În conformitate cu disp.art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990, „bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu acest titlu”.
În conformitate cu disp.art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990, „bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu acest titlu”.
Ca excepţie de la regula mai sus-menţionată o constituie H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.
Terenurile ce fac parte din domeniul statului au un caracter inalienabil, astfel că nu se pot constitui dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Terenurile ce fac parte din domeniul statului au un caracter inalienabil, astfel că nu se pot constitui dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
În Legea nr.213/1998 (art.14 şi 15) s-a prevăzut modalitatea în care reclamanta îşi poate valorifica cele solicitate în prezenta acţiune, respectiv prin încheierea unui contract de închiriere.
În Legea nr.213/1998 (art.14 şi 15) s-a prevăzut modalitatea în care reclamanta îşi poate valorifica cele solicitate în prezenta acţiune, respectiv prin încheierea unui contract de închiriere.
Art.14 şi 15 din Legea nr.213/1998
Art.5 şi 20 din Legea nr.15/1990.
Art.3 din H.G. nr. 834/1991
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta la data de 19.08.2013 reclamanta SC […] SA a chemat in judecata pe parata […] SA si Statul Roman, prin Ministerul Finan?elor Publice, solicitând instan?ei, in principal, recunoa?terea dreptului de proprietate al reclamantei asupra suprafe?ei de 167.879 mp situata in Portul Midia si dispunerea înscrierii in Cartea Funciară a ora?ului Năvodari a dreptului de proprietate asupra terenului indicat si radierea corespunzătoare a men?iunilor privind dreptul de proprietate al Statului Roman asupra aceleia?i suprafe?e de teren.
In subsidiar, reclamanta a solicitat recunoa?terea unui drept de superficie asupra terenului aferent construc?iilor – proprietatea sa, edificate in zona Portului Midia si a unui drept de servitute legala de trecere pietonala si auto pentru accesul la construc?iile aflate in proprietatea acesteia.
In motivarea cererii reclamanta a arătat că […] a fost edificată începând cu anul 1983, conform autoriza?iei nr…./06.05.1983 al fostului Sfat Popular al Municipiului Constanta.
Investi?ia a fost aprobata prin Decret al Consiliului de Stat si a fost realizata pe o platforma de aproximativ 24,6 Ha recuperate din mare cu ajutorul lucrărilor de îndiguire si umplutura. Din acestea, 16,7 ha sunt îngrădite ?i destinate exclusiv deservirii […], fiind absolut necesare func?ionarii acesteia.
Beneficiarul lucrărilor a fost […] – Bucure?ti, acestea trecând in administrarea directa a acesteia, a?a cum rezulta din anexele la Decretul Consiliului de Stat prin care s-a decis demararea investi?iei.
Potrivit Legii 15/1990, […] s-a transformat in societate comerciala pe ac?iuni, cu capital de stat, prin Hotărârea 1320/1990. In baza art.20 alin.2 din aceasta lege, dreptul anterior de administrare s-a transformat in drept de proprietate asupra bunurilor aflate in patrimoniul societă?ii.
Terenul aferent […], proprietatea […] nu este aferent domeniului public.
Potrivit Constitu?iei României, reprezintă domeniul public numai “bogă?iile de interes public ale subsolului, spa?iul aerian, apele cu poten?ial energetic valorificabil, de interes na?ional, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organica”.
De asemenea, Legea nr. 218/1998 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia, pct.22 din lista anexă, identifică ca fiind de domeniul public numai construc?iile hidrotehnice portuare pentru acostarea navelor si pentru alte activită?i din naviga?ia civila. Ori, terenul aferent […] nu are func?ionalitatea prevăzută de legea privind proprietatea publica si nu se încadrează in prevederile acesteia. Construc?iile hidrotehnice portuare sunt construc?iile edificate in scopul realizării transporturilor pe ape si se compun din bazine portuare, cheiuri de acostare a navelor si digurilor de protec?ie.
Nici HG 393/1992 privind trecerea unor construc?ii hidrotehnice in administrarea Regiei Autonome […] Constanta nu conduce la concluzia ca terenul ce deserve?te […] ar apar?ine domeniului public, deoarece no?iunea de construc?ie hidrotehnica este clar definita, in timp ce baza aflata in proprietatea reclamantei este una compusa din construc?ii zootehnice (hale pentru adăpostul si hrănirea animalelor, depozitele de furaje, padocuri), platforme pietruite si betonate, toate acestea neputând fi incluse in domeniul public si nu intra in categoriile ce atrag domenialitatea publică.
