Asupra recursului civil de faţă, constată că prin contestaţia înregistrată la data de 16.04.2010 pe rolul Tribunalului A, SM, în contradictoriu cu intimata S.C. AD S.A., a solicitat anularea deciziei nr. 591/30.03.2010 emise de intimată, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei prin reîncadrarea sa pe funcţia deţinută anterior concedierii şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul pentru perioada cuprinsă între momentul desfacerii contractului de muncă şi cel al reintegrării efective, cu cheltuieli de judecată.
A arătat contestatorul că a fost angajatul intimatei în funcţia de curăţitor/sablor la U.E.L. Montaj Motor 1B din Atelierul 4 din cadrul Departamentului Montaj al D.U.V.D.
La data de 17.02.2010 societatea intimată a fost sesizată prin intermediul procesului-verbal de constatare seria C nr. 531 încheiat de agenţii de securitate IG, DI şi TC, proces-verbal potrivit căruia contestatorul împreună cu numitul OV ar fi sustras piese de la postul de lucru cu intenţia de a le scoate pe poarta societăţii în noaptea de 16/17.02.2010.
În consecinţă, în data de 17.02.2010 s-a procedat la convocarea contestatorului la cercetarea disciplinară pentru data de 18.02.2010. Aşa cum rezultă şi din conţinutul deciziei contestate, în data de 18.02.2010 contestatorul a răspuns convocării primite şi s-a prezentat la cercetarea disciplinară prealabilă, recunoscând cele consemnate în procesul-verbal menţionat.
A mai arătat contestatorul că începând din acel moment societatea intimată a cunoscut atât abaterea disciplinară cât şi pe autorul acesteia, începând a curge termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 din Codul muncii pentru aplicarea sancţiunii disciplinare. În schimb, sancţiunea disciplinară a fost dispusă abia la data de 30.03.2010, adică la mai mult de 30 de zile de la acel moment.
În raport de această situaţie, contestatorul a înţeles să invoce excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii, întrucât de la momentul la care intimata a luat cunoştinţă despre săvârşirea pretinsei abateri disciplinare şi până la data emiterii deciziei de sancţionare au trecut mai mult de 30 de zile, cât prevăd dispoziţiile imperative ale art. 268 alin. 1 din Codul muncii.
A susţinut contestatorul că deşi intimata a săvârşit mai multe acte de cercetare prealabilă între 18 februarie şi 30 martie 2010, acestea nu pot prelungi termenul de prescripţie instituit prin lege în mod imperativ.
În drept, contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 268, art. 281-283 din Codul muncii şi art. 274 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea contestaţiei.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii, intimata a susţinut că nu este întemeiată, întrucât documentul de constatare a abaterii disciplinare şi de propunere a sancţiunii este referatul Direcţiei Executive Uzina Vehicule Dacia înregistrat sub nr. 126/23.03.2010 şi nu procesul-verbal de constatare a incidentului seria C nr. 531/17.02.2010 întocmit de agenţii de securitate.
Prin urmare, termenul de 30 de zile a început să curgă la data de 23.03.2010, data aprobării referatului de cercetare disciplinară, în ceea ce priveşte constatarea abaterii disciplinare şi aplicarea sancţiunii disciplinare.
A mai susţinut intimata că termenul de 30 de zile nu este legat de producerea faptei sau de începerea cercetării disciplinare, ci de constatarea abaterii disciplinare de către angajator, ca urmare a săvârşirii faptei de către salariat.
Pe fondul cauzei, intimata a susţinut că măsura disciplinară luată faţă de contestator este corectă şi legală, contestatorul făcându-se vinovat de abaterile disciplinare reţinute în sarcina sa.
Prin sentinţa civilă nr. 1203/CM/27.09.2010, Tribunalul A a admis excepţia prescrierii dreptului intimatei S.C. AD S.A. de a aplica sancţiunea disciplinară contestatorului SM şi a anulat decizia nr. 591/30.03.2010.
A dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior concedierii şi a obligat intimata să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a analizat excepţia invocată, reţinând că reclamantul SM a fost angajatul societăţii intimate în funcţia de curăţitor/sablor la U.E.L. Montaj Motor 1B din Atelierul 4 din cadrul Departamentului Montaj al DUVD, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse de ambele părţi la dosarul cauzei.
Prin decizia nr. 591/30.03.2010 (f.32-39) emisă de intimată, contestatorul a fost sancţionat disciplinar cu desfacerea contractului individual de muncă, conform art. 263, art. 264 alin. 1 lit. f şi art. 61 din Codul muncii, prevederilor Cap. IX.3.5.1 pct. 15, Cap.3.5.2. alin. 2 din Regulamentul Intern şi prevederilor art. 23 pct. 1b din CCM.
Potrivit art. 268 alin. 1 din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Prin urmare, termenul de prescripţie de 30 de zile calendaristice începe să curgă de la data la care reprezentantul angajatorului, persoană juridică, abilitat să aplice sancţiuni disciplinare, a luat la cunoştinţă despre săvârşirea unei abateri de către angajatul său. Angajatorul poate lua la cunoştinţă despre săvârşirea unei abateri printr-o notă de constatare, referat sau proces-verbal, având o dată certă prin înregistrarea în registrul general al unităţii.
Tribunalul a reţinut că în cauză intimata a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei abateri disciplinare de către contestator la data 17.02.2010, aşa cum rezultă din procesul-verbal de constatare seria C nr.531/17.02.2010 (f.149) întocmit de agenţii de securitate IG, DI şi TC, raportul întocmit de şeful de formaţie Ilinca Gabriel(f.157) şi Convocatorul nr.A4000-2009-59/17.02.2010 (f.160).
De la momentul încunoştinţării asupra săvârşirii unei abateri disciplinare, angajatorul are la îndemână un termen de 30 de zile în care să realizeze cercetarea disciplinară prealabilă şi să hotărască dacă sancţionează sau nu salariatul vinovat.
În cazul în care intimata nu avea cunoştinţă despre săvârşirea unei abateri disciplinare de către contestator, cercetarea disciplinară a acestuia nu ar fi avut obiect. În cauza de faţă, contestatorul a fost convocat în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile la data de 17.02.2010, ceea ce înseamnă că la acest moment angajatorul avea cunoştinţă despre abaterea disciplinară săvârşită de acesta.
În ceea ce priveşte susţinerea intimatei potrivit căreia termenul de 30 de zile a început să curgă la data de 23.03.2010, data aprobării referatului de cercetare disciplinară al Direcţiei Executive UVD nr. 126/23.03.2010 (f.40-148), instanţa a reţinut că nu este întemeiată.
A aştepta finalizarea cercetării disciplinare spre a începe să curgă termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancţiunii disciplinare ar echivala cu prelungirea arbitrară a perioadei în care angajatorul trebuie să exercite prerogativa disciplinară, ceea ce ar pune sub semnul incertitudinii situaţia salariatului, ar îngreuna stabilirea exactă a faptelor şi ar reduce eficienţa combaterii comportamentelor dăunătoare procesului muncii.
O astfel de interpretare a textului art. 268 alin. (1) din Codul muncii, în sensul că termenul de 30 de zile curge de la data la care reprezentantul angajatorului a fost sesizat cu săvârşirea faptei de încălcare a regulilor de conduită din unitate, şi nu de la data finalizării cercetării disciplinare, este în concordanţă cu scopul reglementării, şi anume cu asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, a desfăşurării acestora în condiţii de legalitate şi a respectării drepturilor şi îndatoririlor ambelor părţi ale raportului juridic de muncă.
O astfel de interpretare a textului art. 268 alin. (1) din Codul muncii, în sensul că termenul de 30 de zile curge de la data la care reprezentantul angajatorului a fost sesizat cu săvârşirea faptei de încălcare a regulilor de conduită din unitate, şi nu de la data finalizării cercetării disciplinare, este în concordanţă cu scopul reglementării, şi anume cu asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, a desfăşurării acestora în condiţii de legalitate şi a respectării drepturilor şi îndatoririlor ambelor părţi ale raportului juridic de muncă.
