. – Dosar nr. 21.000/2008 aflat pe rolul C.E.D.O. de la Strasbourg.
Prin decizia civilă nr. 1087A/18.11.2009 Tribunalul Bucureşti secţia a III a Civilă a anulat ca netimbrat apelul declarat de intimatul H.N.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimatul, recurs admis de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV a civilă prin decizia nr. 641R/27.04.2010, decizia din apel casată iar cauza trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti secţia a III a civilă.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în esenţă că, deşi citat pentru termenul din 9.09.2009 cu menţiunea achitării taxei de timbru de 4 lei şi 0,15 lei timbru judiciar, totuşi, instanţa de apel nu a dispus citarea apelantului şi pentru termenul din 18.11.2009 cu aceeaşi menţiune, în condiţiile în care la data de 9.09.2009, instanţa nu a dispus nici o măsură de judecată în cauză.
După casarea cu trimitere cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a III a civilă la data de 19.05.2010.
Prin decizia civilă nr. 1201 A din 24.11.2010, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul HALIU NICULAE împotriva sentinţei civile nr. 2682 din 17.02.2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi a obligat apelantul la 11.900 lei cheltuieli de judecată către intimata SC D.S.I. SRL.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a reţinut că, în speţă, nu erau întrunite condiţiile pentru a se dispune notarea în cartea funciară deschisă pe numele intimatei petente SC D.S.I. SRL a dreptului de existenţă litigiu asupra imobilului cu nr. cadastral 19284/2 situat in Drumul Nisipoasa, nr. 201-205, înscris în Cartea Funciara Individuală cu nr. 60685 a localităţii Bucureşti Sector 1 la PI/1 în favoarea lui H.N., cu sarcini – “litigiu în ceea ce priveşte cota de teren, proprietarul tabular SC D.S.I. SRL, dosarul nr. 2100/2008 aflat pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, având ca obiect violarea art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, privind dreptul de proprietate a lui H.N., la PIII/15”.
Astfel, potrivit disp. art. 26 alin. 4 lit. c din Legea nr. 7/1996, notarea are ca obiect acţiunile şi căile de atac în justiţie în legătură cu imobilele din cartea funciară, disp. art. 42 alin. 1 din Ordinul Directorului ANCPI 633/2006 stipulând că notarea poate avea ca obiect consemnarea litigiilor referitoare la drepturile reale asupra imobilelor, la alin. 2 al aceluiaşi articol menţionându-se că intră în această categorie orice acţiune care dă caracterul de drept litigios unui drept real înscris în cartea funciară.
Or, cererea înregistrată de apelantul intimat H.N. la Curtea Europeana a Drepturilor Omului sub nr. 21000/08 nu se încadrează în sfera litigiilor referitoare la un drept real asupra imobilului, deoarece aşa cum prevede art. 34 alin. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică care se pretinde victima a unei încălcări de către una din înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale.
Curtea nu soluţionează litigii între particulari ci analizează încălcarea de către statele membre a drepturilor persoanei, astfel cum sunt recunoscute acestea în Convenţie. Hotărârea pronunţată de Curte, în cazul admiterii plângerii şi constatării încălcării drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, va obliga statul la plata unei despăgubiri, această hotărâre neputând produce prin ea însăşi şi în mod direct efecte asupra dreptului de proprietate cu privire la imobil, dând posibilitatea eventual numai a promovării căii extraordinare de atac a revizuirii în condiţiile art. 322 pct. 9 cod proc. civ.
Tribunalul a constatat că în mod corect, faţă de atribuţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi faţă de efectelor deciziilor pronunţate de această instanţă internaţională, prima instanţă a reţinut că aspectul admisibilităţii sau inadmisibilităţii demersului CEDO promovat de intimat nu are relevanţă în cauză, atâta vreme cât, chiar şi în situaţia admiterii plângerii efectul hotărârii nu ar fi acela de recunoaştere a însuşi dreptului de proprietate al intimatului asupra imobilului proprietatea intimatei petentei situat în Bucureşti, Drumul Nisipoasa, nr. 201-205, sector 1.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., instanţa a obligat pe apelant la plata sumei de 11900 lei cheltuieli de judecată către intimata SC D.S.I. SRL
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs intimatul H.N., în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ.:
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat legea nu distinge între litigiile interne şi cele internaţionale.
Pe de altă parte, dacă instanţa europeană admite cererea recurentului, astfel cum a şi reţinut instanţa de apel, acesta are deschisă calea revizuirii în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ., care ar putea schimba chiar titularul dreptului de proprietate.