De altfel, […] nu a fost inclusa in anexa 2 la HG nr.517/1998 privind delimitarea bunurilor proprietate publica aflate in administrarea RA […] Constanta, nefiind construc?ie hidrotehnica.
SC […] SA a aportat […] (construc?ii si teren in suprafa?ă de 16,7 ha) ca participa?ie la societatea […] SA in anul 1992, la înfiin?are si in 1994, prin majorare de capital social prin aport in natura.
Terenul in cauza, care deserve?te […] este eviden?iat in situa?ia de predare a mijloacelor fixe constituite de SC […] SA ca aport in natura la momentul majorării capitalului social al SC […] SA, fiind men?ionat sub denumirea “sistematizare pe verticala”, sub aceea?i denumire figurând si in inventarul contabil al SC […] SA.
Intemeindu-se pe aparen?a ce decurge din amplasarea […] in zona Portului Midia, […] SA Constanta a intabula in CF dreptul de proprietate asupra suprafe?ei de 16,7 ha, considerând in mod gre?it ca terenul in cauza ar fi domeniul public, proprietate publica a statului roman.
In subsidiar, arata reclamanta, daca se ajunge la concluzia ca terenul este proprietate publica, trebuie recunoscut in favoarea reclamantei un drept de superficie, in calitate de titulara a dreptului de proprietate asupra construc?iilor.
Construc?iile s-au realizat in contextul in care beneficiarul era […], agent economic de stat. La acel moment statul era indiscutabil proprietarul ambelor elemente – teren si construc?ii, astfel încât nu ne aflam in ipoteza construc?iilor edificate pe terenul altuia. Solu?ia este conforma dispozi?iilor art.693 alin.2 NCC, dar si potrivit practicii judiciare instituite sub imperiul Codului civil de la 1864.
In drept s-au invocat dispozitiile Legii 15/1990, art.963 NCCiv si art.617 si urm. NCCiv.
Prin intampinare, parata […] SA Constanta a indicat ca titular al dreptului litigios Statul Roman.
Se arata in motivare ca, prin Sentin?a civila nr.89/CA/19.04.2011 Curtea de Apel Constanta a dezlegat in mod irevocabil problema de drept in sensul ca a stabilit ca cele 16,6 ha care fac obiectul prezentei cereri se supun prevederilor HG nr.393/1992, in sensul ca acestea au caracter de domeniu public.
Intreaga infrastructura portuara face parte din categoria bunurilor proprietate publica a statului, asa cum acestea sunt prevăzute in mai multe acte normative: Constitu?ia României – art.136, Legea 213/1998 – art.3 alin.2, Legea fondului funciar 18/1991 – art.5.
Intreaga infrastructura portuară, reprezinta bunuri apar?inand domeniului public al statului, fiind cuprinse si mentionate in HG nr.1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Conform acestei hotarari de guvern, suprafata de 210 ha din Portul Midia, reprezintă teritorii castigate asupra marii, avand alocat nr. MF 3397 iar terenul de 7.991 mp reprezinta teritoriu aferent construc?iilor de acostare avand alocat nr. MF 33975.
In baza HG 517/1998 privind înfiin?area […] Constanta SA si a OUG 54/2006 […] SA Constanta a preluat in administrare aceste terenuri, având insă obliga?ia de a indica titularul dreptului – respectiv Statul Roman.
Pârâta a invocat exceptia lipsei calită?ii procesual active a reclamantei, motivat de imprejurarea că, prin sentinta civila nr.89/CA/19.04.2001 Curtea de Apel Constanta a dezlegat in mod irevocabil problema de drept in sensul ca a stabilit ca cele 16,7 ha care fac obiectul prezentei cereri se supun prevederilor HG nr.393/1992, in sensul ca acestea au caracter de domeniu public.
In raport de aceea?i sentin?ă, parata a invocat si excep?ia puterii de lucru judecat, in sensul ca instan?a a statuat anterior asupra acestei probleme de drept.
