Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată:
I.Susţinerile părţilor
1. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 20.09.2012, sub nr. mai sus menţionat (în antet), reclamanta-pârâtă PCPI (denumită în continuare „reclamantă”) a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre în contradictoriu cu pârâţii SG şi SV, prin care să dispună grăniţuirea celor două proprietăţi vecine situate în Iaşi, str.P nr.6 şi Iaşi, str.P nr.8, jud.Iaşi.
În motivare, reclamanta a arătat următoarele:
Reclamanta este proprietara suprafaţei de 2245 mp situată în Iaşi, str.P nr.6, jud.Iaşi, în virtutea titlului de proprietate nr.xxxxxx/12.02.2007 (pentru 2195 mp) şi a sentinţei civile nr.xxxx/20xx a Judecătoriei Iaşi (pentru 50 mp), suprafaţă ce reprezintă curtea aferentă Bsrii Sf. Prs.
Pârâţii au dobândit în 2007, prin cumpărare, imobilul vecin, situat în Iaşi, str.P nr.8, imobil format din teren şi construcţie.
Este incident art.560 Noul Cod Civil. Având în vedere că cele două suprafeţe nu sunt delimitate prin semne exterioare stabilite de comun acord şi că în timp au existat discuţii contradictorii cu privire la limita de reală de delimitare dintre cele două proprietăţi.
În drept, a invocat prevederile textului menţionat anterior.
În dovedirea celor arătate, a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu, martor, expertiză.
A anexat titlul de proprietate nr.xxxxxx/12.02.2007 (f.4), sentinţa civilă nr.xxxx/20xx a Judecătoriei Iaşi (f.5-6).
2. Pârâţii SG şi SV au depus întâmpinare la data de 10.01.2013 (f.19-20), prin care a solicitat respingerea acţiunii, motivat de lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâţilor, dat fiind că au transmis dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv prin contractul autentic de donaţie nr.nn/16.01.2012 către SVC, MSAE şi SDG (fiii lor), actul fiind de asemenea înscris în cartea funciară prin încheierea nr.xxxx/yy.zz.20aa a OCPI.
În drept, a invocat art.115 C.pr.civ..
În dovedirea celor afirmate, au depus încheierea nr.xxxx/yy.zz.20aa a OCPI (f.21), schiţă topocadastrală anexă la aceasta (f.21-23), extras de carte funciară (f.24), contractul autentic de donaţie nr.nn/16.01.2012, autentificat la BNP DB (f.27-28).
3. Reclamanta a depus o precizare a acţiunii la data de 17.01.2013 (f.34), prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâţi a numiţilor SVC, MSAE şi SDG, renunţând totodată la judecată în contradictoriu cu pârâţii iniţiali (f.33).
4. Pârâţii-reclamanţi SVC, MSAE şi SDG (nominalizaţi în continuare ca “pârâţi”) au depus întâmpinare la cererea modificată la 18.04.2013 (f.47), prin care au arătat că sunt de acord cu acţiunea în grăniţuire, dar au formulat şi o cerere reconvenţională, prin care au solicitat instituirea unei servituţi de trecere în favoarea lor pe terenul proprietatea reclamantei şi obligarea reclamantei pârâte să ridice construcţia “poartă”, pe care a ridicat-o pe trecerea de pe terenul ce constituie singura posibilitate de intrare la imobilul proprietatea lor, arătând următoarele:
Prin contractul autentic de donaţie nr.nn/16.01.2012 au devenit proprietari în indiviziune asupra imobilului de la nr.8 (în suprafaţă de 344 mp), iar prin actul de dezmembrare şi partaj voluntar autentificat sub nr.nnn/12.02.2012, fiecare a devenit proprietar asupra câte unui apartament din construcţie şi a suprafeţei de câte 114,67 mp din terenul aferent construcţiei.
Intrarea în imobil se face şi s-a făcut dintotdeauna prin drumul de acces denumit Fundac P, individualizat cu nr.2263/1 pe schiţele cadastrale.
În prezent, prin titlul de proprietate nr.xxxxxx/12.02.2007, acest drum de acces a fost recunoscut ca fiind proprietatea reclamantei, care l-a închis prin construirea unei porţi, astfel încât se găsesc în imposibilitatea de a-şi folosi imobilul şi construcţia proprietatea lor (aceasta fiind în reconstrucţie şi reclamând o folosire permanentă a căii de acces).
