Prin cererea înregistrată la data de _____ pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII a Civilă – Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, sub nr. _____, întregită la data de ____, reclamantul Sindicatul Liber ____ în numele şi pentru membri săi de sindicat, a solicitat în contradictoriu cu pârâta____, obligarea acesteia la plata diferenţei dintre salariile cuvenite potrivit contractului individual de muncă (CIM) şi salariile plătite începând cu luna iulie 2010, până în decembrie 2010, reactualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, Sindicatul Liber ___ a susţinut, în esenţă, că începând cu luna iulie 2010, pârâta, în mod abuziv, netemeinic şi nelegal a reţinut 25% din salariile lor, încălcând toate prevederile interne şi internaţionale aplicabile şi în vigoare.
A precizat că potrivit prevederilor imperative ale art. 942 Cod civil, contractul este acordul dintre două sau mai multe persoane spre a constitui şi stinge un raport juridic şi, potrivit dispoziţiilor art. 962 Cod civil, obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una obligă.
A susţinut că la reţinerea celor 25% din salarii au fost încălcate prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborate şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la (convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Lg. nr. 30/18.05.1994, care protejează dreptul de proprietate şi, care, potrivit prevederilor art. 20 din Constituţia României, se aplică în mod direct, întrucât, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Potrivit legislaţiei interne, salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă şi contraprestaţia angajatorului în raport de munca prestată în baza raportului de muncă încheiat, adică plata muncii (art. 154-158 din Codul muncii adoptat prin Lg. 53/2003).
Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părţi ale raportului juridic de muncă au convenit şi l-au prevăzut în mod expres în conţinutul contractului.
Statul/Guvernul, terţ raportat CIM, încheiat între angajatorul ____ şi salariaţi, nu poate modifica ceea ce noi părţile am stabilit, respectiv nu poate diminua salariile în mod direct, prin edictare unei legi în acest sens, căci protecţia juridică a raportului juridic de muncă stabilit contractual este aceiaşi atât pentru personalul bugetar, cât şi pentru cel încadrat la angajator privat ( art. 164 din Codul muncii adoptat prin Lg. 53/2003 ).
Deşi nu au fost încheiate acte adiţionale la CIM de diminuare a salariilor, pârâta a reţinut abuziv o parte din drepturile salariate cuvenite conform CIM, plătind numai o parte din ceea ce împreună a convenit, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 40 alin.(2) lit. c), art. art. 154-158, art. 164, art. 243 alin.(l), art. 269 din Codul muncii adoptat prin Legea 53/2003, art. 110 alin. 2 şi 3 Cod procedură civilă.
Potrivit art. 20 din Constituţia României, justificarea pârâtei în sensul că diminuarea unilaterală şi plata parţială a salariilor constituie o aplicare a prevederilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în restabilirea echilibrului bugetar, este mai mult decât abuzivă, netemeinică, nelegală şi neavenită.
Se apreciază că nu pot fi reţinute de către instanţă deciziile nr. 872 şi nr. 274 din 25.06.2011 ale Curţii Constituţionale publicate în M. Of. nr. 433/28.06.2010, prin care se constată că Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispoziţii constituţionale; aceste decizii nu pot împiedica instanţa să facă aplicarea prevederilor art. 20 din Constituţie şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la ere România este parte.
Se arată că, aşa cum reglementările internaţionale au întâietate faţă de Constituţia României, statuările Curţii Europene Drepturilor Omului de la Strasbourg au întâietate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţe.
Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţa legal sesizată în soluţionarea acestui litigiu, în care îşi găsesc aplicarea.
Arată că reducerea salariilor cu 25% încalcă art.17 din Declaraţia Universală a Omului, art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18.05.1994, întrucât „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional (…)”.
