În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că la data de 14.06.2009 a încheiat cu pârâtul chitanța sub semnătură privată denumită contract de împrumut prin care acesta se obliga să-i restituie suma împrumutată în cuantum de 40.500 lei, în 25 de rate lunare a câte 1600 lei/lună, în contul personal de salarii (fila 5 din dosarul declinat).
Reclamantul a făcut precizări cu privire la modul de calcul al sumei datorate de pârât, arătând că solicită obligarea pârâtului la plata ratelor lunare pe care apreciază că pârâtul i le datorează, pentru perioada 17.10.2010-17.07.2011.
Cu privire la înscrisul intitulat contract de împrumut instanţa concluzionează că a fost scris de către reclamant din modul de formulare.
În ceea ce priveşte semnătura din dreptul numelui pârâtului, instanţa reţine din analizarea motivelor întâmpinării, că pârâtul nu contestă că aceea ar fi semnătura sa.
Totodată, analizând motivele întâmpinării, instanţa constată că pârâtul nu contestă în concret primirea cu titlu de împrumut a sumei de bani pretinse de reclamant, ci se rezumă doar a invoca şi dezvolta excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Dovada contractului de împrumut este supusă dispoziţiilor art. 1180 alin. 1 C.civ. anterior, căci constată o convenţie din care se naşte o obligaţie unilaterală. Prin urmare, puterea probatorie a unui act doveditor al contractului de împrumut ca înscris sub semnătură privată, depinde de scrierea sa în întregime de către debitorul obligaţiei ori de existenţa menţiunii „bun şi aprobat”.
Cu privire la înscrisul intitulat contract de împrumut invocat de către reclamant, instanţa constată că acesta nu a fost scris în întregime de către pârât, ci doar semnat de către acesta. Prin urmare, valoarea acestui înscris este cea a unui început de dovadă scrisă, în sensul prevăzut de art. 1197 alin. 2 C.civ. anterior.
Totuşi, contractul de împrumut ca act juridic este valabil prin simplul acord de voinţă însoţit de remiterea sumei de bani – remitere necontestată în concret de către pârât, având deci un caracter consensual, iar în cauza dovada sa a fost făcută, aşa cum am arătat mai sus, prin începutul de dovadă scrisă care atestă primirea de către pârât a sumei de 40.500 lei coroborat cu împrejurarea că pârâtul nu a contestat concret faptul că ar fi primit suma de bani sau faptul că ar fi semnat în dreptul numelui său, ceea ce constituie o mărturisire judiciară indirectă.
În acest context, instanţa reţine că între cele două părţi în litigiu s-a încheiat un contract de împrumut de consumaţie în valoare de 40.500 lei, sumă din care reclamantul mai pretinde doar suma de 16.000 lei la acest moment, înscrisul intitulat contract de împrumut aflat la fila 5 din dosarul declinat exprimând acordul concordant de voinţă dintre cele două părţi.
Art. 969 alin. 1 C.civ. anterior consacră principiul forţei obligatorii a contractului, dispunând în acest sens: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
Ţinând seama de dispoziţiile legale enunţate mai sus, contractul de împrumut are forţă obligatorie între părţile contractante, astfel încât potrivit dispoziţiilor art. 1584 C.civ. anterior, împrumutatul avea obligaţia de a restitui suma împrumutată, în rate lunare, în perioada 17.10.2010 – 17.07.2011.
În materia obligaţiilor, cum este cea care decurge dintr-un contract de împrumut de consumaţie, sarcina probei este împărţită între creditor şi debitor. Astfel, în speţă, reclamantul are obligaţia de a proba existenţa în sarcina părţii adverse a obligaţiei de restituire derivând din încheierea convenţiei guvernate de dispoziţiile art. 1576 şi urm., iar pârâtul, la rândul său, are obligaţia de a proba executarea acestei obligaţii sau stingerea acesteia în un alt mod prevăzut de art. 1091-1168 C.civ. anterior.
Or, în cauză, deşi reclamantul a făcut dovada ce îi incumba, atât sub aspectul existenţei contractului de împrumut prin încheierea acordului de voinţă, cât şi al remiterii efective a sumei de bani, aşa cum s-a arătat mai sus, pârâtul nu a făcut dovada stingerii obligaţiei pe restituire a sumei de 16.000 lei şi nici nu a înlăturat prezumţia de valabilitate a înscrisului care atestă acordarea împrumutului.
Prin urmare, instanţa apreciază că pârâtul nu şi-a executat până în prezent obligaţia de restituire a sumei de bani împrumutate, obligaţie exigibilă la acest moment, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 969 şi 1584 C.civ, va admite cererea formulată de reclamantul B.A.C. în contradictoriu cu pârâtul N.V. şi va obliga pârâtul la restituirea către reclamant a sumei de 16.000 lei, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective, conform art. 3, alin. 2 din OG 13/2011.