S-a reţinut că decizia de sancţionare nr. 591, contestată în cauza de faţă, a fost emisă în data de 30.03.2010, adică la mai mult de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă de către intimată despre săvârşirea unei abateri de către contestator, respectiv 17.02.2010.
Curgerea termenului de 30 de zile calendaristice, calculat în conformitate cu dispoziţiile art. 101 alin. 1 Cod procedură civilă, conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancţiuni disciplinare.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că excepţia invocată de către contestator este întemeiată.
La cererea contestatorului, în baza art. 78 alin. 2 din Codul muncii, s-a dispus reintegrarea acestuia pe postul avut anterior concedierii, iar în temeiul art. 78 alin. 1 din Codul muncii a fost obligată intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
Împotriva sentinţei a formulat recurs, în termen legal, intimata S.C. AD S.A., criticile de nelegalitate şi netemeinicie fiind următoarele:
– Contrar celor reţinute la judecata în primă instanţă, termenul de 30 de zile calendaristice de aplicare a sancţiunii disciplinare, prevăzut de art. 268 (1) din Codul muncii, curge de la data la care reprezentantul angajatorului abilitat să aplice sancţiuni disciplinare a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, şi nu de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea faptei.
Aceasta deoarece numai la momentul finalizării cercetării disciplinare prealabile, prevăzute de art. 267 din Codul muncii, se poate aprecia dacă o faptă săvârşită de salariat este sau nu abatere disciplinară, astfel cum este definită de art. 263 alin. 2 din cod.
În speţă, se susţine, angajatorul a luat cunoştinţă despre abaterea disciplinară săvârşită de salariat prin Referatul Direcţiei Executive UVD nr. 126/23.03.2010, prin care se constată că fapta salariatului constituie abatere disciplinară şi se propune sancţiunea.
Atât procesul-verbal de constatare a incidentului seria C nr. 531/17.02.2010, întocmit de agenţii de securitate la data săvârşirii faptei, cât şi raportul şefului de formaţie sunt documente pe care le încheie Departamentul Securitate Generală din cadrul societăţii la data producerii unui eveniment, potrivit unei proceduri interne, documente care ulterior sunt înaintate ierarhiei directe a salariatului cu solicitarea de a se lua măsurile care se impun.
În baza documentelor de mai sus, transmise de Departamentul Securitate Generală, s-a declanşat cercetarea disciplinară a contestatorului, începând cu data de 18.02.2010.
Contestatorul a fost convocat la cercetare disciplinară prealabilă începând cu data de 18.02.2010, potrivit convocatorului înregistrat sub nr. 59/17.02.2010, cercetare disciplinară continuată până în data de 16.03.2010, astfel cum rezultă din convocatoarele înregistrate sub nr. 68/22.02.2010, 78/26.02.2010 şi 99/09.03.2010.
Continuarea cercetării disciplinare prealabile după data de 18.02.2010 a fost determinată de schimbarea poziţiei contestatorului în ceea ce priveşte recunoaşterea faptei şi de administrarea de probe noi.
Este unanim recunoscut că la momentul declanşării cercetării disciplinare, discutăm despre un eveniment, o faptă, care poate constitui sau nu abatere disciplinară. Doar la momentul finalizării cercetării se poate stabili acest lucru.
Referatul Direcţiei Executive UVD înregistrat sub nr. 126/23.03.2010 marchează aducerea la cunoştinţa conducerii a concluziilor cercetării disciplinare prealabile şi a propunerii de desfacere a contractului individual de muncă. Iar decizia de concediere a fost emisă în baza acestui referat.
Prin urmare, se arată, termenul de 30 de zile a început să curgă de la data de 23.03.2010, data aprobării referatului de cercetare disciplinară în ceea ce priveşte constatarea abaterii disciplinare şi aplicarea sancţiunii disciplinare.
În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.