Imobilul lor este situat în vecinătatea străzii P (linia 1-2 din schiţa cadastrală), dar prin această parte nu există posibilitate de intrare în apartamente, singura astfel de posibilitate fiind pe linia 3-9-4, prin Fundacul P (DS 2263/1).
Din autorizaţia de reconstrucţie, se poate observa faptul că dinspre Fundacul P sunt prevăzute două intrări care corespund intrărilor în apartamente. O expertiză va indica aceleaşi aspecte.
Acest fundac a existat dintotdeauna pe hărţile cadastrale vechi.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.nnnn/02.05.1973, reclamanta a vândut către C.V. terenul ce este astăzi proprietatea pârâţilor, prevăzându-se că vecinătatea de la Sud era Fundacul P.
Acelaşi lucru a fost prevăzut şi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.nnnnn/12.06.1973, încheiat între C.V. şi familia Ob., pentru parterul imobilului care astăzi aparţine pârâţilor.
Ca urmare, dintotdeauna intrarea în imobilul din P nr.8 s-a făcut prin Fundacul închis astăzi de reclamantă.
Prin urmare, se impune şi ridicarea construcţiei constând într-o poartă, care a fost oricum ridicată fără autorizaţie de construcţie, care oricum nu ar putea fi obţinută, dat fiind că există mai mulţi riverani care folosesc drumul.
În drept, a invocat prevederile art.755, art.760 alin.2, art.761 alin.3 Noul Cod Civil.
În dovedire, a propus proba cu acte, interogatoriu, expertiză cadastrală.
Au anexat actul de dezmembrare şi partaj voluntar autentificat sub nr.nnn/12.02.2012 (53-57), relevee (f.58-61), carte funciară colectivă (f.62-63), plan de amplasament şi delimitare (f.64), contractul de vânzare-cumpărare nr.nnnn/02.05.1973 (f.65-66), contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.nnn/04.12.1995 (f.67-68), contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.nnnn/12.06.1973 (f.69-71 – copie de la Arhivele Naţionale cu schiţe aferente), documentaţie cadastrală (f.72), autorizaţie de construire nr.nn/zz.ll.2010 (f.75), contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.nnnn/02.10.2007 (f.76-85), încheierea de întabulare nr.nn/zz.ll.1999 emisă de Judecătoria Iaşi (f.86-89), actul de comasare nr.nnnn/24.11.2011 (f.90-92), încheierea nr.nnnnnn/25.11.2011 a OCPI Iaşi (f.93), încheierea nr.nnnnnn/08.12.2011 a OCPI Iaşi (f.94), contract de donaţie.
II. Aspecte procesuale
Prin încheierea din 26.02.2013 (f.40-41), instanţa a luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu pârâţii SG şi SV.
Prin încheierea din 11.06.2013 (f.112-113), instanţa a constatat că există o legătură suficientă între cererea principală şi cea reconvenţională, a încuviinţat probele cu înscrisuri, cu un martor pentru reclamant, cu interogatoriu pentru ambele părţi şi cu expertiză topo, stabilind onorariul de 500 lei în sarcina ambelor părţi şi încuviinţând ca fiecare dintre părţi să aibă un expert consultant. Ambele părţi au depus onorariile de 500 lei până la termenul următor (f.115, 117).
Reclamanta a depus răspunsul la interogatoriu la 19.06.2013 (f.121-122). Pârâţii nu s-au prezentat la interogatoriu la 17.09.2013 (f.164), depunând răspunsuri scrise sub formă de precizări (f.155 şi urm.).
Expertul DV a depus raportul de expertiză la 13.09.2013 (f.131 şi urm.), la acesta fiind ataşate şi punctele de vedere ale experţilor consultanţi IM (pentru reclamantă – f.151 şi urm.) şi ED (pentru pârâţi – f.143 şi urm.).
Pârâţii au depus obiecţiuni la expertiză la 25.09.2013 (f.166 şi urm.), care au fost susţinute şi oral. La 04.11.2013, expertul principal a depus un supliment la raport (f.197 şi urm.), anexând şi adresa Municipiului Iaşi cu nr.nnnnn/07.10.2013.
La ultimul termen, instanţa a apreciat că materialul probator existent la dosar este suficient pentru deducerea situaţiei de fapt relevante pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză, motiv pentru care a respins cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză şi cererea de efectuarea a unei cercetării la faţa locului.
