Hotărârea de expedient, nu poate fi privită ca un titlu de proprietate şi nici nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat referitor la un aspect cuprins în tranzacţie, dat fiind caracterul unei asemenea hotărâri, acela de contract judiciar, opozabil ca orice contract doar părţilor şi succesorilor în drepturi ai acestora şi neopozabil faţă de terţi.
Hotărârea de expedient, nu poate fi privită ca un titlu de proprietate şi nici nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat referitor la un aspect cuprins în tranzacţie, dat fiind caracterul unei asemenea hotărâri, acela de contract judiciar, opozabil ca orice contract doar părţilor şi succesorilor în drepturi ai acestora şi neopozabil faţă de terţi.
Obiectul principal al acţiunii promovate de către reclamanţi este revendicarea imobiliară, cel de-al doilea capăt de cerere respectiv evacuarea pârâtului de pe ternul revendicat, fiind o cerere accesorie.
Dispoziţiile legale aplicabile speţei sunt cele ale Codului civil în vigoare la data faptului juridic invocat de către reclamanţi – constând în ocuparea fără drept a terenului în litigiu – şi anume dispoziţiile art. 480 Cod civil de la 1865 cu modificările şi completările ulterioare. Această situaţie este reglementată de art. 6 alin. 2 şi 5 Noul Cod civil.
Potrivit art. 480 Cod civil ( anterior) – „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut , însă în limitele determinate de lege.”
Din interpretarea acestui text de lege, doctrina a denumit acţiunea în revendicare ca fiind acea acţiune prin care proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea lucrului.
În cadrul acţiunii în revendicare şi în virtutea regulii „ actori incumbit probatio”, înscrisă în art. 1169 Cod civil , reclamantul trebuie să facă dovada că el este proprietarul lucrului revendicat, precum şi a faptului că bunul revendicat se află în posesia nelegitimă a pârâtului.
În speţă, din analiza probelor administrate şi a susţinerilor părţilor, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt, referitor la dreptul de proprietate al reclamanţilor raportat la situaţia juridică a terenului în litigiu:
Reclamanţii susţin că sunt proprietarii unei suprafeţe de 4300 m.p. teren în intravilanul oraşului Pătârlagele, conform certificatului de moştenitor nr. 440 /2002 ( fila 55) precum şi a înscrierilor în registrul agricol fără a prezenta acte primare de proprietate, în condiţiile în care terenul nu a făcut obiectul colectivizării ci s-a aflat în proprietate individuală a autorilor reclamanţilor şi, ulterior a acestora.
În cadrul unei acţiuni ce a avut ca obiect revendicare, grăniţuire şi obligaţie de a face, acţiune formulată de reclamanţi în contradictoriu cu numitul B.S. (dosar nr.481/277/2010) – Judecătoria Pătârlagele – părţile au încheiat o tranzacţie, prin care s-au stabilit proprietăţile după cum urmează:
– reclamanţii R.D. şi R.S. au arătat că au terenul în suprafaţă de 926 m.p. , marcat cu semnul „ +” în schiţa nr. 2 anexată la dosarul cauzei;
– pârâtul B.S., a convenit că deţine terenul în suprafaţă de 851 m.p., marcat cu semnul „–”din aceeaşi schiţă.
Este de precizat faptul că , potrivit certificatului de moştenitor nr. 25 din 26.03.2004 emis de B.N.P. Filip Nicolae – Pătârlagele (fila 33 dosar), B.S. a dobândit prin moştenire legală şi testamentară, de pe urma defunctei P.E.E., o casă în suprafaţă de 28 m.p., o magazie, în suprafaţă de 24 m.p. şi suprafaţa totală de 850 m.p. teren aferent , din care 100 m.p. – curţi – construcţii şi 750 m.p. teren arabil, imobile situate în intravilanul oraşului Pătârlagele, între Vecinii: Pavel C., drum acces, DN 10 , SNCFR şi Radu S.
Tranzacţia menţionată mai sus, a fost reţinută în dispozitivul sentinţei civile nr. 40 din 10.01.2011 a Judecătoriei Pătârlagele – hotărâre rămasă irevocabilă.
Această hotărâre judecătorească cu schiţa aferentă întocmită în dosarul respectiv , este invocată ca temei şi ca dovadă a dreptului de proprietate de către reclamanţi, susţinându-se în acest sens autoritatea de lucru judecat, aspect asupra căruia instanţa va face referire în continuare, „ după analiza situaţiei juridice a terenului aferent casei de locuit aparţinând pârâtului P.C..
Conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1062/17.10.1983 ( fila 34 dosar), P.C. a cumpărat o casă de locuit situată în vatra satului şi comunei Pătârlagele între vecinătăţile: N – drum sătesc, S – Pavel Tache; E – State Petre şi V- Pavel Tache.
Terenul aferent acestui imobil şi conse4mnat în actul de vânzare ca având suprafaţa de 150 m.p. „ a trecut în proprietatea statului în conformitate cu dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, şi a rămas în folosinţa cumpărătorului, conform aceluiaşi act normativ, pe durata existenţei construcţiei.
Vânzătorii şi-au rezervat uzufructul viager asupra casei de locuit.
De la data dobândirii construcţiei, pârâtul a folosit terenul aferent, suprafaţa folosită fiind aceea convenită de părţi, conform voinţei reale a acestora la încheierea contractului, iar nu suprafaţa înscrisă în actul de vânzare.
După apariţia Legii 18/1991, pârâtul P.C., în calitate de dobânditor al construcţiei , nu a utilizat procedura prevăzută de alin 51 şi 6 din art. 36 al Legii 18/1991, pentru a beneficia de dispoziţiile alin 3 al aceluiaşi articol privind atribuirea în proprietate a terenului aferent construcţiei, preluat în condiţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Acţiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra terenului aferent casei de locuit, promovată de către reclamant, acţiune ce a făcut obiectul dosarului nr. 816/277/2009 al Judecătoriei Pătârlagele, a fost respinsă ca neîntemeiată, prin sentinţa civilă nr. 849/06.07.2010 – fila 9 dosar – rămasă irevocabilă.
Concluzia care reiese din analiza situaţiei juridice a terenului aferent construcţiei casă de locuit aparţinând pârâtului , este aceea că acest teren aferent – fie că este vorba de 150 m.p. cât s-a menţionat în actul de vânzare – cumpărare, fie de o suprafaţă mai mare, aşa cum a fost voinţa părţilor şi cum rezultă din expertiza efectuată în dosarul nr. 816/277/2009 – a trecut şi a rămas în proprietatea statului, şi se află în folosinţa actuală a proprietarului locuinţei, dar nu a fost dobândit de acesta în proprietate, în baza art. 36 din Legea 18/1991.
Pe de altă parte, fiind trecut în proprietatea statului – terenul respectiv nu s-a mai aflat în patrimoniul vânzătoarei – Pavel Elena – la data decesului acesteia( 28.09.2003), astfel că nu a putut face parte din masa succesorală reţinută în certificatul de moştenitor nr. 25 din 26.03.2004 ( fila 33) şi dobândită de numitul B.S.
Terenul în suprafaţă de 850 m.p. dobândit de B.S., conform certificatului de moştenitor menţionat mai sus, excede terenului aferent casei de locuit aparţinând pârâtului P.C., teren cu regimul juridic arătat mai sus ( proprietate de stat).
Acest aspect reiese şi din cuprinsul certificatului de moştenitor nr.25/2004, potrivit căruia terenul de 800 m.p. ( 100 m.p. curţi – construcţii şi 750 m.p. teren arabil) se învecinează cu P. C. şi nicidecum nu se suprapune peste terenul aferent casei acestuia şi aflat în proprietatea statului .
Din schiţa anexată tranzacţiei încheiată între reclamanţii din cauza de faţă şi numitul B. S. reiese că suprafaţa de 850 m.p. teren, moştenită de B.S. aşa cum s-a arătat mai sus, se află în partea de sud a terenului aferent locuinţei pârâtului P.C., însă nu se poate obţine nici un temei al atribuirii în proprietatea reclamanţilor a terenului marcat pe schiţă cu „ +”şi, în mod deosebit a terenului aferent casei de locuit aparţinând pârâtului, teren care are regimul juridic menţionat în cele ce preced.
Situaţia decurgând din tranzacţie nu poate fi primită şi contravine realităţii şi sub aspectul că, „ deşi proprietatea reclamanţilor se arată a fi într-un singur timp ( conform certificatului de moştenitor nr. 440/2002), în schiţa menţionată apar două parcele, între care se interpune terenul proprietatea numitului B.S.
Prin tranzacţia încheiată, părţile nu puteau conveni asupra unor bunuri care nu le aparţineau, cum este cazul terenului aferent casei pârâtului, teren care nu a aparţinut niciodată nici reclamanţilor din cauza de faţă, nici numitului B.S.
