Admisibilitatea acţiunii în evacuare în litigiile în care cel care deţine bunul nu opune vreun titlu
Art.480 Cod civil
În situaţia în care cel care deţine bunul imobil nu opune vreun titlu, a considera că acţiunea în evacuare este inadmisibilă, ar nesocoti atât garanţiile dreptului de proprietate, ca drept absolut, reglementat de art.480 Cod civil, cât şi însuşi specificul acţiunii în revendicare.
În acest context, trebuie avut în vedere că protecţia dreptului de proprietate nu trebuie limitată strict la acţiunea în revendicare, fiind necesar a se recunoaşte titularului acestui drept posibilitatea de a putea alege calea pe care înţelege să-şi valorifice atributele dreptului de proprietate, nefiind echitabil a i se impune calea cea mai anevoioasă şi costisitoare, pe care o reprezintă acţiunea în revendicare.
Curtea de Apel Ploieşti, decizia nr. 312 din data de 18.04.2011
Curtea de Apel Ploieşti a fost investită, prin dosarul nr. 16204/281/2007, cu soluţionarea recursului declarat de reclamantul POV, în contradictoriu cu pârâţii PIR, AA, PMA, PG şi PMF, împotriva deciziei civile nr. 543 din data de 20 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul POV împotriva sentinţei civile nr. 111/13.01.2010 a Judecătoriei Ploieşti.
În recursul declarat împotriva acestei decizii, reclamantul POV a formulat un motiv de recurs, pe care l-a subsumat cazului de modificare reglementat de pct. 9 al art.304 Cod pr.civilă, invocând în concret, greşita aplicare şi interpretare realizată de instanţa de apel, a disp.art.480 Cod civil, 1416 şi urm.Cod civil.
În fapt, recurentul a susţinut că raţionamentul instanţei de apel, de a considera că acţiunea sa de evacuare este inadmisibilă, întrucât ar avea la dispoziţie acţiunea în revendicare, este greşit, întrucât, investind instanţa de fond cu soluţionarea unei acţiuni în evacuare, pentru a demonstra că intimaţii nu deţin un drept locativ legitim asupra spaţiului folosit, era nevoit să dovedească existenţa dreptului său de proprietate.
În realitate însă, a apreciat recurentul, tribunalul a ocolit criticile sale, formulate împotriva sentinţei şi a ignorat că deţine deja o hotărâre de evacuare şi de revendicare în contradictoriu cu intimata intervenientă, astfel încât, faţă de aceasta, era inutilă o nouă acţiune în revendicare.
S-a solicitat admiterea recursului, întrucât intimaţii nu deţin, în raport cu recurentul, un drept locativ legitim.
Recursul a fost admis de către Curtea de Apel Ploieşti, care a pronunţat în acest sens, la data de 18.04.2011, decizia nr. 312, prin care a dispus casarea deciziei civile nr. 543 pronunţată de Tribunalul Prahova la data de 20 octombrie 2010 şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, reţinându-se următoarele :
Ca prim aspect, Curtea a constatat existenţa unei prime contradicţii în hotărârea pronunţată de judecătorii apelului, care, deşi menţin soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii în evacuare, pronunţată de judecătorul fondului, o argumentează pe considerente total diferite, care ţin de inadmisibilitatea acţiunii în evacuare.
În al doilea rând, raţionamentul juridic la care au achiesat judecătorii apelului şi care se regăseşte şi în considerentele deciziei civile nr.2102 din 17.03.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) se bazează , în esenţă, pe opinia conform căreia, acţiunea în evacuare ar fi admisibilă doar în ipoteza în care raporturile juridice dintre părţi izvorăsc din contracte de locaţiune, în toate celelalte cazuri o astfel de acţiune fiind inadmisibilă, partea având la îndemână o acţiune reală pentru apărarea dreptului său de proprietate, respectiv acţiunea în revendicare.