III. Situaţia de fapt
Reclamanta PCPI este proprietara suprafaţei de 2245 mp situată în Iaşi, str.P nr.6, jud.Iaşi, în baza titlului de proprietate nr.xxxxxx/12.02.2007 (pentru 2195 mp) şi a sentinţei civile nr.xxxx/20xx a Judecătoriei Iaşi (pentru 50 mp), suprafaţă ce reprezintă curtea aferentă Bsrii Sf. Prs.
Pârâţii SVC, MSAE şi SDG au dobândit imobilul din str.P nr.8, format din teren în suprafaţă de 344 mp (parcela 1CC), împreună cu întreaga construcţie (locuinţă C1), prin contractul autentic de donaţie nr.nn/16.01.2012, autentificat la BNP DB (f.26-28), de la părinţii lor (SG şi SV). Se remarcă faptul că această suprafaţă reprezintă însumarea suprafeţelor de 164,88 mp şi 179,12 mp, la care se va face referire mai jos.
*
*
Analizând istoricul imobilului pârâţilor-reclamanţi, s-a observat că donatorii antemenţionaţi au declarat în contractul de donaţie că ei dobândiseră imobilul respectiv, format din teren şi construcţie, prin contractul de vânzare-cumpărare cu rest de preţ autentificat sub nr.nnnn/02.10.2007 (depus de asemenea la dosar la f.76-85). Acest act fusese într-adevăr încheiat cu VD şi VLD, având-o pe Ob. P-L drept titular al contractului de întreţinere (renunţătoare la drepturile sale prin această convenţie) şi avusese ca obiect parcela “construcţii” în suprafaţă de 164,88 mp (parcela 1(2880/1)), pe care se află construcţia C1, alcătuită din demisol, apartament 1 şi apartament 2, şi parcela “curţi” în suprafaţă de 179,12 mp.
S-a mai menţionat şi întocmirea actului de comasare nr.nnnn/24.11.2011 (f.90-92), prin care fuseseră comasate cele două corpuri de proprietate dobândite prin contractul de vânzare-cumpărare cu rest de preţ autentificat sub nr.nnnn/02.10.2007, cu scopul înscrierii în cartea funciară ca un corp unitar.
În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare cu rest de preţ autentificat sub nr.nnnn/02.10.2007, vânzătorii VD şi VLD arătau că dobândiseră o cotă indiviză de ½ din întreg terenul menţionat, precum şi apartamentul nr.2 (situat la etajul nr.1) prin cumpărare de la C.V. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.nnn/04.12.1995 (f.67-68), încheiat cu VLD, care îl dobândise la rândul său impreună cu soţul de la PCPI în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.nnnn/02.05.1973.
Într-adevăr, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.nnnn/02.05.1973 (f.65-66), încheiat între PCPI şi C.V., prima a înstrăinat către a doua cota indiviză de ½ din terenul de 343,90 mp aflat în str.P nr.8 şi în întregime apartamentul nr.1. Totodată, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.nnn/04.12.1995 (f.67-68), încheiat între C.V. şi VLD, au fost înstrăinate de prima către a doua apartamentul nr.2, aflat la etajul construcţiei, şi suprafaţa de 170,50 mp, din str.P nr.8. S-a consemnat că vânzătoarea dobândise apartamentul în parte prin cumpărare (contractul 2528/1973), în parte prin moştenire de la soţul său, decedat în 1980.
S-a mai observat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.nnnn/12.06.1973 (f.69-71 – copie de la Arhivele Naţionale cu schiţe aferente), încheiat între PCPI şi Ob. P-L cu Ob. P-C, prima a înstrăinat cota indiviză de ½ din terenul de 343,90 mp aflat în str.P nr.8 şi în întregime apartamentul nr.2.
Practic, s-a constatat că vânzătorul original al terenului a fost tot reclamanta-pârâtă PCPI.
Atât în contractul de vânzare-cumpărare nr.nnnn/02.05.1973, cât şi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.nnnn/12.06.1973, se menţionează că imobilul vândut are ca vecinătate inclusiv Fundacul P la Sud, la Est fiind proprietatea PCPI.
Expertul DV a identificat prin raportul de expertiză depus la 13.09.2013 (f.131 şi urm.) proprietăţile părţilor, stabilind şi o linie de hotar (planşa 3 – f.138). Iniţial, a arătat că nu a putut identifica Fundacul P, făcând o adresă în acest sens la Comisia Locală de Fond Funciar Iaşi.
