Creare provizioane. Textul art. 127 nu distinge între sursa distribuirilor , ceea ce înseamnă că provizioanele pot fi realizate din orice sursă, inclusiv din sumele obţinute din vânzarea bunurilor garantate. (sentinţa nr. 3592/7 iulie 2014).
Prin sentinţa nr. 35 din 11 ian. 2010 pronunţată în dosarul nr. 59/90/2010 Tribunalul Vâlcea a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC O C SRL iar prin sentinţa nr. 2217 din 6 dec. 2010 s-a dispus trecerea la procedura falimentului şi dizolvarea societăţii debitoare.
La data de 15 mai 2014 lichidatorul CABINETUL INDIVIDUAL DE INSOLVENTA P.E. a întocmit raportul asupra fondurilor obţinute din vânzarea unui imobil proprietatea debitoarei şi planul de distribuţie între creditori.
În raport lichidatorul arată că a provizionat suma de 5900 lei rezervă pentru cheltuieli viitoare , din care suma de 5600 lei indemnizaţie fixă pe perioada iunie decembrie 2014, 100 lei birotică, 100 lei comisioane bancare şi 100 lei corespondenţă.
La data de 27 mai 2014 creditoarea X BANK SA a formulat contestaţie împotriva raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare şi asupra planului de distribuţie cu motivarea că în mod greşit lichidatorul a reţinut un provizion în sumă de 6.449 lei cu titlu de rezervă destinată să acopere cheltuielile viitoare ale procedurii.
Contestatoarea arată că suma propusă spre distribuire a fost obţinută din vânzarea unui imobil ipotecat în favoarea sa iar art. 121 din Legea nr. 85/2006 nu îngăduire crearea de provizioane pentru cheltuieli viitoare din valoarea bunurilor grevate de garanţii, textul art. 121 fiind o dispoziţie specială în raport de art. 127 din aceeaşi lege.
Deşi legal citat lichidatorul nu a formulat întâmpinare.
Din probele administrate tribunalul constată nefondată contestaţia creditoarei.
Legea nr. 85/2006 reglementează în secţiunea a 7-a ( falimentul) paragraful 3 distribuţia sumelor realizate în urma lichidării; prin art. 121 se reglementează distribuţia sumelor realizate din vânzarea bunurilor grevate de garanţii reale sau drepturi de retenţie iar prin art. 123 distribuţia comună, a sumelor rezultate din orice alte surse.
Potrivit art. 121 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24 în timp ce potrivit art. 123 alin. 1 „creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine: 1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23, 24 şi ale art. 98 alin. (3), sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. (4).
Potrivit art. 127 din aceeaşi lege cu ocazia distribuirilor parţiale, următoarele sume vor fi provizionate:
1. sume proporţionale datorate creditorilor ale căror creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a realizat încă;
2. sume proporţionale datorate proprietarilor de titluri la ordin sau la purtător şi care au originalele titlurilor, dar nu le-au prezentat;
3. sume proporţionale datorate creanţelor admise provizoriu;
4. rezervele destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului.
Textul art. 127 nu distinge între sursa distribuirilor , ceea ce înseamnă că provizioanele pot fi realizate din orice sursă, inclusiv din sumele obţinute din vânzarea bunurilor garantate.
Creditoarea susţine că de plano din vânzarea bunurilor grevate de garanţii nu se pot constitui provizioane; aceasta deoarece textul art. 121 are un caracter de normă specială în raport cu dispoziţiile art. 127 şi ele reflectă intenţia de ocrotire a creditorului diligent care şi-a constituit garanţii asupra averii debitoarei.
O asemenea susţinere , care ar echivala cu o inadmisibilitate a creării de provizioane din această sursă nu poate fi primită întrucât în primul rând nu există o interdicţie prevăzută expres de lege şi în al doilea rând , în unele cazuri provizionarea este obligatorie chiar în cazul vânzării bunurilor garantate; a se vedea în acest sens, situaţia creanţelor sub condiţie sau admise provizoriu.
În ce priveşte situaţia rezervelor destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitoarei, trebuie observat că în aparenţă , provizionarea cu acest scop ar intra în contradicţie cu dispoziţiile art. 121 alin. 1 din legea nr. 85/2006 întrucât acest text de lege prevede ca din vânzarea bunurilor garantate să fie acoperite taxele, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24. S-a susţinut că cheltuielile aferente vânzării nu pot fi decât prealabile valorificării , astfel încât este lipsit de logică a se mai proviziona sume cu această destinaţie.
Tribunalul constată că o asemenea aserţiune poate fi primită, de principiu, atât timp cât nu se relevă necesitatea unor cheltuieli ulterioare, ce pot apărea, tot în legătură cu bunurile respective.
Însă tot art. 121 alin. 1 prevede că, în afara cheltuielilor aferente valorificării, tot din vânzarea bunurilor garantate se plătesc şi remuneraţiile persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24, adică , în speţă , onorariul lichidatorului. Dacă pentru celelalte cheltuieli legea prevede că ele trebuie să fie aferente vânzării bunului , pentru onorariul lichidatorului , legea nu mai face această precizare. Aceasta în mod firesc, deoarece lichidatorul nu a fost desemnat numai să vândă un anumit bun ( în mod similar executorului judecătoresc) ci să administreze o procedură de faliment în integralitatea ei.
Este adevărat că, în cazul în care onorariul lichidatorului a fost fixat în cotă procentuală din valoarea bunurilor , el nu poate pretinde decât cota respectivă din valoarea fiecărui bun.
În speţă însă , prin hotărârea adunării creditorilor din data de 24 ian. 2011 creditorii au aprobat un onorariu de 800 lei lunar plus 3% din valoarea bunurilor valorificate. Onorariul a fost aprobat cu votul creditorului majoritar CEC BANK SA.
Ceea ce pretinde lichidatorul este în sensul că ulterior vânzării bunului şi până la închiderea procedurii are dreptul la cota fixă de onorariu de 800 lei lunar; această pretenţie nu-i poate fi negată întrucât onorariul a fost aprobat de către creditori. Pe de altă parte lichidatorul nici nu poate să-şi atribuie cu anticipaţie suma cuvenită pentru o perioadă viitoare prognozată până la închiderea procedurii.
Ca atare singura posibilitate pentru a asigura plata onorariului în condiţiile aprobate de către creditori este provizionarea sumei respective din totalul obţinut din valorificarea activului. Cum bunul vândut este singurul activ descoperit în averea debitoarei concluzia care se impune este că lichidatorul este în drept să provizioneze această sumă din care urmează a fi plătit onorariul său până la închiderea procedurii.
A raţiona altfel ar însemna ca după vânzarea bunului grevat de garanţii lichidatorul să desfăşoare activitatea fără a mai fi retribuit , indiferent de necesitatea operaţiunilor pe care le mai desfăşoară. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, această opţiune contravine chiar voinţei creditorilor , care au înţeles să fixeze o retribuţie lunară până la închiderea procedurii şi nu o plată pentru vânzarea unui anumit bun.
