Dosar nr. …../281/2009
R O M Â N I A
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECTIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1
Şedinţa publică din data de 05.01.2012
———————
T R I B U N A L U L
Prin cererea înregistrată la data de 20.02.2009 pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. …/281/2009 reclamanta GIM a chemat în judecată pârâtul municipiul PLOIEŞTI,prin Primar, solicitând instanţei să dispună restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 156 mp situat în Ploieşti, strada Eroilor, nr. 14.
În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că imobilul situat în Ploieşti, strada E., nr. 14. a fost dobândit de mama sa VV în anul 1956 în timpul căsătoriei cu primul soţ. După decesul mamei sale, a rămas moştenitoarea acesteia conform certificatului de moştenitor 3138 din data de 12.12.1988. Potrivit decretului 391/1988 imobilul a fost expropriat trecând în proprietatea statului 156 mp şi 32, 5 mp construcţii.
Reclamanta a mai precizat că în anul 1989 construcţiile au fost demolate, iar terenul este liber, nefiind folosit în scopul pentru care a fost trecut în proprietatea statului şi consideră că actul prin care acest imobil a trecut în proprietatea în mod abuziv, fără titlu valabil şi cu încălcarea prevederilor legale la acea vreme.
În drept cererea a fost motivată în baza art. 480 cod civil.
În dovedirea cererii reclamanta a depus la dosar următoarele înscrisuri: certificat de moştenitor 3138 din data de 12.12.1988, certificat de naştere şi căsătorie reclamantă, decret de expropriere.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii având în vedere decizia în interesul legii 33 din 2008 iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată întrucât reclamanta nu face dovada dreptului de proprietate, certificatul de moştenitor depus nefăcând dovada dreptului de proprietate.
În motivarea excepţiei inadmisibilităţii pârâta a arătat că în conformitate cu prevederile art 15 alin. 2 din Constituţie legea dispune numai pentru viitor şi că Legea 10 /2001 suprimă acţiunea dreptului comun şi perfecţionează sistemul reparator pe care şi prin norme de procedură speciale le subordonează controlului judecătoresc.
Pârâta a mai precizat că odată cu intrarea în vigoare a Legii 10/2001 au rămas fără aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.
Prin sentinţa civilă nr. 6213/2.06.2011, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, s-a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă şi s-a respins cererea formulată de către reclamanta ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanţii au formulat acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, pretinzând că sunt moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului în litigiu expropriat prin decretul 391/1988, respectiv imobilul din Ploieşti, strada E, nr. 14, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (29 mai 2009)
A reţinut că acţiunea în revendicare este o acţiune reala, petitorie al cărui scop îl constituie redobândirea bunului de către adevăratul proprietar de la cel la care se afla. Ca atare acţiunea în revendicarea poate fi formulată doar de proprietarul bunului revendicat şi împotriva posesorului actual al bunului revendicat.
A constatat că, prin derogare de la dispoziţiile dreptului comun potrivit cărora proprietarul neposesor are la îndemână o acţiune în justiţie pentru apărarea dreptului său şi reîntregirea atributelor acestuia, Legea nr. 10/2001 instituie o procedura administrativă de recuperare a bunurilor ce fac obiectul acestei legi, supusă însă controlului judiciar prin aceea că acordă posibilitatea celor interesaţi de a ataca în justiţie deciziile sau dispoziţiile persoanelor juridice deţinătoare ale imobilelor prin care sunt rezolvate cererile de restituire.
S-a mai reţinut în considerentele sentinţei că Legea nr. 10/2001 reglementează măsurile reparatorii în raportul dintre “persoana îndreptăţită” şi organele şi unităţile deţinătoare (ale administraţiei publice, regii autonome sau societăţi cu capital de stat şi organizaţii cooperatiste). Acest act normativ reglementează în prezent, revendicarea imobilelor de orice fel, preluate cu titlu sau fără titlu indiferent de destinaţia lor. Această lege este de imediată aplicare, după cum rezultă din art. 47 alin. 1 conform căruia prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport şi de adagiile “generalia specialibus non derogant” şi “specialia generalibus derogant”.
A apreciat prima instanţă că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, numai în condiţiile Legii nr.10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art.480 din Codul civil care constituie, dreptul comun în materia revendicării.
A reţinut că, prin recursul în interesul legii 33/2008 s-a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acţiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 şi 481 din Codul civil). În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu-şi producă efectele juridice, or nu aceasta este raţiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparaţie.