Prin suplimentul la raport (f.197 şi urm.), el a afirmat că parcela DS 2263/1 nu figurează cu denumirea de Fundac P în planurile cadastrale şi planurile de adrese ale Municipiului Iaşi, menţionând drept sursă adresa Municipiului Iaşi cu nr.nnnnn/07.10.2013 (f.199), în care se dăduse răspunsul respectiv. Demersurile în acest sens au fost făcute şi ca urmare a faptului că expertul consultant ED (pentru pârâţi) afirmase că parcela respectivă şi Fundacul P coincid (f.143 şi urm.) şi că prin construirea unei porţi la capătul dinspre strada P al acelei parcele s-a desfiinţat în tot trecerea la imobilul pârâţilor.
Expertul a afirmat şi că proprietatea pârâţilor are ieşire la drum public, deoarece se învecinează pe latura de Sud-Est, pe o distanţă de 14,62 metri, cu strada P, pe linia punctelor 17, 18, 19, 13, aşa cum a fost ea identificată în planşa de la fila 138.
Nici punctul de vedere ale expertului consultant IM (pentru reclamantă – f.151 şi urm.) nu a coincis în totalitate cu cel al expertului principal. Astfel, acesta a afirmat că linia de hotar ar fi alta, punctul 14 (pe care expertul principal l-ar fi plasat aproximativ între punctele 13-15, dar nu în linie cu acestea) nefiind de fapt deplasat cu 48 de cm în interiorul proprietăţii reclamantei, faţă de aliniamentul punctelor 13-15, astfel încât s-a ajuns la ocuparea suprafaţei de 5,032 mp din cea a reclamantei.
Expertul consultant a afirmat că cel principal a stabilit poziţia punctului 14 după urmele de gard, însă o asemenea afirmaţie nu se găseşte în raportul expertului principal şi nici în supliment. Expertul consultant pentru pârâţi a fost de acord cu lunia de hotar stabilită de cel principal, cu amendamentul că trebuia adăugat şi punctul 16 (care însă fusese indicat de expertul principal).
În mod paradoxal, expertul IM nu a susţinut că suprafeţele proprietăţilor identificate ar fi mai mari, respectiv mai mici cu suprafaţa de 5,032 mp din cea a reclamantei. Este adevărat că există posibilitatea ca el să fi considerat că acest lucru este implicit, însă o astfel de concluzie ar fi fost esenţială în speţă, mai ales că expertul principal a găsit la măsurători o suprafaţa mai mare în posesia reclamantei decât în titluri (2288 mp faţă de 2245 mp), chiar fără cei 5,032 mp, iar în cazul pârâţilor a găsit aceeaşi suprafaţă ca în titlu. Desigur, respectiva diferenţă poate proveni şi din altă parte, însă această observaţie poate constitui un argument în favoarea măsurătorilor expertului principal.
Pe planul de detaliu de la fila 153, expertul consultant a pretins că suprafaţa respectivă reprezintă “teren în litigiu”. Nu se înţelege cu claritate dacă obiecţiunile sale au fost doar de ordin tehnic în ceea ce priveşte identificarea punctului 14 sau dacă a pretins că pârâţii ocupă respectiva suprafaţă din cea a reclamantei, şi aceasta fiind o lămurire esenţială. Vor fi analizate în motivare ambele variante.
În replică, expertul principal a afirmat că îşi menţine concluziile iniţiale.
V. Analiza fondului
1. Acţiunea în grăniţuire
Cu titlu preliminar, având în vedere dispoziţiile art.6 alin.2 din Noul Cod Civil şi ale art.1 din vechiul Cod Civil, faptul că acţiunea de grăniţuire are la bază existenţa unui raport de vecinătate, precum şi faptul că acest raport dintre părţi s-a născut sub imperiul vechiului Cod Civil (odată cu dobândirea, pe rând, a corpurilor de proprietate de către proprietarii succesivi ai terenurilor respective), se reţine că acest din urmă act normativ este aplicabil în speţă (nu Codul intrat în vigoare la 01.10.2011, cum au indicat părţile).
Conform art.584 C.Civ. vechi, orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate.
