Excepţia inadmisibilităţii cererii – respingerea acţiunii având ca obiect „hotărâre care să ţină loc de act autentic”


Excepţia inadmisibilităţii cererii  – respingerea acţiunii având ca obiect „hotărâre care să ţină loc de act autentic”  – cererea în constatare  nu poate fi admisă,  dacă partea poate cere  realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege

Sentinţa civilă nr . 2307/16.12.2014

Instanţa  reţine  că  excepţia  inadmisibilităţii  este  întemeiată  însă pentru  următoarele  considerente :

Conform  contractului de  vânzare –  cumpărare pentru un  vehicul  folosit  încheiat la data  de  6.08.2014, reclamantul a  cumpărat  de la  pârât, un  autoturism  marca  xxxx, cu număr  de  identificare xxxxxxxx  şi  număr  de  înmatriculare ooooooo .

 Reclamantul  susţine  că  pârâtul  urma  să-i  înmâneze  şi certificatul  fiscal pentru  a putea  înmatricula  autoturismul  pe  numele  său  dar  că  nu l-a  mai  găsit, acesta  fiind  plecat  la o  adresă necunoscută, fiind  nevoit  să promoveze  prezenta  acţiune .

Conform art.  35  NCPC  cel  care  are  interes poate  să  ceară  constatarea  existenţei  sau  inexistenţei  unui  drept . Cererea  nu  poate  fi primită  dacă  partea  poate cere  realizarea dreptului  pe  orice  altă  cale prevăzută de  lege.

In cauză, reclamantul  trebuia  să  solicite  perfectarea  vânzării –  cumpărării , în situaţia  în care  pârâtul refuza  să-şi  îndeplinească  obligaţiile  şi de  asemenea  să  ceară  la  instituţia  Prefect – Serviciul  Permise  de  Conducere  şi  înmatriculări  pentru a  se  putea  radia  autoturismul  de  pe  numele  acestuia  şi a  se  înmatricula  pe  numele  reclamantului .

Faţă de  aceste  considerente,  instanţa va  respinge cererea  ca fiind  inadmisibilă.

Sentinţa civilă nr. 2322/17.12.2014

Acţiunea în răspundere delictuală – îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale

Potrivit art. 6 alin. 2 NCC şi art.3 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil „ actele şi faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sale, sau după caz, a săvârşirii sau producerii lor.”

Potrivit dispoziţiilor art.103 din acelaşi act normativ „obligaţiile născute din faptele juridice extra contractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor.”

Din interpretarea textele legale mai sus menţionate rezultă că legea aplicabilă în speţă este legea aflată în vigoare la data producerii faptului juridic, respectiv Codul civil de la 1864.

În prezenta cauză, reclamanta Spitalul Municipal „Anton Cincu” T a chemat în judecată pe M V, pentru ca acesta să fie obligat la plata sumei de 178.79 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare, pentru victima C E.

Dispoziţiile art.998-999 vechiul Cod civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală constituie o sancţiune civilă, cu caracter reparator, care intervine în cazul săvârşirii faptului ilicit cauzator de prejudiciu.

Potrivit dispoz.art.998 din vechiul codul civil, orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara iar potrivit art.999 vechiul cod civ. omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.

Din prevederile art.998-999 vechiul cod civil – rezultă că, pentru a exista răspundere civilă delictuală, trebuie îndeplinite următoarele condiţii generale: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a vinovăţiei.

Fapta ilicită reprezintă o acţiune sau inacţiune a unei persoane prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, se aduc prejudicii dreptului subiectiv al unei alte persoane.

Prejudiciul produs în dauna persoanei vătămate reprezintă efectul negativ suferit de aceasta care trebuie sa se afle in legătura de cauzalitate cu fapta ilicita in sensul ca acest efect negativ trebuie să fie rezultatul direct şi nemijlocit al acţiunii autorului faptei ilicite.

