Cazuri în care depunerea cauţiunii este obligatorie pentru suspendarea executării actului administrativ.
– art. 14, 15 din Legea nr. 554/2004
– art. 215 alin. 2 din Codul de procedură fiscală
În materie fiscală dispoziţiile art. 14,15 din legea nr. 554/2004 se completează cu prevederile art. 215 alin. 2 din codul de procedură fiscală, astfel încât, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune numai după depunerea unei cauţiuni.
Decizia nr.218 din data de 02 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal
Prin încheierea din 19 noiembrie 2010 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamantul MOD, în contradictoriu cu pârâţii DGFP şi AFP a suspendat executarea Deciziei de impune, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, iar în baza art. 215(2) Cod procedură fiscală, a obligat reclamantul să depună o cauţiune de 10.000 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a apreciat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 14 din Legea nr.554/2004, pentru admiterea cererii de suspendare formulată de reclamant, a executării Deciziei de impunere nr. 25561/25.06.2010, pentru suma de 98.385 lei, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, pe lângă îndoiala serioasă asupra legalităţii acestui act administrativ fiscal, dedusă din modalitatea de reglementare şi interpretare a aplicării TVA la tranzacţiile imobiliare efectuate de persoane fizice, instanţa a reţinut şi îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente pentru reclamantul necomerciant, pentru care executarea silită pornită de organele financiare ar avea consecinţe asupra condiţiilor de trai ale familiei sale.
A arătat tribunalul că trebuie avut în vedere necesitatea clarificării la judecata de fond a aspectului contestat de reclamant, privind înlăturarea la calculul TVA a celor 13 facturi ce i-au fost emise de SC F.T. SRL.
Tribunalul a făcut totodată aplicarea prevederilor art. 215 (2) Cod procedură fiscală, stabilind în sarcina reclamantului obligaţia depunerii unei cauţiuni.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta DGFP, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând în esenţă faptul că prevederile art. 215 (2) Cod procedură fiscală sunt imperative, numai după depunerea cauţiunii de până la 20% din cuantumul sumei contestate, instanţa putea suspenda executarea actelor administrative contestate, clementa acesteia fiind nelegală faţă de împrejurarea că după ce suspendă executarea obligă petentul la plata unei cauţiuni.
În continuare, susţine recurentul că în cauză nu sunt întrunite cele două cerinţe esenţiale prevăzute de dispoziţiile art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, respectiv ,,caz bine justificat” şi ,,iminenţa producerii unei pagube iminente”, intimata contestatoare neaducând nici o probă concretă din care să rezulte existenţa celor două condiţii menţionate anterior pentru a justifica în mod credibil înfrângerea principiului caracterului executoriu al actelor administrative.
În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie cerută de lege – ,,iminenţa producerii unei pagube”, recurenta precizează că legea a definit paguba iminentă ca fiind un prejudiciu material viitor şi previzibil sau perturbarea previzibilă gravă a funcţionării societăţii. Raportat la acest aspect, apreciază că reclamanta nu a justificat în mod credibil cererea sa, făcând numai simple afirmaţii. Sub acest aspect s-a pronunţat şi Curtea de Apel Ploieşti prin sentinţa nr. 203/13.102.2006 în dosarul nr. 6240/42/2006), care a instrumentat o cauză similară.
Consideră recurenta că reclamantul nu se regăseşte în niciuna dintre situaţiile stipulate de dispoziţiile imperative prevăzute de textele normative invocate şi nici nu a adus argumente de natură a justifica o astfel de măsură.
Curtea, examinând încheierea recurată, a constatat că recursul este fondat, potrivit următoarelor considerente:
Reclamantul M.O.D. a solicitat primei instanţe ca în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, să dispună admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 25561/25.06.2010 pentru suma de 98.385 lei.
Prima instanţă, analizând cererea prin prisma condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, a apreciat-o ca fiind întemeiată, sens în care a admis-o, dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere contestată, obligând totodată reclamantul, prin dispozitivul încheierii, la depunerea unei cauţiuni de 10.000 lei.
Curtea a reţinut că în materie fiscală, atât condiţiile prevăzute de art. 14 cât şi cele prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004 se completează cu dispoziţiile art. 215 alin. 2 din Codul de procedură fiscală.
Astfel, Curtea a precizat că suspendarea executării actului administrativ este o măsură de excepţie care se poate dispune numai cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege, însă de la acest regim, instituit de art. 14 din Legea nr. 554/2004 se poate deroga prin instituirea unor condiţii suplimentare, aşa cum s-a arătat anterior.
În categoria acestui gen de norme derogatorii se încadrează şi dispoziţiile art. 215 din codul de procedură fiscală potrivit cărora introducerea contestaţiei pe cale administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, aceste dispoziţii neaducând atingere dreptului contribuabilului de a cerere suspendarea executării actului administrativ fiscal în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, condiţionat însă, de depunerea unei cauţiuni.
Astfel, conform dispoziţiile art. 215 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2000 lei.
Din analizarea acestui text de lege, rezultă că depunerea cauţiunii este o etapă prealabilă obligatorie pentru analizarea oportunităţii suspendării actului administrativ.
Această condiţie, impusă imperativ de lege trebuie îndeplinită anterior dispunerii măsurii suspendării, lipsa depunerii cauţiunii neputând fi suplinită nici prin impunerea îndeplinirii acestei obligaţii, în mod generic, prin dispozitivul hotărârii şi nici prin stabilirea unui termen de depunere a cauţiunii reglementată pe cale pronunţării unei încheieri de îndreptare eroare materială, aşa cum susţine intimatul în întâmpinare.
În ceea ce priveşte criticile vizând fondul cauzei, Curtea a precizat că acestea nu vor mai fi analizate în raport de constatarea neîndeplinirii a însăşi cerinţei prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de suspendare.
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că este afectată legalitatea hotărârii recurate şi fiind incident în cauză motivul de modificare prev. de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, coroborat cu dispoziţiile art. 312 alin. 1,3 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat în tot încheierea recurată în sensul că a respins cererea de suspendare formulată, în cauză nefiind îndeplinită condiţia depunerii cauţiunii aşa cum prevăd dispoziţiile art. 215 alin. 2 Cod procedură fiscală.