Ambele părţi din speţă au fost de acord cu pronunţarea unei hotărâri privind grăniţuirea, în sensul stabilirii unei linii de hotar, însă reclamanta a pretins ca aceasta să fie stabilită în conformitate cu punctul de vedere al expertului său consultant (IM).
Ţinând cont de faptul că doi experţi (unul fiind cel desemnat de instanţă) au identificat aceeaşi linie de hotar, dar şi de analiza argumentelor celui consultant pentru reclamantă, prezentată la sfârşitul situaţiei de fapt, instanţa va stabili graniţa dintre cele două proprietăţi conform concluziilor expertului principal, argumentele de ordin tehnic ale expertului consultant pentru reclamantă nefiind susţinute de celelalte date ale dosarului.
Mai mult, în măsura în care expertul consultant a pretins că pârâţii ocupă respectiva suprafaţă (5,032 mp) din cea a reclamantei, fapt sugerat de sintagma “teren în litigiu” folosită pe planul de detaliu de la f.153, problema nu putea fi rezolvată pe calea unei simple acţiuni în grăniţuire, ci doar în măsura în care reclamanta înţelegea să formuleze şi o acţiune în revendicare, timbrată corespunzător. Or, reclamanta a arătat în mod repetat că înţelege să solicite doar grăniţuirea (a se vedea, de exemplu, fila 170 – verso, sau concluziile pe fond).
În consecinţă, instanţa va admite în parte cererea principală şi în tot cererea recovenţională privind grăniţuirea.
Subsecvent, va stabili linia de hotar între proprietatea reclamantei-pârâte (situată în Iaşi, str.P nr.6, jud.Iaşi, în suprafaţă de 2245 mp) şi proprietatea pârâţilor-reclamanţi (situată în Iaşi, str.P nr.8 jud.Iaşi, în suprafaţă de 334 mp) pe linia determinată de punctele 13-14-15-16, reprezentată cu roşu pe planul de situaţie din planşa 3 (fila 138), anexată raportului de expertiză întocmit de expertul DV, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
2. Acţiunea privind instituirea dreptului de servitute
Aplicând corespunzător argumentele exprimate anterior, în cazul acţiunii privind grăniţuirea, instanţa constată că tot vechiul Cod Civil este aplicabil şi în ceea ce priveşte pretinsul drept de servitute de trecere, chiar dacă şi pârâţii şi-au întemeiat cererea tot pe dispoziţiile Noului Cod Civil. Nu interesează în speţă momentul la care reclamanta a ridicat o poartă care a obstrucţionat accesul pârâţilor pe parcela DS 2263/1 înspre strada P, ci momentul naşterii pretinsului drept de servitute. Sub acest aspect, instanţa consideră că acest moment poate să fi fost cel mai târziu la momentul dobândirii respectivei parcele (pretins fond aservit) de către reclamantă (adică odată cu emiterea titlului din 12.02.2007).
Nu se va insista mai mult asupra considerentelor teoretice privind legea aplicabilă, dat fiind că soluţia ar fi oricum aceeaşi, indiferent care dintre Codurile Civile este aplicabil.
Conform art.576 C.Civ., servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil avand un alt stăpân. Potrivit art.577 C.Civ., servituţile izvorăsc sau din situaţia naturală a locurilor, sau din obligaţia impusă de lege, sau din convenţia dintre proprietari.
Potrivit art.616, proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului sau pentru exploatarea fondului, cu îndatorire de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.
Reclamanta nu a precizat expres care este temeiul exact pentru instituirea dreptului de servitute. Deşi iniţial a afirmat că trebuie să îi fie recunoscut prin hotărâre acest drept deoarece nu mai are acces la drumul public (strada P), motivare ce corespunde mai degrabă primei situaţii avute în vedere de cod (cu referire la „situaţia naturală a locurilor” şi la art.616), la termenul din 01.10.2013 a afirmat că temeiul poate fi şi contractual, cu referire la menţiunile din contractele din 1973.
Din precizările făcute de reclamantă privind faptul că a utilizat dintotdeauna acea cale de acces s-ar putea deduce şi pretenţia de a fi dobândit dreptul de trecere prin uzucapiune, chiar dacă ea nu a fost exprimată în mod direct.
Textele indicate ca temeiuri (art.755, art.760 alin.2, art.761 alin.3 Noul Cod Civil) nu sunt menite să înlăture dubiile, deoarece acestea reprezintă definiri şi clasificări cu titlu general.