Această natură juridică dă posibilitatea desfiinţării hotărârii de expedient, nu numai în căile de atac, ci şi pe calea acţiunii în anulare, în condiţiile dreptului comun.
Problema autorităţii de lucru judecat – referitoare la dovada dreptului de proprietate, decurgând din hotărârea de expedient – sentinţa civilă nr. 40/10.01.2011 a Judecătoriei Pătârlagele, a fost invocată încă în cursul procesului de către reclamantul R.D., acesta susţinând în şedinţa de judecată din data de 23.09.2011că ridică această problemă pe cale de excepţie.
Instanţa a reţinut în motivarea încheierii că, în realitate reclamantul înţelegea să invoce aşa numitul „efect pozitiv al autorităţii lucrului judecat” manifestat ca prezumţie, ca mijloc de probă (conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. 2 Cod civil), iar nu ca o excepţie procesuală (conf. art. 1201 Cod civil şi art. 166 Cod procedură civilă) – care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată. Această interpretare decurge din faptul că această din urmă manifestare procesuală nu era logic să provină tocmai de la titularul acţiunii.
Referitor la efectul pozitiv al lucrului judecat, aceasta se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, ca o prezumţie, înlăturând posibilitatea de a fi contrazisă, şi se întemeiază pe nevoia de ordine şi stabilitate juridică.
Revenind la problema în speţă , aceea a puterii lucrului judecat, decurgând dintr-o hotărâre de expedient, instanţa reţine că o asemenea autoritate nu poate fi reţinută.
Din interpretarea art.271 şi 272 Cod procedură civilă, rezultă că hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor, adică dispozitivul lor, reprezintă de fapt o transpunere a convenţiei părţilor , ceea ce nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe şi finalizată pe convingerile instanţei.
Pentru a-şi susţine acţiunea în revendicare, reclamanţii trebuiau să dovedească în mod concludent că suprafaţa de 926 m.p. teren revendicată , face parte din terenul de 4300 m.p. aflat în proprietatea lor comună.
În acest sens, proprietatea asupra terenului de 4300 m.p. trebuia dovedită cu acte primare de proprietate în condiţiile în care este vorba de o proprietate individuală ce nu a făcut obiectul legilor fondului funciar şi, pe calea unei expertize judiciare, să se identifice amplasamentul şi limitele acestei proprietăţi şi faptul că terenul revendicat face parte din amplasamentul respectiv şi se află în posesia nelegitimă a pârâtului.
Aceste aspecte nu au fost dovedite în speţa de faţă , deşi, în virtutea rolului său activ, instanţa le-a pus în discuţia părţilor atât în şedinţa din data de 22.07.2011,cât şi în şedinţa din data de 23.09.2011, ocazie cu care reclamantul R.D. a susţinut că autoritatea de lucru judecat decurgând din sentinţa civilă nr. 40/10.01.2011 este suficientă pentru admisibilitatea acţiunii şi a apreciat inutilă administrarea altor probe.
Pentru aceste considerente, instanţa , în baza art. 480 Cod civil , va respinge acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi , ca fiind neîntemeiată.
În ceea ce priveşte capătul de cerere în evacuarea pârâtului de pe proprietatea reclamanţilor , acesta urmează a fi respins ca neîntemeiat , ca o consecinţă a respingerii acţiunii în revendicare.
Cu toate că acţiunea în evacuare , în sens strict, este de esenţa raporturilor de locaţiune (închiriere) a unui imobil – ( spaţiu locativ), în speţă se apreciază a fi un capăt de cerere accesoriu revendicării şi se va soluţiona ca atare, aşa cum s-a arătat mai sus.
Oricum, sub aspectul efectelor sale, admiterea acţiunii în revendicare presupune lăsarea bunului revendicat în deplină proprietate şi posesie a reclamantului , ceea ce presupune posibilitatea acestuia din urmă de a-şi exercita dreptul său de proprietate sub toate atribuţiile sale sub toate atribuţiile sale , inclusiv folosinţa , astfel încât formularea unui capăt de cerere accesoriu – vizând „ evacuarea” sub aspectul înlăturării pârâtului de la folosinţa bunului , în cazul unui teren este superfluă.
În baza art. 274 Cod procedură civilă , instanţa va respinge şi cererea reclamanţilor privind cheltuielile de judecată ca o consecinţă a respingerii acţiunii acestora.
M.Şt.
5