Mai mult decât atât, prin Hot. din 15.06.2010, în cauza Mureşanu împotriva României (cererea 12821/2005), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun” în sensul art.1 din primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Faţă de aceste prevederi, salariile la care aveau dreptul în baza CIM, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, iar reducerea cu 25% a salariilor nu are ca scop nicio utilitate publică, prin Legea nr.118/2010 nu se oferă nicio despăgubire, fiind rupt astfel justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general, aducându-se o gravă atingere chiar substanţei dreptului de proprietate, atingere care, în concepţia instanţelor europene, este compatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. l.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 942 şi art. 968 Cod civil, art. 40 alin.(l) din CCM la nivel de unitate, art. 40 a!in.(2) lit. c), art. art. 154-158, art. 164, art. 243 alin.(l), art. 269 din Codul muncii adoptat prin Legea nr. 53/2003, art. 110 alin. 2 şi 3 Cod procedură civilă, art. 1 alin.(5) art. 16 alin. (2), art. 20 din Constituţia României, art. 6 şi art.14 din CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
La data de 28.10.2011 pârâta ______ a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât angajatorul nu a făcut altceva decât să aplice prevederile legale, inclusiv ale Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar şi să diminueze veniturile salariale ale angajaţilor cu un procent de 25%, aşa cum dispune legea.
Prevederile Legii nr.330/2009 au fost aplicate la stabilirea salariilor angajaţilor ____ instituţie publică finanţată integral din venituri proprii şi, pe cale de consecinţă, prevederile art.1 alin. 1 al Legii nr.118/2010 referitoare la diminuarea cu 25% a salariilor erau aplicabile şi instituţiei publice _____.
S-a solicitat a se constata că referirea reclamantului la prevederile art.942 şi art.962 din Codul Civil este inoperantă în cauză întrucât diminuarea salariată s-a dispus printr-o lege specială iar, în conformitate cu principiile de drept, ori de câte ori prevederile unei legi generale (Codul Civil) vin în concurs cu prevederile unei legi speciale (Legea nr. 118/2010), se aplică prevederile legii speciale, deci şi sub acest aspect susţinerea reclamantului este neîntemeiată.
Învederează că este inacceptabilă şi împotriva ordinii de drept cererea/motivarea reclamantului prin care solicită instanţei să nu ţină cont de deciziile Curţii Constituţionale prin care această instituţie a constatat că Legea nr. 118/2010, în întregul său, este constituţională, întrucât deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii pentru toate organele administrative ale statului precum şi pentru toate instanţele de judecată.
Tot netemeinică este şi susţinerea reclamantului referitoare la faptul că reducerea cu 25% a salariilor angajaţilor ______ nu ar avea ca scop nici o utilitate publică, întrucât legiuitorul a fost forţat de criza financiară cu caracter internaţional, să ia o asemenea măsură pe o perioadă determinată pentru echilibrarea bugetului României, acest lucru impunându-se cu necesitate pentru ca ţara să nu intre în colaps financiar, astfel că este evidentă utilitatea publică a măsurii de reducere cu 25% a veniturilor salariale.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1 şi următoarele din Legea nr.118/2010 şi ale art.274 din Codul de Procedură Civilă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Petenţii ______ personal contractual în cadrul ______au fost salarizaţi în cursul anului 2010 conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Măsura diminuării drepturilor salariale cu 25%, pe perioada _____, în privinţa personalului bugetar , categorie ce îi include şi pe petenţii membri de sindicat, a fost dispusă conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, normă potrivit căreia „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare inclusiv sporuri indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale OUG nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.”
Se observă că motivele cererii pendinte rezidă, pe de o parte, în invocarea conflictului dintre normele de reglementare a măsurii de diminuare salarială şi cele constituţionale, iar pe de altă parte, se invocă neconcordanţa între norme internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului ratificate de România şi legile interne, solicitându-se aplicarea directă, în temeiul art.20 alin.2 din Constituţie, a reglementărilor internaţionale, respectiv art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale împreună cu jurisprudenţa C.E.D.O.
În ce priveşte încălcarea unor prevederi constituţionale, instanţa observă că stabilirea neconcordanţei între dispoziţiile unei legi şi Constituţia ţării intră în atribuţiile exclusive ale Curţii Constituţionale. Singura cale pentru constatarea neconstituţionalităţii măsurii de reducere a salariilor, dispusă prin lege, ar fi invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, a cărei soluţionare intră în atribuţiile Curţii Constituţionale, iar nu a instanţelor de drept comun.
Prin urmare, critica sumară din cererea pendinte privind încălcarea unor norme constituţionale se dovedeşte nefondată pentru că, pe de o parte, prin decizia nr.872/25.06.2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituţională a decis că art.1 – 8 şi art. 10 – 17 din Lege sunt constituţionale, iar pe de altă parte, reclamanţii nu au invocat o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr.118/2010.