Distincţia este esenţială, deoarece doar în cazul dreptului de servitute întemeiat pe art.616 este necesar a se stabili caracterul de loc înfundat al fondului dominant, nu şi în cazul celui dobândit prin convenţie sau uzucapiune.
Actele şi lucrările dosarului permit o analiză a situaţiei din toate punctele de vedere, cu menţiunea că nu poate fi avută totuşi în vedere uzucapiunea, ţinând cont că partea nu a făcut referire expresă la acest temei şi că nici nu a propus sau administrat probe cu acest scop, iar o analiză în acest sens ar reprezenta o depăşire a limitelor învestirii.
Raportat la eventualul temei contractual, instanţa observă că, pe lângă faptul că actualul titlu de proprietate al pârâţilor nu face referire la vreo cale de acces (în sensul unui drept de trecere pe proprietatea altcuiva), nici contractele din anii 1973 nu pot fi interpretate în sensul în care ar fi presupus şi transferul unui drept de servitute.
Astfel, după cum s-a reţinut în cuprinsul situaţiei de fapt, atât în contractul de vânzare-cumpărare nr.nnnn/02.05.1973, cât şi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.nnnn/12.06.1973, se menţionează că imobilul vândut are ca vecinătate inclusiv Fundacul P la Sud.
Este greu de înţeles ce legătură au putut face pârâţii între menţiunea privind învecinarea proprietăţii pe care în cele din urmă au dobândit-o cu acest Fundac P şi existenţa dreptului lor de a folosi respectivul Fundac drept cale de acces. Este o chestiune de evidenţă teoretică (juridică) şi practică faptul că învecinarea cu o suprafaţă de teren (care este posibil să fi avut caracterul de drum public în 1973) nu presupune şi dreptul de a folosi acea suprafaţă ca şi cale de acces, atât timp cât ea şi-a schimbat între timp regimul din drum public în proprietate privată.
Pârâţii au insistat şi cu privire la întocmirea unui nou raport de expertiză care să identifice clar care este în prezent situarea Fundacului P, ignorând evidenţa dată de faptul că nici măcar ei nu au susţinut altceva decât că în 1973 se învecinau cu acesta şi că în planurile cadastrale vechi acesta reprezenta o cale publică de acces.
Chiar presupunând că o nouă expertiză ar fi fost întocmită, iar aceasta ar fi concluzionat în sensul în care a făcut-o expertul consultant pentru pârâţi (că parcela DS 2263/1 este una şi aceeaşi cu vechiul Fundac P), concluzia instanţei şi soluţia subsecventă nu ar fi fost diferite.
Se poate chiar afirma că, pe baza menţiunilor din actele de proprietate din 1973 şi a planurilor prezentate de expertul desemnat, este foarte posibil ca realitatea să fie cea sugerată de pârâţi, însă acest aspect nu schimbă cu nimic împrejurarea că în prezent parcela respectivă este în proprietatea exclusivă a reclamantei, în temeiul actelor de proprietate de la dosar.
Astfel, chiar presupunând că acea suprafaţă de teren ar fi fost drum public în perioada 1945-1989, odată ce ulterior a devenit obiect al dreptului de proprietate privată al unei persoane, acest aspect nu dă dreptul tuturor persoanelor care au folosit de-a lungul timpului acel drum să solicite recunoaşterea sau instituirea unui drept de trecere pe acel drum.
Nu se poate astfel reţine dobândirea de către pârâţi prin convenţie a unui drept de servitute pe parcela DS 2263/1, chiar şi în situaţia în care aceasta ar coincide cu fostul Fundac P, deoarece simpla învecinare la un moment dat cu această parcelă, conform actelor de proprietate, chiar în condiţiile folosirii ei ca şi cale de acces pe parcursul timpului, nu poate conferi vreun drept asupra sa (decât, eventual, în condiţiile dobândirii acestui drept prin uzucapiune, aspect neinvocat şi oricum profund dubitabil, date fiind toate elementele situaţiei de fapt şi mai ales presupusul caracter de drum public al acelei parcele din trecut).
În ceea ce priveşte recunoaşterea eventualului drept legal al pârâţilor de a trece pe terenul proprietatea reclamantei, aceasta depinde, după cum s-a arătat şi conform art.616 C.Civ., de stabilirea caracterului de loc înfundat al fondului dominant. Aceasta presupune, conform aceluiaşi text, că acest fond “nu are nicio ieşire la calea publică”.