Curtea a apreciat că, în situaţia în care cel care deţine bunul nu opune vreun titlu, raţionamentul prezentat de judecătorii apelului, ar nesocoti atât garanţiile dreptului de proprietate, ca drept absolut, reglementat de art. 480 Cod civil, cât şi însuşi specificul acţiunii în revendicare.
Astfel, trebuie avut în vedere că protecţia dreptului de proprietate nu trebuie limitată strict la calea acţiunii de revendicare, fiind necesar a se recunoaşte titularului acestui drept, posibilitatea de a putea alege calea pe care înţelege să îşi valorifice atributele dreptului de proprietate, nefiind echitabil a i se impune calea cea mai anevoioasă şi costisitoare, pe care o reprezintă acţiunea în revendicare.
De asemenea, în egală măsură, Curtea a apreciat că putem discuta despre o veritabilă acţiune în revendicare numai în situaţia în care părţile adverse invocă fiecare câte un titlu, întrucât numai într-o astfel de ipoteză se poate recurge la proba definitorie pentru această acţiune, constând în compararea titlurilor de proprietate, dându-se eficienţă după distincţiile cunoscute (preferabilitate, transcriere, etc).
În acest context, Curtea a stabilit că raţionamentul prezentat de instanţa de apel este în mod evident bazat pe o interpretare restrictivă şi distorsionată a acţiunii în evacuare, omiţându-se a se avea în vedere că această acţiune are doar un caracter posesoriu, întrucât tinde numai la dobândirea posesiei materiale a bunului şi nu urmăreşte, în cazul lipsei totale a titlului pârâtului, stabilirea dreptului de proprietate al reclamantului, ca în cazul acţiunii în revendicare, de vreme ce pârâtul nu a exhibat un titlu care să conteste calitatea de proprietar a reclamantului.
Această ipoteză o regăsim în pricina dedusă judecăţii, întrucât pârâţii-intimaţi nu au invocat prin întâmpinarea aflată la fila 19 dosar un drept de proprietate propriu, ci s-au rezumat la a susţine că reclamantul-recurent nu deţine un titlu de proprietate asupra construcţiei.
La rândul său, intimata intervenientă OE, deşi formulează la instanţa de fond cerere de intervenţie în interes propriu, solicită doar respingerea acţiunii promovată de reclamant ca neîntemeiată, fără a cere să se constate existenţa vreunui drept propriu de proprietate.
Acesta a constituit şi motivul pentru care instanţa de fond, deşi dispusese în dispozitivul sentinţei admiterea cererii de intervenţie în interes propriu şi respingerea acţiunii ca neîntemeiate, nu stabileşte nimic cu privire la existenţa vreunui drept de proprietate în favoarea intervenientei, ceea ce ar fi presupus în mod logic, admiterea
cererii de intervenţie, întrucât, astfel cum s-a menţionat în precedent, nu fusese investită în acest sens.
De altfel, o astfel de pretenţie nici nu ar fi putut fi formulată, în condiţiile în care, intervenienta a fost parte în decizia nr.600/2004 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de recurentul din prezenta cauză, în privinţa imobilului în litigiu în prezentul dosar, dispunându-se ca intervenienta să i-l lase în deplină proprietate şi posesie.
În această situaţie, Curtea a constatat că raţionamentul juridic prezentat de judecătorii apelului apare ca fiind greşit, acţiunea în evacuare formulată de către reclamantul – recurent fiind, datorită datelor concrete ale speţei analizate punctual, în paragrafele precedente, admisibilă.
Faţă de împrejurarea că instanţa de apel a analizat doar aspectele admisibilităţii acţiunii şi nu a răspuns motivelor de apel formulate de reclamant, Curtea a stabilit că în cauză ne aflăm într-o situaţie de necercetare a fondului apelului, ceea ce impune , în temeiul disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă rap. la art.312 alin.1, 2, 3 şi 5 Cod pr.civilă, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