Critica se încadrează, potrivit argumentelor de mai sus, în cazul de nelegalitate şi netemeinicie reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, întrucât se invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 268 alin. 1 din Codul muncii.
Va fi examinată soluţia şi în privinţa motivării acesteia la verificarea respectării termenului de prescripţie a răspunderii disciplinare.
Potrivit acestui text de lege, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare, printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
În discuţie este primul termen de 30 de zile.
Acesta începe să curgă de la data la care reprezentantul angajatorului – în speţă angajator este o persoană juridică – abilitat să aplice sancţiuni disciplinare a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii.
Acţiunea disciplinară care se finalizează cu decizia de sancţionare este o prerogativă a angajatorului. Atribuţii în stabilirea şi aplicarea sancţiunii au însă, de regulă, organele unipersonale de conducere – director, director general, etc., acestea reprezentând societatea comercială în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice.
Prin urmare, fapta trebuie adusă la cunoştinţa conducerii – directorului, directorului general sau persoanei împuternicite cu aplicarea sancţiunilor disciplinare – pentru ca termenul de prescripţie de 30 de zile să înceapă să curgă.
Aceasta se poate face printr-o notă de constatare, referat, proces-verbal etc. având o dată certă prin înregistrarea în registrul general al unităţii.
Procesul-verbal de constatare a faptei seria C nr. 531/16-17.02.2010 întocmit de S.C. AD S.A. – Departamentul Protecţie Prevenire Riscuri D cuprinzând descrierea faptei, situaţia sustragerilor întocmită în ziua de 16.02.2010 sub nr. 018 de Responsabilul Securitate şi Siguranţă Platformă D, precum şi raportul şefului de formaţie privitor la faptă, însoţit de declaraţiile salariaţilor, au fost aduse la cunoştinţa conducerii unităţii încă din data de 17.02.2010, dovadă fiind convocatorul emis către contestator de către persoana împuternicită pentru realizarea cercetării disciplinare prealabile în aceeaşi zi de 17.02.2010.
Din momentul înregistrării acestor acte la conducerea unităţii a pornit cercetarea abaterii disciplinare, aspect confirmat prin emiterea convocării salariatului la cercetare.
Fără informarea realizată prin procesul-verbal de constatare seria C nr. 531/16-17.02.2010, prin situaţia sustragerilor din data de 16.02.2010 şi prin raportul întocmit de şeful de formaţie în data de 17.02.2010, cercetarea disciplinară nu ar avea obiect. De la momentul încunoştinţării asupra săvârşirii unei abateri disciplinare, angajatorul, prin reprezentantul său, are la îndemână un termen de 30 de zile în care să realizeze cercetarea disciplinară prealabilă pentru a stabili dacă fapta sesizată este abatere disciplinară şi să hotărască dacă sancţionează sau nu salariatul vinovat.
A aştepta finalizarea cercetării disciplinare spre a începe să curgă termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancţiunii disciplinare ar echivala cu prelungirea arbitrară a perioadei în care angajatorul trebuie să exercite prerogativa disciplinară optând pentru sancţionarea salariatului sau pentru iertarea acestuia, ceea ce ar pune sub semnul incertitudinii situaţia profesională a salariatului, ar îngreuna stabilirea exactă a faptelor şi ar reduce eficienţa combaterii comportamentelor dăunătoare procesului muncii. Altfel spus termenul de 30 de zile nu este prevăzut numai pentru ca angajatorul să hotărască dacă îl va sancţiona pe salariat după ce s-a stabilit natura faptei. În interiorul acestui termen trebuie realizată chiar cercetarea disciplinară, fără a fi posibilă prelungirea acesteia în funcţie de situaţia probatoriului.
A se avea în vedere raportul de subordonare al salariatului faţă de angajator, astfel că prerogativa disciplinară sau dreptul de a aplica sancţiunea disciplinară nu poate fi exercitat abuziv, ci cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă, riguros reglementate în legislaţia muncii.