Deşi Codul nu defineşte aceste noţiuni, modul strict în care respectivul drept de trecere este reglementat (a se vedea art.617 şi art.618) nu lasă niciun dubiu cu privire la împrejurarea că un loc este înfundat doar în situaţia în care se învecinează de jur împrejur cu proprietăţi ale altor persoane.
Or, proprietatea pârâţilor se învecinează pe latura de Sud-Est cu strada P (drum public), pe o distanţă de 14,62 metri, pe linia punctelor 17, 18, 19, 13, aşa cum a fost ea identificată în planşa de la fila 138, aspect care nu a fost negat de niciuna dintre părţi.
Faptul că pârâţilor le-ar fi deosebit de oneros să-şi asigure ieşirea la această stradă, că ar trebui să construiască o altă uşă, că nu pot avea acces cu maşina sau alte aspecte similare privind dificultatea de a accesa direct strada P, sunt chestiuni în mod evident irelevante.
Astfel, chiar dacă s-ar admite că situaţia practică a acestora este deosebit de dificilă din cauza modului cum se prezintă arhitectura în zonă şi ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra porţiunii folosite până la acel moment ca şi cale de acces, a le recunoaşte sau institui prin hotărâre judecătorească un drept de trecere pârâţilor în aceste condiţii pe terenul reclamantei ar constitui o anomalie juridică şi o încălcare flagrantă a normelor de drept pozitiv în favoarea unor considerente pur sociale.
Astfel de considerente pot fi avute în vedere exclusiv ca scop mediat al încheierii unei convenţii de servitute între părţi.
În consecinţă, instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea privind instituirea unei servituţi de trecere formulată de pârâţii-reclamanţi SVC, MSAE şi SDG în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă PCPI.
V. Cheltuieli de judecată
În primul rând, trebuie avut în vedere faptul că expertul principal a mai pretins 540 lei (f.129), indicând însă reţineri legale proprii în cuantum de 140 lei în costul expertizei. Cum acestea nu pot fi imputate părţilor în mod direct, rezultă că i se cuvine suma de 400 lei cu titlu de diferenţă onorariu.
Ţinând cont că expertul a trebuit să întocmească lucrarea atât pentru stabilirea liniei de hotar (în beneficiul comun al părţilor), cât şi pentru identificarea premiselor pentru instituirea unui drept de servitute (în beneficiul exclusiv al pârâţilor), şi având în vedere soluţiile pronunţate în speţă pe cele două cereri, instanţa va obliga pârâţii-reclamanţi să achite expertului principal DV diferenţa parţială de onorariu de 300 lei şi obligă reclamanta-pârâtă să achite expertului principal DV diferenţa parţială de onorariu de 100 lei.
Potrivit art.276 C.pr.civ., când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce masură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.
Reclamanta a plătit o taxă de timbru 19 lei (fila 13) pentru grăniţuire, din care pârâţii ar trebui să suporte jumătate, iar pârâţii au achitat taxe de 878 lei plus 5 lei (fila 51) pentru cererea privind grăniţuirea şi dreptul de servitite, însă au căzut în pretenţii în raport de ultimul capăt de cerere, astfel încât nu se va ţine cont de această sumă.
Cererea reclamantei privind cheltuieli reprezentând onorariu de avocat e nedovedită, pentru că nu au depus chitanţa pentru a dovedi plata acestuia.
Pârâţii au dovedit plata unui onorariu de avocat în cuantum de 3720 lei prin depunerea chitanţei nr.881/12.06.2013. Dată fiind ponderea susţinerilor avocaţilor acestora, instanţa va considera pe baza echităţii că doar o sumă de aproximativ 600 lei ar fi fost achitată pentru capătul de cerere privind grăniţuirea, restul fiind pentru a solicita recunoaşterea dreptului de trecere. Reclamanta ar trebui deci să suporte aproximativ 300 lei din această sumă.
Ţinând cont de acest aspect, de faptul că s-a realizat practic o compensare în ceea ce priveşte cheltuielile cu expertul (rezultată din modul cum instanţa a obligat părţile la plata diferenţei de onorariu), precum şi în ceea ce priveşte taxa de timbru pentru grăniţuire, instanţa va obliga reclamanta-pârâtă să achite pârâţilor-reclamanţi suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat corespunzător capătului de cerere privind grăniţuirea.