De asemenea, parata a invocat excep?ia inadmisibilită?ii in ceea ce prive?te recunoa?terea dreptului de superficie, in raport de dispozi?iile art.136 din Constitu?ia României, conform cărora bunurile proprietate publica sunt inalienabile, iar ca urmare a acestui caracter devine si insesizabil.
Mai mult decât atât dreptul de superficie invocat de reclamanta nu se întemeiază pe nici unul din modurile prevăzute de lege pentru na?terea acestui drept.
Prin regulator de competenta, respectiv prin sentinţa civila nr.1/MF/12.05.2014, Curtea de Apel Constanta a stabilit competenta de soluţionare a acestei cauze in favoarea Sectiei a II-a civile a Tribunalului Constanta.
Prin sentinţa civilă nr. 780/20 martie 2015, Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, a respins cererea principală având ca obiect revendicare imobiliară formulată de reclamanta SC […] SA, în contradictoriu cu pârâţii […] SA şi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, REPREZENTAT DE DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CONSTANŢA şi GUVERNUL ROMÂNIEI PRIN SECRETARIATUL GENERAL, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesual activă; a admis excepţia inadmisibilităţii capătului subsidiar şi a răspuns capătul de cerere subsidiar ca inadmisibil.
In temeiul art.248 NCPC, instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiilor invocate.
Astfel, instan?a a constatat, ca premisa necesara solu?ionării excep?iilor invocate, ca suntem in prezenta unei ac?iuni in revendicare. De?i reclamanta nu a folosit acest termen, având in vedere, a?a cum reiese din sus?inerile păr?ilor, ca o buna perioada de timp a avut folosin?a nestingherita asupra acestui teren, cel pu?in pana la momentul litigiului ce a făcut obiectul dosarului 170/CA/2001 al Cur?ii de Apel Constanta, in prezent reclamanta nu are decât o deten?ie asupra acestui teren, a?a cum ea însă?i a afirmat, fiind nevoita sa încheie un contract de închiriere a terenului cu parata […] SA Constanta.
Pentru analiza dreptului de proprietate al reclamantei trebuie plecat de la legile care au reglementat transformarea societă?ilor de stat in societă?i comerciale si dreptul de proprietate pe care acestea l-au dobândit asupra diverselor bunuri.
Conform art.20 alin.2 din Legea 15/1990 “Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.”
A?adar legiuitorul a prevăzut, ca regula, trecerea in proprietatea societă?ilor înfiin?ate prin aceasta lege a bunurilor aflate in inventarul acestora la momentul constituirii, drept ce urma sa constituie capitalul social al acesteia si, ca excep?ie, dobândirea altor drepturi asupra unor categorii de bunuri.
Excep?ia principala de la aceasta regula a fost tocmai dreptul de proprietate asupra terenului, care a primit o reglementare separata, prin HG 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.
Potrivit art.1 din HG 834/1991 „Terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea administrativă publică judeţeană.”
Din interpretarea acestui text de lege, coroborat cu art.5 din acelaşi act normativ, rezulta ca societăţile comerciale înfiin?ate in baza Legii 15/1990 nu dobândeau dreptul de proprietate asupra terenului in baza art.20 alin.2 din lege, ci numai după parcurgerea procedurii prevăzute de HG 834/1991, prin eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate si exclusiv asupra terenului necesar desfă?urării obiectului de activitate.
In cauza, autoarea reclamantei – SC […] SA, care, pretinde reclamanta, a adus ca aport in natura la constituirea si, respectiv, la majorarea capitalului sau social, dreptul de proprietate asupra construc?iilor men?ionate in ac?iune si asupra terenului in litigiu, nu a ob?inut un astfel de atestat al dreptului de proprietate.
Potrivit art.3 din HG 834/1991 „Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condiţiile legii, fac parte din domeniul public”.
Opunându-i-se acest text de lege, precum si cele care stabileau domeniul public al statului, societatea SC […] SA a fost nevoita sa promoveze o ac?iune in grăni?uire in contradictoriu cu aceia?i pârâ?i ca ?i in ac?iunea prezenta, pentru delimitarea terenului ce făcea parte din domeniu public si ob?inerea certificatului de atestare a dreptului sau de proprietate asupra terenului ce urma a se stabili ca nu face parte din aceasta categorie, in temeiul art.23 din Legea 213/1998 „Litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, judeţelor, comunelor, oraşelor sau al municipiilor sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ.”