Faţă de data la care angajatorul, prin reprezentantul său, a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii – 17.02.2010 – decizia de sancţionare disciplinară a fost emisă cu depăşirea termenului de prescripţie de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii, aşa cum printr-o interpretare corectă a textului de lege a reţinut şi tribunalul, făcând apoi aplicarea dispoziţiilor art. 78 din cod.
Întrucât nu se regăsesc cu privire la hotărârea atacată motivele de nelegalitate şi netemeinicie reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă, în baza art. 312 Cod procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
12. Obligarea Casei Judeţene de Pensii la a recalcula pensia în raport de dispoziţiile speciale ale art. 14 din Legea nr. 3/1977 care reglementează pentru persoanele ce au desfăşurat activitate în grupele I şi a II-a de muncă un dublu beneficiu şi anume reducerea vârstei de pensionare şi a stagiului complet de cotizare. Decizia nr. 40/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite.
Decizia nr.40/2008, pronunţată de Î.C.C.J.
Art.11, art.14 din Legea nr.3/1977
Legea nr.19/2000
O.U.G. nr.4/2005
H.G. nr.1550/2004
Recalcularea pensiei în raport de stagiul complet de cotizare de 25 de ani, putea fi solicitată de către contestator şi după emiterea deciziilor evocate, întrucât dreptul acestuia de a solicita recalcularea pensiei nu este limitat în timp. Aşa după cum este recunoscut dreptul intimatei de a solicita revizuirea pensiei stabilită în mod greşit, trebuie să-i fie recunoscut şi dreptul contestatorului de a solicita stabilirea pensiei în raport de criteriile mai susmenţionate.
…În considerentele Deciziei nr.40/2008, pronunţată de ÎCCJ „asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă, determinate ca atare, prin ordine ale Ministerului Sănătăţii şi ale căror drepturi la pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977- 31 martie 2001, au beneficiat atât de reducerea vârstei legale de pensionare, cât şi de majorarea vechimii în muncă, deci a perioadei de contribuţie, denumită în actuala reglementare stagiu de cotizare”.
Totodată, raportat la art.11 din Legea nr.3/1977, cuantumul pensiei era mai mare pentru cei care activaseră în grupa I sau II de muncă.
Aşadar, această categorie de persoane beneficia de pensie într-un cuantum mai mare decât cel al persoanelor care nu activaseră în astfel de condiţii 20, respectiv 25 ani, dar în acelaşi timp erau consideraţi a îndeplini condiţiile standard de pensionare mai repede.
Or, dacă în recalcularea pensiei s-ar folosi stagiul de 30 de ani, punctajul mediu anual ar fi mult diminuat, tocmai pentru această categorie de persoane şi s-ar ajunge la situaţia în care o persoană care a activat în condiţii normale 30 de ani, să beneficieze de punctaj mai mare, decât una care a activat în grupa I sau II de muncă, prin împărţirea punctajului total realizat doar în 20 sau 25 de ani, tot la un stagiu de 30 de ani, ceea ce contravine scopului şi finalităţii Legii nr.3/1977, în vigoare la data pensionării, dar şi scopului şi finalităţii Legii nr.19/2000 şi O.U.G. nr.4/2005.
Ca urmare, este necesar ca la calculul punctajului mediu anual să se folosească un stagiu complet de cotizare care să asigure un rezultat de natură a conduce la concluzia că pentru stagiul de cotizare realizat în grupa I sau II de muncă, în numai 20 sau 25 de ani de muncă, asiguratul beneficiază de pensie, ca şi cum ar fi realizat un stagiu complet de cotizare de 30 de ani pentru bărbaţi şi 25 de ani pentru femei şi într-un cuantum mai mare determinat de veniturile mai mari obţinute în activitate în grupa I sau II de muncă, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă se foloseşte stagiul de 30 de ani pentru împărţirea punctajului total realizat.
În acest scop este necesar a se folosi stagiul complet de 20 de ani pentru grupa I şi 25 de ani pentru grupa II de muncă, astfel încât prin trecere dintre cele două sisteme de calcul să nu se contravină finalităţii legilor aplicabile.
(Decizia civilă nr. 267/R-CA/14.02. 2011
