Obligaţia de a face. Autorizaţie de demolare În situaţia în care titlurile executorii sunt reprezentate de hotărâri judecătoreşti, devin incidente dispoziţiile art.63 alin. 2 din Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009 conform cărora obligaţiile de demolare stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu sunt supuse autorizaţiei de desfiinţare. Dacă la momentul punerii în executare a titlurilor executorii erau în vigoare aceste dispoziţii legale, nu are relevanţă momentul pronunţării hotărârilor judecătoreşti.
Secţia civilă decizia nr.308 din 11 iunie 2015
Contestatorii TŞ şi T M au formulat, în contradictoriu cu intimaţii T A şi BEJA MC şi BF, contestaţie la executare având ca obiect anularea actelor de executare întocmite de BEJA MC şi BF, să se constatate prematuritatea, nelegalitatea şi inadmisibilitatea executării silite, constatarea inadmisibilităţii demolării prin intermediu executării silite, anularea tuturor actelor de executare ale executorului judecătoresc, prescripţia extinctivă a obligaţiei de a face şi oricărei executări silite ce şi-ar avea cauza în sentinţa civilă nr. 9248/09.11.2001 a Judecătoriei Galaţi.
În motivare, contestatorii au arătat că s-a ales metoda de executare, pe cheltuiala debitorilor, ca urmare a obţinerii încheierii din 10.08.2007 în dosar nr. 9410/233/2007, debitorii au şi acceptat modalitatea prevăzută prin încheiere, tocmai prin achitarea cheltuielilor ocazionate, de obţinere a certificatului de urbanism şi pentru expertiza tehnică aferentă.
S-a mai arătat că pe baza certificatului de urbanism nr. 2709/06.11.2007, act administrativ în prezent expirat, creditorul avea obligaţia de a obţine şi autorizaţia necesară, pentru desfiinţarea construcţiilor, autorizaţie care nu s-a obţinut, astfel că nici executarea nu s-a mai putut realiza tocmai din vina creditorului, care dovedeşte că nu are niciun interes real şi actual, cert, în realizarea executării.
S-a argumentat că, în prezent, creditorul a obţinut un nou certificat de urbanism şi o nouă expertiză, pentru exact aceeaşi lucrare, tot fără obţinerea şi a autorizaţiei de desfiinţare construcţii.
S-a învederat că suma de 1984 lei, cheltuială făcută de către creditor, pentru obţinerea noului certificat de urbanism nr. 1212/24.10.2013 şi pentru expertiză, nu mai pot fi considerate legale, în sarcina debitorilor, deoarece a mai existat o dată această cheltuială în sarcina debitorilor, însă executarea iniţială nu a fost finalizată.
S-a mai arătat că se solicită constatarea prescripţiei extinctive a oricărei executări silite deoarece de la data învestirii, 10.08.2007, şi până în prezent au trecut 7 ani. Procesul-verbal din 28.10.2009 nu este un titlu executoriu, ci un înscris pro-causa, iar factura fiscală ………din 13.05.2014 nu este titlu executoriu, înscrisul neexistând la data încuviinţării executării silite.
Prin sentinţa civilă nr. 13106/12.12.2014 pronunţată de Judecătoria Galaţi s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a BEJA MC şi BF şi a respins contestaţia la executare formulată de contestatorii T Ş şi T M în contradictoriu cu acest intimat, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
De asemenea, a fost respinsă contestaţia la executare formulată de contestatorii T Ş şi T M în contradictoriu cu intimatul T A, ca neîntemeiată, iar cererea de suspendare a executării silite, ca fiind rămasă fără obiect.
Prin încheierea din 10.08.2007 pronunţată de Judecătoria Galaţi, s-a dispus autorizarea creditorului ca, împreună cu o firmă specializată sau lucrători de specialitate şi executanţi salahori, cu organul de ordine să pună în aplicare dispoziţiile titlurilor executorii ce fac obiectul dosarului de executare silită al BEJA MC şi BF, pe cheltuiala debitorilor.
S-a reţinut că potrivit art. 405 alin.1 teza a II-a C.pr.civ. „în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani”, iar de la data rămânerii definitive a hotărârii 11.05.2006 nu a trecut o perioadă de 10 ani, astfel cum prevede textul de procedură, în ipoteza în care nu s-ar fi îndeplinit niciun act de executare în această perioadă.
Asupra nelegalităţii sumei de 1984 lei, s-a reţinut că, în îndeplinirea procedurii de executare au fost emise două certificate de urbanism, iar certificatul de urbanism nr. 2709/06.11.2007 a expirat în 12 luni de la emitere. La data de 26.09.2007 a fost efectuat un proiect CU+PAD prin care s-au stabilit măsuri de protecţie a mediului(sub forma evacuării şi transportării materialului rezultat din demolare) şi obligaţii ce urmau să revină executantului.
Cu toate acestea, prin mai multe cereri contestatorul TŞ a tergiversat îndeplinirea lucrărilor prin adrese formulate către executorul judecătoresc, prin care a arătat că este de acord să îndeplinească de bunăvoie obligaţiile stabilite prin titlurile executorii.
