Prin sentinţa civilă nr. 2669/2005 a Judecătoriei Brăila a fost admisă în parte acţiunea formulată de recurenta SC D.SRL Brăila împotriva pârâtei SC N. SRL Tulcea, a fost obligată pârâta la plata sumei de 92.034.282 lei c/val. servicii şi a fost respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că între părţi s-au derulat relaţii comerciale concretizate prin efectuarea de servicii de către reclamantă la barja nr. 15319 aparţinând pârâtei, servicii solicitate de aceasta prin bonul de comandă nr. 262/06.03.2003. Ulterior s-au întocmit devizul antecalcul şi procesele verbale prin care stabilit lucrările care trebuiau executate şi contravaloarea acestora iar reclamanta le-a efectuat şi a emis facturile fiscale comunicate pârâtei pentru suma totală de 248.124.752 lei. Din această valoare, pârâta a achitat suma de 156.090.500 lei şi a rămas în debit cu 92.034.252 lei.
Reclamanta a notificat pârâta pentru ca aceasta să efectueze plata prin notificarea nr. 1173/08.12.2004 iar pentru soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului a convocat-o la conciliere directă potrivit dispoziţiilor art. 7201 al.1 Cod civil însă aceasta nu s-a prezentat.
Instanţa a avut în vedere şi faptul că pârâta a recunoscut în totalitate debitul în cuantum de 92.034.252 lei.
In drept, art. 969 din Codul civil prevede “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” iar art. 1073 din acelaşi cod arată “creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare”.
Având în vedere considerentele expuse mai sus şi dispoziţiile legale menţionate instanţa a apreciat că primul capăt de cerere al acţiunii introductive este fondat şi l-a admis ca atare. Pe cale de consecinţă a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 92.034.252 lei reprezentând contravaloare servicii prestate.
Referitor la cererea reclamantei ce vizează obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa a apreciat că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente :
Potrivit prevederilor art. 275 Cod procedură civilă “pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.
In cauză, instanţa a constatat că pârâta nu a fost pusă în întârziere înainte de chemarea în judecată întrucât notificarea depusă la dosar nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege, respectiv art. 1079 din Codul civil care impun comunicarea acesteia prin intermediul unui executor judecătoresc iar procedura prealabilă de conciliere nu reprezintă o formă de punere în întârziere, scopul său fiind cu totul altul. Totodată, instanţa a observat că în acest caz pârâta nu este considerată de drept în întârziere potrivit legii. Instanţa a apreciat sub un alt aspect că, deşi în materie comercială dobânzile curg de drept fără să mai fie necesară punerea în întârziere, acest fapt nu produce consecinţe şi asupra cheltuielilor de judecată când este necesar, conform art. 275 Cod procedură civilă ca pârâtul să fie pus în întârziere anterior introducerii acţiunii.
In aceste condiţii, instanţa a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta a susţinut, conform motivelor de recurs că era îndreptăţită şi la plata de către intimată, a cheltuielilor de judecată – taxă de timbru şi onorariu avocat- că deşi notificată asupra sumelor datorate nu a răspuns concilierii determinând pe recurentă să iniţieze proces civil cu cheltuielile aferente.
Prin hotărârea instanţei de fond s-a răspuns însă motivat, temeinic şi legal acestor pretenţii în sensul că ele – cheltuielile de judecată- nu sunt datorate. Pe de o parte pentru că intimata nu a fost pusă în întârziere potrivit art. 1079 cod civil iar pe de altă parte întrucât intimata a recunoscut la fond, la prima zi de înfăţişare, pretenţiile recurentei-reclamante, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 275 Cod procedură civilă.
Ca urmare, conform art. 312 Cod procedură civilă tribunalul a respins ca nefondat recursul.