Această ac?iune s-a finalizat cu respingerea ac?iunii reclamantei, stabilindu-se irevocabil ca terenul respectiv este proprietatea domeniului public al statului, terenul fiind men?ionat expres in HG 393/1992 ca fiind trecut in proprietatea statului.
A?adar, pe de o parte, autoarea reclamantei nu avea la dispozi?ie o alta cale de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului decât cea prevăzută de HG 834/1991, fiind inadmisibil un alt demers judiciar sau extrajudiciar, iar, pe de alta parte, aceasta a uzat deja de aceasta cale, solu?ia fiind una nefavorabila.
In mod corect a invocat parata exceptia puterii de lucru judecat. Odată stabilit caracterul de teren aflat in domeniul public al statului, reclamanta, in calitate de succesoare a SC […] SA, nu poate ignora sentin?a civila nr.89/CA/19.04.2001 pronun?ata de Curtea de Apel Constanta in dosarul 170/CA/2001, pretinzand existenta unui drept de proprietate asupra terenului litigios, drept care i-ar fi fost transmis de SC […] SA. A?a cum s-a arătat, SC […] SA nu a dobândit niciodată un drept de proprietate asupra terenului.
Nu pot fi retinute sustinerile reclamantei in sensul ca nu ii sunt opozabile demersurile efectuate de SC […] SA, intrucât, pe de o parte, este succesoarea acesteia, prin aportarea dreptului de proprietate asupra constructiilor aflate pe terenul in litigiu la înfiin?area reclamantei, iar, pe de alta parte, demersul întreprins de SC […] SA era singurul prevăzut de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului.
Fata de aceste considerente, s-a reţinut că, cu putere de lucru judecat, Curtea de Apel Constanta a statuat asupra naturii juridice a terenului in litigiu, respectiv ca apartinand domeniului public al statului, iar reclamanta nu poate fi titulara unui drept de proprietate asupra acestui teren, motiv pentru care instan?a a admis excep?ia lipsei calită?ii procesual active fata de primul capăt de cerere.
In ceea ce prive?te capătul de cerere privind recunoa?terea unui drept de superficie si a unui drept de servitute de trecere, instan?a a reţinut ca, potrivit art.136 alin.4 din Constitu?ia Romaniei „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.”
Caracterul inalienabil înseamnă nu numai ca bunurile din domeniul public nu pot fi instrainate, dar si ca asupra acestora nu se pot constitui dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, cum ar fi un drept de superficie.
Dat fiind caracterul inalienabil al bunurilor ce apar?in domeniului public si potrivit art.14 si 15 din Legea 213/1998, conform cărora „(1) Închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, iar contractul de închiriere va cuprinde clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia.
(2) Contractul de închiriere se poate încheia, după caz, cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate sau de administrare.
Art. 15. – Concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică, în condiţiile legii.”, instan?a constata ca cererea reclamantei este inadmisibila, legea stabilind ca singura cale de ob?inere a dreptului de folosin?ă a terenului încheierea unui contract de inchiriere in condi?iile legii.
Cum calea aleasa de parte nu este prevăzuta de lege, instan?a a respins acest capat de cerere ca inadmisibil.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 02.09.2015 reclamanta SC […] SA a solicitat, în contradictoriu cu […] SA, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – AJFP Constanţa, Guvernul României prin Secretariatul General, completarea dispozitivului Sentinţei civile nr.780/20.03.2015, în sensul pronunţării instanţei şi asupra excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr.393/20.07.1992.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că, prin Sentinţa civilă nr.780/20.03.2015, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, a respins cererea principală ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesual activă, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului subsidiar şi a respins capătul de cerere subsidiar ca inadmisibil.
Deşi era imperios necesar a se pronunţa cu prioritate pe excepţia de nelegalitate, întrucât în funcţie de soluţia pe această excepţie se putea pronunţa inclusiv pe cele pronunţate deja prin sentinţa 780/20.03.2015, instanţa a ignorat complet această cerere incidentală.