Vinovăţia reprezintă latura subiectivă a răspunderii civile delictuale si consta în atitudinea de voinţă şi conştiinţă a autorului faptei ilicite faţă de aceasta şi rezultatul socialmente periculos.

Prin rezoluţia nr. 1275/P/2010 din 08.07.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tecuci s-a confirmat propunerea de a nu se începe urmărirea penală, întrucât deşi iniţial numitul C E a declarat că numitul MV l-a lovit şi i-a cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 14-16 zile de îngrijiri medicale, ulterior persoana vătămată s-a împăcat cu pârâtul M V.

Pentru a stabili fapta ilicita săvârşită de pârât, instanţa are în vedere dispoziţiile art.180 alin. 2 CP: „Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

Instanţa retine că potrivit dispoziţiilor art. 358 CPC, neprezentarea la interogatoriul ori refuzul de a răspunde, poate fi socotit o mărturisire deplină ori un început de dovadă în folosul celui care a propus interogatoriu.

Având în vedere faptul că pârâtul a fost legal citat cu menţiunea de a se prezenta personal la interogatoriul şi a înţeles să nu se prezinte în faţa instanţei, instanţa urmează a face aplicarea dispoziţiilor legale de mai sus şi va socoti această atitudine un început de dovadă în folosul reclamantei.

De asemenea, instanţa apreciază că faptul că victima a suferit leziuni ce au necesitat e îngrijiri medicale rezultă din foaia de observaţie clinică generală (f. 6) potrivit căreia victima C E a fost internată la data de 06.05.2014.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa constată că în cauza de faţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale: fapta ilicită constând în lovirea victimei C E; prejudiciul creat reclamantei, constând în contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei pentru refacerea sănătăţii; vinovăţia în forma intenţiei; între faptă şi prejudiciu existând legătură de cauzalitate, în sensul că efectuarea de cheltuieli de către reclamant pentru vindecarea victimei a fost cauzată de fapta pârâtului.

Totodată, prin dispoziţiile art. 313 din Legea nr.95/2006 s-a prevăzut antrenarea răspunderii persoanei care a adus alteia daune sănătăţii, fiind prevăzută obligaţia acesteia să achite furnizorului de servicii medicale cheltuielile efective ocazionate de asistenta medicală acordată.

Aşadar, in ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, instanţa reţine că în urma agresiunii, C E a fost internată la Spitalul Municipal T, secţia chirurgie, la data de 06.05.2010 (f.6), suma decontată de Casa de Asigurări G, pentru spitalizarea acestuia fiind de 178.79 lei, potrivit decontului de cheltuieli (f. 7).

Prin fapta sa, de vătămare a numitului C E, pârâtul a determinat crearea prejudiciului invocat de reclamant, astfel că este stabilită şi legătura de cauzalitate dintre cele două condiţii ale răspunderii civile delictuale, mai sus arătate.

Pe cale de consecinţă, instanţa reţine că reclamanta a făcut dovada, în temeiul art.249 cpc, atât a prejudiciului, cât şi a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei pârâtului, motiv pentru care urmează a fi obligat la plata către reclamant a sumei de 178.79 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare şi a dobânzii legale calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului.

În privinţa datei de la care se va calcula dobânda legală, instanţa reţine că, regula după care dobânda moratorie se calculează de la data intentării acţiunii se aplică numai în cazul neexecutării obligaţiilor băneşti contractuale. În cazul delictelor civile (infracţiuni) care au ca obiect material o sumă de bani, dobânda curge de drept, de la data comiterii faptei iar dacă obiectul infracţiunii nu este o suma de bani, la despăgubirile stabilite ca echivalent al pagubei, dobânzile se datorează de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la completa achitare a sumei de bani producătoare de dobânzi legale (având în vedere şi Decizia de Îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 2/1972).

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa reţine dispoziţiile art. 452 CPC, potrivit cărora partea care pretinde acordarea cheltuielilor de judecată trebuie să facă dovada acestora. Având în vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada acestora, instanţa urmează a respinge cererea ce acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.