Recurentul a mai criticat decizia instanţei de apel, apreciind că tribunalul a omis să se pronunţe pe critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, însă menţine obligaţia de a plăti aceeaşi sumă, reprezentând cheltuieli de judecată.
Or, onorariul acordat în apel a fost excesiv, apelul iniţial fiind anulat greşit la netimbrat.
Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:
Este adevărat că aceste dispoziţii nu disting între litigiile naţionale şi cele internaţionale, însă art. 42 alin. 1 din Ordinul Directorului ANCPI nr. 633/2006 privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, modificat şi completat prin Ordinul nr. 133/2009 prevede că “Notarea poate avea ca obiect consemnarea unor fapte şi drepturi personale, a litigiilor referitoare la drepturile reale asupra imobilelor şi alte înscrieri cu caracter temporar în legătură cu imobilul”, în această categorie intrând, potrivit alin. 2 lit. e “oricare acţiune care dă caracterul de drept litigios unui drept real înscris în cartea funciară”.
Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu soluţionează litigii între particulari al căror obiect îl constituie bunuri aflate în proprietatea unor persoane fizice sau juridice şi nu dispune cu privire la acestea, motiv pentru care procedura în faţa instanţei europene nu are caracter litigios.
Potrivit articolul 34 al Convenţiei “Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări, de către una din Înaltele Părţi contractante, a drepturilor recunoscute în Convenţie sau protocoalele sale”.
Mecanismul instaurat de Convenţie poartă, aşadar, un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului (Tyrer contra Regatul Unit din 25 aprilie 1978), iar Curtea nu constituie un “ultim nivel al instanţei” şi nu are competenţă să rejudece faptele sau să spună adevărul în urma jurisdicţiilor interne.
Prin urmare, hotarârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt date în contra Statului Român şi privesc încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului asumate de România prin tratate internaţionale, de aceea cererea de notare în cartea funciară a unei astfel de petiţii este nefondată.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate de către instanţa de apel, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. “partea, care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Prin urmare, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat, de partea câştigătoare.
Însă, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. 3 din C.proc.civ. judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, când constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin aplicarea disp.art.274 alin.3 Cpc, instanţa nu intervine în raportul juridic dintre avocat şi clientul său ( deci contractul de asistenţă juridică îşi va produce pe deplin efectele între părţi), ci doar se apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câştig de cauză trebuie suportat de adversarul său ( fata de complexitatea speţei şi efortul concret depus de avocatul creditorului) – restul acestui onorariu rămânând în mod definitiv în sarcina clientului.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care fiind învestită cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Fata de complexitatea redusa a prezentei cauze având ca obiect plângere împotriva încheierii de carte funciară, Curtea apreciază că un onorariu avocaţial în cuantum de 11900 lei este vădit disproporţionat faţă de miza litigiului care constă în respingerea cererii privind notarea în cartea funciară a existenţei litigiului bazat pe cererea 21000/08/II 07 2008 conform scrisorii CEDO. Mai mult instanta are în vedere că procedura soluţionării acestui tip de cauze este una relativ simplă, ce nu presupune administrarea unor dovezi complexe.
Pe de altă parte, acelaşi avocat a redactat plângerea introductivă în instanţă şi a asistat partea în faţa instanţei de fond, astfel încât studierea dosarului în faza apelului şi formularea apărărilor nu a presupus o muncă deosebită, aspectele de fapt şi de drept fiindu-i cunoscute.
Mai mult, în primul ciclu procesual, apelul a fost anulat ca netimbrat, iar în rejudecare, apelul a fost soluţionat la primul termen de judecată.
Ca atare, suma de 11.900 lei acordată intimatei de către tribunal, cu titlu de cheltuieli de judecată, apare ca nepotrivit de mare, Curtea apreciind că un onorariu avocaţial în cuantum de 6.000 lei corespunde gradului de complexitate a cauzei precum şi eforturilor depuse de către avocatul intimatei pentru soluţionarea acestei cauze.
Prin urmare, în raport de aceste argumente, Curtea apreciază că în mod greşit instanţa de apel nu a dispus diminuarea cheltuielilor de judecată efectuate de către intimată, dispoziţiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ. fiind aplicate în mod greşit.
Faţă de cele reţinute, Curtea va admite recursul, va modifica decizia recurată în sensul că va obliga pe apelant la 6.000 lei cheltuieli de judecată reduse, conform art. 274 alin. 3 C.proc.civ., către intimată.
(dec.civ. 607R din 24.05.2011 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă)
6