Necesitatea pronunţării cu prioritate asupra excepţiei de nelegalitate rezultă, susţine reclamanta în continuare, din faptul că pârâta […] SA susţine că terenul în cauză ar aparţine domeniului public, proprietate a statului român, întemeindu-şi poziţia pe interpretarea greşită a dispoziţiilor HG 393/1992 privind trecerea unor construcţii hidrotehnice în administrarea Regiei Autonome „[…].”
Prin întâmpinare, pârâta […] SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, motivat de împrejurarea că, prin Sentinţa civilă nr.89/CA/19.04.2001 Curtea de Apel Constanţa a dezlegat în mod irevocabil problema de drept în sensul că a stabilit ca cele 16,7 ha care fac obiectul prezentei cereri se supun prevederilor HG nr.393/1992, în sensul că acestea au caracter de domeniu public.
In raport de aceeaşi sentinţă, pârâta a invocat şi excepţia puterii de lucru judecat, în sensul că instanţa a statuat anterior asupra acestei probleme de drept, soluţie care se impune fără a i se putea opune probe contrare.
La termenul din 02.09.2014 reclamanta a formulat, în temeiul art.4 din Legea nr.554/2004, excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr.393/20.07.1992 privind trecerea unor construcţii hidrotehnice în administrarea Regiei Autonome „[…].”
Prin sentinţa civilă nr.1836/02.09.2015, Tribunalul Constanţa a respins cererea de completare a dispozitivului Sentinţei civile nr.780/20.03.2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa în acţiunea având ca obiect revendicare imobiliară formulată de reclamanta SC […] SA, în contradictoriu cu pârâţii […] SA şi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, REPREZENTAT DE DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CONSTANŢA şi GUVERNUL ROMÂNIEI PRIN SECRETARIATUL GENERAL, ca nefondată.
Instanţa a pus în discuţia părţilor cu prioritate excepţiile invocate de părţi.
Excepţia de nelegalitate a Hotărârii de Guvern nr.393/1992 este o excepţie de fond, prin care reclamanta a tins să înlăture un act ce a constituit o probă în apărarea expusă de pârâţi.
Este adevărat că şi excepţia lipsei calităţii procesual active este o apărare de fond, legată de lipsa unei condiţii de exercitare a dreptului la acţiune, precum şi excepţia puterii de lucru judecat, legată de însăşi dreptul la acţiune.
Spre deosebire de aceste ultime două excepţii, care sunt legate de însăşi dreptul la acţiune şi condiţiile de exercitare a acestuia, excepţia de nelegalitate nu este însă o excepţie în sensul dispoziţiilor art.248 NCPC, ci este o apărare de fond, prin care partea, într-un proces deja început, invocă nelegalitatea unui act administrativ (pe cale de excepţie), nelegalitate pe care, în lipsa procesului pendinte, ar fi putut să o invoce pe calea unei acţiuni principale, separate.
În aceste condiţii, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art.248 NCPC, soluţionând prioritar excepţia lipsei calităţii procesual active, în speţă, strâns legată de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ca una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile.
Este real că o eventuală constatare a nelegalităţii Hotărârii 393/1992 ar fi pus într-o altă perspectivă litigiul de faţă, inclusiv în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesual active, însă, aşa cum s-a arătat în sentinţa civilă nr.780/20.03.2015, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, rezultat din sentinţa civilă nr.89/CA/19.04.2001 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul 170/CA/2001, împiedică reanalizarea naturii juridice a terenului în litigiu, în baza unei noi apărări invocate de reclamantă în litigiul prezent – respectiv nelegalitatea Hotărârii de Guvern 393/1992, la care, de altfel, Curtea de Apel a făcut referire în mod expres în litigiul anterior.
Faţă de aceste considerente, întrucât instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei lipsei calităţii procesual active, întemeiată pe efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, apărarea de fond a reclamantei legată de excepţia nelegalităţii actului administrativ a rămas fără obiect, cererea de completare dispozitiv fiind nefondată.
Împotriva acestor hotărâri, reclamanta SC […] SA a formulat apel.
1. Prin apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 780/20 martie 2015, reclamanta a solicitat admiterea acestuia şi anularea sentinţei nr. 780/20.03.2015, trimiterea cauzei sure rejudecare în fata primei instanţe.