La data de 25.01.2010 a fost încheiat memoriu tehnic justificativ pentru desfiinţarea magaziei şi etaj+balcon, iar prin procesul verbal din 28.0.2010 debitorii-contestatori au convenit cu intimatul-creditor să treacă la grăniţuirea proprietăţilor, în prezenţa organelor de poliţie, însă după o perioadă debitorul a invocat diverse motive pentru a nu mai fi stabilită graniţa de hotar dintre părţi.
Instanţa a reţinut, pe cale de consecinţă, că, pe de o parte, în baza primului certificat de urbanism nu s-au efectuat în concret proceduri de executare, deoarece debitorii s-au opus, fie prin simularea acordului asupra desfiinţării, fie prin împiedicarea îndeplinirii actelor de executare. Astfel, potrivit art. 723 C.pr.civ., drepturile procedurale relative la executarea silită nefiind îndeplinite cu bună-credinţă de către debitori, au fost stabilite corect în sarcina debitorilor, chiar dacă nu a mai avut loc demolarea efectivă.
La data de 24.10.2013 a fost emis un nou certificat de urbanism şi a fost efectuată o expertiză tehnică de calitate, ce nu mai fusese efectuată în baza primului certificat de urbanism, costul acesteia în cuantum de 1984 lei, fiind achitat de către creditor.
Având în vedere, că, potrivit art. 723 C.pr.civ., debitorii nu au efectuat de bună-voie demolarea parţială la care au fost obligaţi prin titlurile executorii şi au tergiversat până la împlinirea de expirare primul certificat de urbanism, corect s-a stabilit de către executorul judecătoresc prin procesul-verbal „act adiţional nr. 6 la procesul-verbal din 28.10.2009” din 23.07.2014 că aceste cheltuieli cad în sarcina debitorilor ca şi cheltuieli de executare.
Instanţa nu a putut reţine nici criticile contestatorilor privind imposibilitatea executării de bună-voie sau executării silite, deoarece nu există autorizaţie de demolare parţială, atât timp cât, titlurile executorii sunt reprezentate de hotărâri judecătoreşti, iar potrivit art.63 alin. 2 din Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009 obligaţiile de demolare stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu sunt supuse autorizaţiei de desfiinţare.
Împotriva sentinţei civile au declarat recurs contestatorii T Ş şi T M, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii contestaţiei la executare.
În motivarea cererii au arătat că în mod nefondat a considerat instanţa de fond că trebuie să fie executaţi pentru suma de 1.984 lei, motivarea instanţei de fond fiind contradictorie, întrucât pe de o parte apreciază că titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească şi nu ar mai fi necesare alte acte în vederea punerii în executare, iar pe de altă parte apreciază că expertiza tehnică de specialitate extrajudiciară este un act de executare necesar.
Mai arată că această expertiză este nulă absolut, întrucât nu a fost solicitată şi aprobată de nimeni.
Pe de altă parte a solicitat suspendarea executării silite, cerere care a fost respinsă în mod nelegal şi netemeinic, întrucât hotărârea instanţei de fond nu era definitivă şi le erau poprite importante sume de bani din pensii.
Mai arată că în mod greşit instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 63 alin. 2 din Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009 raportat la faptul că hotărârile judecătoreşti sunt obţinute anterior anului 2009, precum şi faptul că nu s-a dovedit reaua lor credinţă cu privire la aducerea la îndeplinire a obligaţiilor din titlul executoriu.
Recursul este nefondat.
În mod corect a apreciat instanţa de fond că în cauză recurenţii-contestatori trebuie să fie executaţi pentru suma de 1.984 lei, apreciind că pentru punerea în executare a titlurilor executorii au fost interpretate în mod corect dispoziţiile art. 63 alin. 2 din Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009.În aceste condiţii, a fost emis un nou certificat de urbanism la data de 24.10.2013, fiind necesar a se întocmi şi o expertiză tehnică de specialitate, al cărei cost a fost în cuantum de 1.984 lei.
Nu poate fi reţinută susţinerea debitorilor-contestatori că nu este vorba de un act de executare, atât timp cât este vorba de un act necesar punerii în executare a titlurilor executorii şi s-a apelat la un expert specializat, astfel că aceasta nu trebuie să fie aprobată de cineva, singura posibilitate de contestare fiind calea contestaţiei la executare.
Nici susţinerea în sensul că în mod greşit instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 63 alin. 2 din Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009 raportat la faptul că hotărârile judecătoreşti sunt obţinute anterior anului 2009, nu poate fi avută în vedere, întrucât la momentul punerii în executare a titlurilor executorii erau în vigoare aceste dispoziţii legale, astfel că trebuiau respectate, neavând relevanţă momentul pronunţării hotărârilor judecătoreşti.
Se reţine că s-a ajuns în această situaţie tocmai datorită refuzului debitorilor-contestatori de a-şi îndeplini de bună-voie obligaţiile stabilite în sarcina lor prin titlurile executorii, care au tergiversat punerea în executare a titlurilor executorii, deşi la data de 28.01.2010 fuseseră de acord cu grăniţuirea proprietăţilor, astfel că nici până la acest moment nu s-a făcut executarea.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de suspendare a executării silite, se reţine că faţă de soluţia pronunţată pe fond a fost respinsă în mod legal, neavând relevanţă la momentul soluţionării că debitorilor-contestatori le erau poprite importante sume de bani din pensii.
