Restrângere drept la liberă circulaţie, solicitată de Direcţia Generală de Paşapoarte. Returnarea cetăţeanului român din străinătate pe motiv că „era în curs de a lucra fără permis”. Condiţii de admisibilitate. Cerere respinsă.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 19.10.2009, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte cu sediul în Bucureşti, str.Nicolae Iorga, nr.29. sector 1 a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului M.I., domiciliat în comuna Şotânga, satul Şotânga, judeţul Dâmboviţa, pe o perioadă de cel mult trei ani, pe teritoriul Belgiei.
Motivând cererea, reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Belgia, la data de 30.05.2009, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Hotărârea Guvernului nr.825/1995, care prevede la art.1 alin.1 că „Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul statului său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără formalităţi, orice persoană care (…) nu mai îndeplineşte cerinţele privind şederea, aplicabile pe teritoriul statului părţii contractante solicitante”.
În susţinerea cererii se face trimitere la art.5 din Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate potrivit căruia pe durata şederii în străinătate, cetăţenii români au următoarele obligaţii:
a) să respecte legislaţia României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori care să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale;
b) să respecte legislaţia statului în care se află, precum şi scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra şi, după caz, de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condiţiile stabilite prin legislaţia acestuia sau prin documentele internaţionale încheiate cu România;
c) să depună toate diligenţele în vedere acordării de ajutor cetăţenilor români aflaţi în dificultate pe teritoriul statului pe care se află, informând cu privire la astfel de situaţii misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României din statul respectiv;
d) în cazul stabilirii reşedinţei sau a domiciliului în străinătate, să informeze cea mai apropiată misiune diplomatică sau oficiu consular al României;
e) să informeze cea mai apropiată misiune diplomatică sau oficiu consular al României cu privire la orice schimbare intervenită în starea lor civilă.
Reclamanta a învederat că măsura dispusă faţă de cetăţeanul român se aplică atunci când se încalcă ordinea juridică interioară a statului respectiv, ca urmare a nerespectării de către acesta a legislaţiei statului în care se află, cu repercusiuni asupra imaginii României şi a cetăţenilor români care călătoresc legal în străinătate.
S-a subliniat că potrivit documentelor întocmite de autorităţile din Belgia cu privire la pârât, acesta „era în curs de a lucra fără permis, există un risc ca acesta să-şi continue comportamentul ilegal”.
De asemenea, s-a arătat că dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac astfel parte din dreptul, intern, iar, pe de altă parte, art.2 alin.3 din Protocolul Adiţional nr.4 la C.E.D.O. se prevede că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
În drept s-au mai invocat prevederile art.38 lit.a şi art.39 alin.1 din Legea nr.248/2005 cu modificările şi completările ulterioare.
S-au anexat cererii, „declaraţia” şi „talonul” completate de pârâtul Manea Ion şi ordinul de părăsire a teritoriului cu decizie de returnare la frontieră şi decizia de privare de libertate, întocmite de autorităţile belgiene la 27.05.2009.
Deşi legal citat, pârâtul nu s-a înfăţişat în instanţă şi nu a formulat întâmpinare.
Examinând cererea formulată de reclamantă prin prisma prevederilor invocate, tribunalul apreciază că solicitarea de restrângere a dreptului pârâtului la libera circulaţie, este neîntemeiată.
Se reţine că potrivit textelor invocate, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte pretinde restrângerea dreptului la liberă circulaţie numai pentru simplul fapt că pârâtul „era în curs de a lucra fără permis şi exista riscul continuării comportamentului ilegal”, fără a se reţine în sarcina sa încălcarea vreunei alte obligaţii prevăzută de legislaţia României sau a Belgiei.
Tribunalul consideră că acest fapt nu este suficient prin el însuşi pentru a se restrânge dreptul la libera circulaţie a pârâtului, câtă vreme acesta, prin conduita sa, nu a adus atingere în nici un fel ordinii publice, iar prezenţa sa în Belgia nu reprezenta o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
În al doilea rând, tribunalul are în vedere că scopul urmărit de legea naţională aplicabilă în speţa dedusă judecăţii, acela de a se stopa migraţia ilegală, nu se poate realiza în circumstanţele date, în raport cu cetăţenii care nu se fac culpabili de lezarea ordinii publice sau a siguranţei publice pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, ci, dimpotrivă, acest scop poate fi atins în ipoteza persoanelor care tulbură ordinea socială prin activitatea pe care o desfăşoară şi reprezintă în acelaşi timp o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
În fine, măsura limitării unui drept fundamental al cetăţeanului, cum este cel la liberă circulaţie, nu se poate aplica, aşa cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată, pentru considerente care ţin de prevenţia generală, deoarece nu poate avea temei legal o măsură restrictivă dacă aceasta nu este proporţională conduitei culpabile a unui persoane şi care trebuie să prezinte o anumită gravitate, pentru a justifica sancţionarea sa.
În sensul celor arătate a statuat şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, în cauza C-33/07.
Faţă de cele ce preced, tribunalul concluzionează că pârâtului M.I. nu i se poate imputa un comportament ce lezează vreun interes fundamental al societăţii, fapta sa neavând gravitatea unui comportament care periclitează ordinea publică, dimpotrivă acesta a urmărit valorificarea unui drept fundamental, acela de a munci, care nu poate fi sancţionat decât în condiţiile prescrise de lege şi nu pentru o minimă atingere adusă valorilor sociale cum este cazul în speţă.