În motivare se arată că nepronunţarea pe excepţia de nelegalitate a H.G. 393/1992 a condus la soluţionarea greşită a întregului dosar. Consideră că soluţionarea litigiului pe excepţii şi fond depindea de soluţionarea cu prioritate a excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr. 393 din 20 iulie 1992, prin intermediul căreia se stabilea dacă terenul proprietatea sa a fost trecut în domeniul public al statului sau nu şi dacă această trecere este una legală sau nu.
În mod greşit a apreciat instanţa că bunul face parte din domeniul public al Statului Român, fără a analiza actul administrativ-individual în baza căruia se pretinde acest lucru.
Astfel, instanţa neîntemeiat a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesual activă (capătul I de cerere) şi ca fiind inadmisibilă (capetele de cerere subsidiare).
Al doilea motiv de apel îl reprezinte împrejurarea că prima instanţa a procedat în mod greşit la judecarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, inclusiv a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civilă nr. 89/CA/19.04.2001 şi a inadmisibilităţii capetelor subsidiare fără a rezolva cu prioritate excepţia nelegalităţii HG nr. 393/1992, care a reprezentat temeiul pentru care prin sentinţa civilă nr. 89/CA/19.04.2001 a fost respinsă acţiunea de grăniţuire formulată de autoarea sa.
Arată că dreptul său de proprietate asupra terenului este incert, deoarece se interpretează gre?it de către intimatele-pârâte dispoziţiile HG. nr. 393 din 20 iulie 1992 privind trecerea unor construcţii hidrotehnice în administrarea Regiei Autonome “[…]”, în sensul că se pretinde că terenul în cauză ar fi intrat în domeniului publica statului român, ca urmare a acestei hotărâri de guvern.
Ca urmare a acestei interpretări date de intimaţii-pârâţi, aceştia au invocat excepţia lipsei calităţii procesual active a apelantei în formularea prezentei acţiuni în revendicare precum şi inadmisibilitatea acţiunii în revendicare şi a capetelor subsidiare.
Totodată intimaţii-pârâţi au invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 89/CA/19.04.2001, prin care Curtea de Apel Constanţa pronunţă o soluţie care are la bază prezumţia relativă de legalitate a H.G. nr. 393 din 20 iulie 1992.
Însă, din moment ce în prezentul dosar a fost invocată, pentru prima dată, nelegalitatea Hotărârii de Guvern nr. 393/20.07.1992, era necesar ca instanţa să se pronunţe cu prioritate pe aceasta, pentru că, dacă această excepţie ar fi fost admisă, s-ar fi dovedit că terenul proprietatea sa nu ar fi putut intra în domeniul public al statului român şi, pe cale de consecinţă, excepţiile invocate de intimaţii-pârâţi ar fi fost respinse, iar cauza ar fi putut fi soluţionată pe fond. Admiterea excepţiei de neegalitate a Hotărârii de Guvern nr. 393/20.07.1992 ar avea puterea de a răsturna prezumţia relativă ce a stat la baza pronunţării sentinţei civilă nr. 89/CA/19.04.2001.
Consideră că excepţia de nelegalitate este admisibilă, deoarece H.G. 393/1992 reprezintă un act administrativ cu caracter individual ale cărui efecte se răsfrâng numai asupra societăţilor menţionate expres în anexa 1, nu creează norme general aplicabile, ci vizează numai transferul sau administrarea proprietăţilor între persoane juridice determinate.
Nelegalitatea unui act administrativ individual, pe cale de excepţie, poate fi invocată oricând, prin urmare aceasta trebuia analizată în prezentul dosar, fără ca instanţa să analizeze autoritatea de lucru judecat a unei sentinţe prin care se recunoaşte că H.G. NR. 393/1992 nu a fost atacată iar pentru acest motiv trebuie considerată valabilă.
Sentinţa civilă nr. 89/CA/19.04.2001 ar fi avut pozitiv în prezenta cauză, dacă nu ar fi fost contestată legalitatea H.G. nr. 393 din 20 iulie 1992.