Obţinerea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, necesita iniţierea şi parcurgerea procedurii speciale reglementate prin art. 2126 din acest act normativ.
A mai reţinut instanţa de fond că, în conformitate cu dispoziţiile menţionate cererea de restituire (formulată sub forma de notificare către unitatea deţinătoare) trebuie analizată şi soluţionată de către entitatea notificată, prin emiterea unei dispoziţii sau decizii în acest sens, acest din urma act de dispoziţie fiind supus contestării în faţa instanţei judecătoreşti.
A constatat că reclamanta nu a precizat şi dovedit motivele pentru care nu a formulat notificare în baza Legii 10/2001, mai ales că art. 23 din Legea 10/2001 prevede posibilitatea depunerii “actelor doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, in cazul moştenitorilor, cele care atesta aceasta calitate si, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolata si orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege” până la soluţionarea notificării.
Astfel conform art. 1 din Legea 10/2001 dispoziţiile acestei legi se aplică imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza <LLNK 11940 139 10 201 0 18>Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite” .
La articolul 2 din Lege sunt enumerate bunurile preluate în mod abuziv: printre care la litera h se specifică orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la <LLNK 11998 213 10 202 6 39>art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, cu modificările si completările ulterioare şi la litera i orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale in vigoare la data preluării, precum si cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat .
Conform art. 1 din această lege restituirea se face “în natură sau prin echivalent când restituirea în natură nu mai este posibilă”, astfel încât, a apreciat instanţa de fond, mecanismul alternativ oferit de legea speciala este unul care sa funcţioneze efectiv, adică să conducă la restituirea in natură sau la plata unei despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta GIM, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
A solicitat, în temeiul art. 312 alin. 1 ipoteza I C.proc.civ., si 304 pct. 7, 8, 9 coroborat cu art. 304′ C.proc.civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii civile formulate şi trimiterea cauzei spre continuarea judecaţii.
În subsidiar a solicitat admiterea in tot si pe cale de consecinţa restituirea in natura a imobilului teren in suprafaţa de 156 mp situat in Ploieşti, str. E, nr. 14, judeţ Prahova.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub numărul 2292/281/2009.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea instanţei de fond este netemeinica si nelegala, fiind pronunţata cu aplicarea greşita a dispoziţiilor legale.
A arătat că instanţa de fond a avut in vedere stricto sensu recursul in interesul legii nr. 33 din 2008 fără a avea in vedere faptul ca aceasta hotărâre contravine tuturor principiilor de fapt stipulate in Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A solicitat Tribunalului să ia act că recursul in interesul legii nr. 33 din 2008 stipulează în mod evident ca:” In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001. si Convenţia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei acţiuni in revendicare, întemeiată pe dreptul comun, in măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”
A arătat că, deşi Legea 10/2001 are un caracter prioritar fata de dreptul comun, totuşi prin Decizia amintita anterior s-a stabilit si o excepţie cu privire la aceasta prioritate, si anume când “exista neconcordante intre legea speciala si Convenţia Europeana a Drepturilor Omului” si daca nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori de securitate a raporturilor juridice. Decizia nr. 33/2008 a ICCJ stipulează in mod evident ca: “nici nu se poate aprecia ca existenta Legii 10/2001 exclude in toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea in revendicare, căci este posibil ca reclamantul intr-o atare acţiune sa se poată prevala la rândul sau de un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional si trebuie sa i se asigure accesul la justiţie. Mai mult decât atât, instanţa supremă recomanda ca fiind necesară analizarea în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.
A menţionat că, în mod evident, privarea de bun in absenta oricărei despăgubiri constituie o Încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
A arătat că aceasta reglementare speciala, derogatorie de la dreptul comun respectiv dispoziţiile Legii 10/2001 nu încalcă art. 6 din Convenţie in situaţia in care valorificarea dreptului este efectiva. Iar această efectivitate la valorificarea dreptului nu poate fi constatată decât prin analiza în concret a fiecărei cauze.
A precizat ca instanţa de fond nu a analizat in concret neconcordantele dintre legea speciala si Convenţie, lăsând-o fără posibilitatea de a se adresa unei instanţe judecătoreşti si privând-o de un bun imobil care îi aparţine.
În cauză nu s-a formulat întâmpinare.
Tribunalul, examinând sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 304 şi art. 3041 C.p.c., constată ca recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel: “Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”
În considerentele deciziei a reţinut instanţa supremă că “nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare”.