Astfel, se constată că, prin decizia nr.872/2010, Curtea Constituţională a reţinut, în ceea ce priveşte diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art.41 din Constituţie, că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu, iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin Legea nr.118/2010 se încadrează în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art.53 din Constituţie, şi anume: măsura este prevăzută prin lege, se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare şi este determinată de imperativul apărării securităţii naţionale – prin prisma aspectelor economice, financiare şi sociale care ar putea afecta însăşi fiinţa statului, datorită amplorii şi gravitaţii situaţiei de criză economică, măsura nu aduce atingere substanţei dreptului, având, de altfel, caracter temporar şi se aplică nediscriminatoriu.
În ce priveşte aplicarea directă în cauză a normelor art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, instanţa constată că textul menţionat prevede că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Aşadar, art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie garantează, în substanţă, dreptul de proprietate, conţinând trei norme distincte. Prima stabileşte principiul de drept al respectării bunurilor; a doua vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiţii, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art.1, recunoaşte statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. A doua şi a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
Din perspectiva art.1 din primul Protocol adiţional la C.E.D.O., în lumina jurisprudenţei C.E.D.O., se constată că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art.1 din Protocolul nr.1.
Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri (privări de proprietate) şi nici unei măsuri de reglementare a folosinţei bunurilor, fiind analizată de C.E.D.O. numai prin prisma principiului respectării bunurilor.
În acest context, C.E.D.O. urmăreşte numai dacă justul echilibru între exigenţele relative la interesul general şi imperativele legate de protecţia drepturilor fundamentale ale individului a fost menţinut, în cauza Aizupurua Ortiz şi ceilalţi c. Spaniei, (Hotărârea din 2 februarie 2010) reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, ceea ce se urmăreşte este să se stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăşi substanţei dreptului, sens în care se analizează respectarea principiului proporţionalităţii, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (ex. – cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004).
Cauza Mureşanu contra României nu reprezintă un precedent pentru speţa de faţă, dat fiind cadrul juridic diferit, întrucât reclamantul obţinuse o hotărâre judecătorească prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu. În acest caz „bun”, în sensul convenţiei, era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie, situaţia privind ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti şi nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Pe de altă parte, C.E.D.O. face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (cauza Leias c. Croaţiei, Hotărârea din 20.05.2010).
Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007), ceea ce nu este valabil în cazul de faţă, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
În cauza de faţă trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuţie, aşa cum nu este în discuţie o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exerciţiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăţilor financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituţională, iar C.E.D.O., prin jurisprudenţa sa, a subliniat constant faptul că Statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariate privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par. 23 şi cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 45).
Mai mult, instanţa observă că, prin jurisprudenţa recentă, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (hotărâre din 6 decembrie 2011) a statuat în privinţa măsurii de reducere a salariilor personalului bugetar cu 25%, luată de Guvernul Român prin lege internă, respingând plângerile prin care doi angajaţi de la o primărie din Arad susţineau încălcarea prevederilor Convenţiei.
CEDO a pronunţat pe data de 6 decembrie 2011 o decizie de inadmisibilitate în cauzele înaintate de Felicia Mihaies şi Adrian Gavril Sentes împotriva României, constatând că Statul Român nu a încălcat prevederile Convenţiei prin măsura de reducere cu 25% a salariilor bugetarilor.
Prin această decizie, CEDO a reamintit că dispoziţiile Convenţiei nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum, iar statul poate să stabilească, de o manieră discreţionară, ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat.
În decizie se mai menţionează că statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare, iar în cazul celor doi reclamanţi s-a constatat că măsura a fost luată pentru că s-a urmărit un interes public, adică protejarea echilibrului fiscal între cheltuielile şi veniturile statului, în condiţii de criză economică.
CEDO a mai considerat că Statul Roman nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, iar plângerile celor doi salariaţi – personal plătit din fonduri publice împotriva României au fost respinse, în temeiul art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.
În concluzie, având în vedere toate considerentele expuse, instanţa apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, că această măsură se înscrie în marja de apreciere a Statului şi, mai ales, nu este disproporţionată în raport cu scopul urmărit, păstrându-se justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