Consideră că, în condiţiile în care a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 393/ 1992, nu i se poate opune apartenenţa terenului la domeniu public, deoarece prin sentinţa civilă nr. 89/CA/19.04.2001 nu s-a analizat acest aspect, ci văzându-se că nu a fost invocată nelegalitatea H.G. nr. 393/20 iulie 1992, s-a prezumat că ar face parte din domeniul public, deşi în mod expres s-a reţinut caracterul discutabil al efectelor H.G. nr. 393/1992 asupra terenului ce face obiectul cauzei.
În plus de vădita lipsă de cauză, nu există identitate de părţi, pentru a exista un obstacol privind o nouă judecată, motiv pentru care cele reţinute de instanţă prin sentinţa civilă nr. 89/CA/19.04.2001, nu poate profita, dar nici dăuna terţilor, respectiv societăţii Midia – reclamant în prezenta cauză.
Mai arată că, datorită situaţiei locului şi a aşezării în spaţiu a clădirilor noastre, în mod obiectiv nu au acces la acestea, motiv pentru care trebuie să ni se recunoască, posibilitatea de a avea un drept de servitute de trecere.
Instanţa vorbeşte despre caracterul inalienabil al terenurilor ce fac parte din domeniul statului, apreciind că nu se pot constitui dezmembrăminte ale dreptului de proprietate asupra unui teren ce face parte din domeniul public. Argumentele instanţei ar fi valabile dacă s-ar vorbi despre constituirea unui drept de servitute pe cale convenţională, însă servitutea legală care permite accesul la o proprietate privată poate exista şi pe un teren ce face parte din domeniul public al statului român.
Servituţile legale, cum este cazul servituţii de trecere, nu constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o obligaţie impusă prin lege proprietarilor, ca reguli de bună vecinătate corespunzând unor nevoi de ordin social.
2. Prin apelul declarat împotriva sentinţei civile nr.1836/02.09.2015, solicită anularea hotărârii şi admiterea cererii de completare dispozitiv, întrucât Tribunalul Constanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei de nelegalitate a hotărârii nr. 393/20 iulie 1992, conform art. 444 NCPC, a formulat cerere de completare a sentinţei nr. 780/20.03.2015.
Arată că în mod greşit cererea a fost respinsă pe motiv reclamanta nu are calitate procesuală activă în prezentul dosar, faţă de cele statuate irevocabil de Curtea de Apel Constanţa prin sentinţa civilă nr. 89/CA/13.04.2001 şi că, aşa cum s-a arătat în sentinţa civilă nr.780/20.03.2015, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, rezultat din sentinţa civilă nr.89/CA/19.04.2001 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul 170/CA/2001, împiedică reanalizarea naturii juridice a terenului în litigiu, în baza unei noi apărări invocate de reclamantă în litigiul prezent – respectiv nelegalitatea Hotărârii de Guvern 393/1992, la care, de altfel, Curtea de Apel a făcut referire în mod expres în litigiul anterior.
Consideră că nepronunţarea pe excepţia de nelegalitate a H.G. 393/1992 a condus la soluţionarea greşită a întregului dosar, soluţionarea litigiului pe excepţii şi fond depinzând de soluţionarea cu prioritate a excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr. 393/20 iulie 1992, prin intermediul căreia se stabilea dacă terenul proprietatea sa a fost trecut în domeniul public al statului sau nu şi dacă această trecere este una legală sau nu.
Pârâta […] SA Constanţa a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat, deoarece soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică.
La dosarul cauzei, părţile au depus concluzii scrise.
Analizând toate criticile formulate prin motivele de apel, Curtea reţine următoarele:
Reclamanta SC […] SA a sesizat instanţa de fond, în contradictoriu cu pârâtele […] SA si Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 167.879 mp situat în Portul Midia ?i înscrierea lui în Cartea Funciară a oraşului Năvodari şi radierea corespunzătoare a menţiunilor privind dreptul de proprietate al Statului Roman asupra aceleiaşi suprafeţe de teren.
În subsidiar, a solicitat recunoaşterea unui drept de superficie asupra terenului aferent construcţiilor proprietatea sa şi a unui drept de servitute legală de trecere pietonală şi auto pentru accesul la construcţiile aflate în proprietatea acesteia.