În cauza Faimblat c. României, (hotărârea din 13 ianuarie 2009) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (hotărârea pilot din 12 octombrie 2010) Curtea a reamintit că “art. 6 § 1 din Convenţie garantează oricărei persoane dreptul ca o instanţă să se pronunţe asupra oricărei contestaţii referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Articolul consfinţeşte astfel “dreptul la o instanţă”, cu privire la care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte. Dreptul de acces la instanţe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenţie, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăşi natura sa, impune o reglementare de către stat. Cu toate acestea, Curţii îi revine obligaţia de a statua în ultimă instanţă cu privire la respectarea cerinţelor Convenţiei; ea trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăşi substanţa lui. În plus, o astfel de limitare nu este conformă cu art. 6 § 1 decât dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. În această privinţă, trebuie reamintit faptul că scopul Convenţiei este să protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective. Remarca este valabilă în special pentru dreptul de acces la instanţe, avându-se în vedere locul eminent pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică.”
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile civile de drept comun, Curtea a apreciat că respingerea sa motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă. Or, din practica naţională reiese că, la data evenimentelor, autorităţile competente îşi încălcau în mod repetat obligaţia ce le revenea de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile. Problema sistemică ce a împiedicat funcţionarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 le-a pus pe persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdicţional prevăzut de lege.
Este adevărat că, recent, în cauza Gladkvist şi Bucur c. României, Curtea Europeană a apreciat, referindu-se la aspectele reţinute în cauza Faimblat c. României, că, date fiind particularităţile de fapt ale cererii şi modalitatea concretă în care instanţele s-au raportat la cadrul legal general aplicabil, prin respingerea acţiunii formulate de reclamanţi în temeiul finelor de neprimire interpretate şi impuse de Legea nr. 10/2001, nu s-a adus atingere dreptului reclamanţilor de acces la instanţă, prevăzut de art.6 din CEDO.
Este necesar însă a fi analizate circumstanţele în care Curtea a făcut o astfel de apreciere.
Astfel, reclamanţii s-au plâns în faţa Curţii, invocând art. 6 par. 1 din Convenţie, că dreptul lor de acces la justiţie ar fi fost încălcat în urma respingerii acţiunii lor în revendicare pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Totodată, reclamanţii au invocat şi o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie), prin faptul că instanţele naţionale le-au respins acţiunea în revendicare.
În esenţă, sub aspectul primei încălcări invocate, Curtea a statuat că respingerea cererii reclamanţilor de constatare a nulităţii decretului de naţionalizare şi a acţiunii în anularea contractului de vânzare a imobilului către terţi, deşi motivată de instanţele superioare prin prisma existenţei şi necesităţii parcurgerii legii speciale, se raporta la “circumstanţe exacte şi ţinea seama de consecinţele procedurii administrative prevăzute de legea specială asupra acţiunii civile a reclamanţilor”.
Chiar dacă instanţa europeană a precizat că ar fi fost de dorit nişte argumente suplimentare din partea instanţelor referitoare la stadiul şi efectul procedurii prevăzute de legea specială, în final a apreciat că respingerea acţiunii reclamanţilor pe motivul lipsei lor de interes era rezultatul unei analize a instanţelor, atât asupra temeiniciei cererii de chemare în judecată, cât şi asupra pretenţiilor formulate de aceştia în temeiul legii speciale, iar nu al aplicării automate a excepţiei de inadmisibilitate în baza Legii nr. 10/2001 (a se vedea, a contrario, cauza Faimblat c. României, nr. 23066/02, par. 33).
În prezenta cauză, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei prin aplicarea automată a excepţiei inadmisibilităţii în baza Legii nr. 10/2001, fără a face vreo apreciere cu privire la funcţionarea în prezent a procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 sau cu privire la temeinicia cererii.
În consecinţă, având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, astfel cum rezultă din cauzele mai sus-menţionate, menţinerea soluţiei pronunţate de prima instanţă ar conduce la o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, garantat de art. 6 din C.E.D.O.
Faţă de cele expuse, în baza art. 312 C.p.c., Tribunalul va admite recursul, va casa în tot sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti în vederea soluţionării pe fond a acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă GIM împotriva sentinţei civile nr. 6213/02.06.2011 a Judecătoriei Ploieşti în contradictoriu cu intimatul-pârât MUNICIPIUL PLOIESTI – PRIN PRIMAR.
Casează în tot sentinţa recurată si trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti în vederea soluţionării pe fond a acţiunii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publica azi, 05.01.2012.
