Sentinţa civilă nr. 1318/13.06.2016
Cuprins pe materii: Codul civil vechi – acţiune în daune contractuale – art.969 CC
Din ansamblul probelor administrate în cauză instanţa reţine că între părţi s-a încheiat la 25 octombrie 2007 convenţia de credit nr. … prin care reclamanta a obţinut de la SC V – România – SA unde avea şi calitatea de angajat un împrumut în franci elveţieni în sumă de 120.000 lei cu o dobândă de 4,25% / an iar banca îşi rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară , situatie în care va comunica împrumutatului noua rată a dobânzilor, rata lunară fiind de 866,92 CHF, rambursarea urmând să se facă conform graficului.
Ulterior, ca urmare a intervenirii Ordonanţei 50/2010 cât şi faptul că aveau dificultăţi financiare, reclamanta s-a adresat băncii şi a solicitat restructurarea creditului, prin acordarea unei perioade de graţie, încheind actul adiţional nr. 1 din 31 august 2010, act din care rezultă că perioada de graţie a fost acordată pe un număr de 24 de luni , din august 2010 – iulie 2012.
In cursul lunii iulie 2015 a formulat o nouă cerere de restructurare şi a semnat contractul de tranzacţie şi novaţie nr. 217031 din 8.07.2015 prin care V a fost de acord să diminueze datoria reclamantei cu suma de 18480,52 CHF , soldul credit fiind diminuat de la suma de 82349,47 CHF la suma de 63.868,95 CHF conform art. 4 din contract şi s-a dispus şi convertirea în RON a soldului rămas conform art. 6 din contractul de tranzacţie şi novaţie, după care părţile au încheiat o convenţie şi au stins litigiul dintre acestea, luându-şi fiecare obligaţia să nu mai iniţieze niciun litigiu sau procedură administrativă în legătură cu convenţia iniţială de credit conform art. 10,11, 12 din contractul de tranzacţie şi novaţie aflat la dosar.
Instanţa reţine că părţile au convenit ca plata să se facă în franci elveţieni , respectiv asupra plăţii sumei în valuta la care a fost primit creditul , contractul a fost încheiat în franci elveţieni, aşa cum a solicitat reclamanta prin contract, în cauză devenind incident disp. art. 969 C.civ. 1864, text aplicabil în speţă în raport de disp.art. 102 al. 1 din Legea 71/2011 , cu atât mai mult cu cât împrumutata a solicitat ulterior renegocierea clauzelor contractuale iar prin contractul de novaţie şi tranzacţie s-a admis.
Prin urmare, reclamanta a optat pentru primirea unei sume de bani în franci elveţieni şi s-a obligat să returneze suma primită în aceeaşi monedă.
La momentul semnării contractului, reclamanta fiind şi angajata băncii, a avut posibilitatea de a studia oferta băncii, respectiv condiţiile şi caracteristicile produselor şi serviciilor produse de SC V – SA în cunoştinţă de cauză.
Instanta reţine că obligatia de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligatie furnizorilor de servicii financiare.
In consecinţă, reclamanta era cea care trebuia să analizeze posibilitatea evoluţiei nefavorabile ( crescătoare a monedei în care s-a contractat creditul având în vedere că şi-a asumat riscul accesării unui împrumut în franci elveţieni.
Imprejurarea că împrumutata a restituit o parte din datorie la un curs de schimb al francului elveţian majorat faţă de momentul contractării creditului , este justificată şi de faptul că sub acest aspect contractul semnat de părţi este unul aleatoriu şi este firesc ca riscul valutar să fie suportat de către debitor întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută.
Concluzionând, instanţa apreciază că nicio dispoziţie internă sau de drept internaţional nu interzice acordarea unui credit în valută, iar în măsura în care reclamanta a acceptat oferta băncii în acest sens, nu poate uza ulterior de forţa coercitivă a unei instanţe pentru a determina modificarea unui element esenţial al contractului.
Semnând contractul de credit, reclamanta şi-a asumat pe deplin consecinţele contractării unui credit în franci elveţieni iar evoluţia ulterioară a acestei monede transpune problema pe planul teoriei impreviziunii iar nu a clauzelor abuzive.
Totodată pârâta a încheiat alte acte adiţionale cu reclamanta, ba mai mult şi-a luat angajamentul că au stins litigiul între acestea.
Pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a nulităţii cererii de chemare în judecată pe care instanţa urmează a le respinge pentru motivele invocate, deoarece reclamanta şi-a asumat riscul valutar din moment ce a accesat un credit în altă monedă decât cea în care realiza veniturile şi că pârâta a satisfăcut cererile reclamantei la momentul judecării cauzei , contractul de împrumut este achitat.
In lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanţa consideră că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată, că suportarea riscului valutar nu reprezintă o clauză abuzivă în sensul Legii 193/2000, motiv pentru care o va respinge ca nefondată.