Anterior, prin sentinţa civilă nr.39/CA/19.04.2011 a Curţii de Apel Constanţa, problema de drept a fost dezlegată irevocabil, în sensul că a stabilit că cele 16,6 ha de teren aparţin domeniului public al statului, conform H.G.393/1992.
Instanţa de fond în mod corect a analizat dreptul de proprietate al reclamantei, având la bază legile care au reglementat transformarea societăţilor de stat în societăţi comerciale cât şi dreptul de proprietate pe care acestea le-au dobândit cu privire la aceste bunuri.
Reclamanta susţine că dreptul de proprietate al acesteia s-a născut în baza art.5 şi 20 din Legea nr.15/1990.
Legea nr.15/1990 a stabilit că, la data în fiinţării societăţilor comerciale în baza acestei legi, trecerea în proprietatea lor a bunurilor aflate în inventarul lor.
Ca excepţie de la regula mai sus-menţionată o constituie H.G.nr.834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.
În ordonanţă (art.1) se prevede şi modalitatea de reglementare a dreptului de proprietate, respectiv prin eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Totodată, în art.3 din H.G.nr.834/1991 se arată în mod expres că aceste dispoziţii nu îşi găsesc aplicabilitate în cazul terenurilor ce fac parte din domeniul public.
Pe de altă parte, prin hotărâre irevocabilă acest aspect a fost tranşat definitiv.
Conform art.248 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe noi, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc.
Reclamanta critică soluţia instanţei de fond în legătură cu aplicarea acestui text de lege, deoarece în mod greşit s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a acesteia, deoarece soluţionarea litigiului pe excepţii şi pe fond depune de soluţionarea cu prioritate a excepţiei de nelegalitate a H.G.nr.393/20.07.1992 prin intermediul căreia se stabilea dacă terenul în litigiu a trecut în domeniul public al statului sau nu şi dacă această trecere este legală sau nu.
Nelegalitatea H.G. nr.393/20.07.1992 a fost pusă pentru prima dată în discuţie în prezenta cauză, astfel că nu există identitate de cauză pentru a se reţine cu autoritate de lucru judecat considerentele sentinţei civile nr.89/CA/19.04.1992.
În mod corect a reţinut instanţa de fond efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce rezultă din sentinţa civilă nr. 89/CA/19.04.1992 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa (dosar nr.170/CA/2001).
Această hotărâre îi este opozabilă reclamantei în calitate de succesoare a SC […] SA.
Ori, neavând nici un titlu asupra terenului în cauză, aceasta nu se legitimează procesual activ.
Analizând ordinea excepţiilor invocate, în raport de disp.art.248 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă, se vor avea în vedere efectele pe care le produce fiecare categorie de excepţii.
Întrucât reclamantul este acela care declanşează procedura judiciară, lui îi revine obligaţia de a justifica calitatea procesuală activă.
Art.40 alin.1 Cod procedură civilă, stabileşte că în cazul lipsei calităţii procesuale, sancţiunea este respingerea cererii ca fiind făcută de o persoană fără calitate.
Faţă de cele expuse rezultă că soluţia adoptată de instanţa de fond este legală şi temeinică.
Critica reclamantului privind respingerea cererii de completare a dispozitivului sentinţei civile nr.780/20.03.2015 a Tribunalului Constanţa şi casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanţa de fond urmează a fi respinsă.
Excepţia de nelegalitate a H.G. nr.393/20.07.1992 privind trecerea unor construcţii hidrotehnice în administrarea Regiei Autonome Administraţia Porturilor Maritime SA, invocată la instanţa de fond la data de 02.09.2014, este o apărare de fond prin care se invocă nelegalitatea unui act administrativ.
Însă, celelalte două excepţii privesc dreptul de exercitare a dreptului la acţiune şi au prioritate în ordinea soluţionării lor faţă de excepţia de nelegalitate care a rămas fără obiect.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind recunoaşterea unui drept de servitute de trecere pe teren spre imobile deţinute de reclamantă, instanţa reţine că este adevărat că C.N. Administraţia Porturilor Maritime SA nu îi contestă dreptul de proprietate asupra clădirilor.
Solicitarea reclamantei nu poate fi primită, argumentele legale invocate nu-şi găsesc aplicabilitatea în cauză.
Faţă de cele expuse, toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond sunt neîntemeiate.
