Prin cererea înregistrată la data de 04 decembrie 2012 pe rolul Tribunalului Suceava, sub nr. 14261/86/2012, reclamanţii S.R. şi S.M. au chemat în judecată pârâţii Colegiul Medicilor din România, P.C., I.I., M.D. şi Spitalul X., solicitând instanţei:
– anularea Deciziei nr. 8 din 14 mai 2010 emisă de Comisia de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor Suceava şi Decizia nr. 81 din 28 septembrie 2012, emisă de Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România.
– obligarea pârâţilor Spitalul X., P.C., I.I. şi M.D. în solidar, la plata sumei de 100.000 euro în echivalent lei la data punerii în executare a hotărârii, cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale reclamanta S.R. a arătat că la sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie 2008 constatând că este însărcinată şi datorită faptului că mai avea un copil în vârstă de 10 ani născut prin cezariană şi RH negativ, precum şi datorită vârstei sale (34 ani) s-a adresat medicului obstetrician I.I. în vederea supravegherii sarcinii şi efectuării operaţiei de cezariană în momentul naşterii la Spitalul X din muniipiul Suceava.
Astfel la data de 21 februarie 2099 a fost efectuată intervenţia chirurgicală în jurul orelor 23.30, iar potrivit menţiunilor din foaia de observaţie nr. 343/2009 postoperatoriu s-a constatat existenţa lichidului amniotic de culoare verde şi în cantitate redusă, copilul fiind diagnosticat cu asfixie severă perinatală, absenţa respiraţiei spontane, activitate cardiacă slabă, absenţa tonusului muscular şi a reflexelor.
După naştere copilul a fost preluat de medicul neonatolog, dr. M.D. Dana care l-a contactat pe reclamantul S.M. pentru a–l informa că starea nou-născutului este gravă şi că acesta trebuie transferat de urgenţă la Spitalul Judeţean Suceava.
Dr. F.C. de la Spitalul Judeţean Suceava, a constatat că nou-născutul prezintă aspect clinic de supramaturat, cu tegumente uscate şi descuamate, cianoză generalizată, secreţii sanghivalente la nivelul căilor aeriene, instituindu-se de urgenţă protocolul de termoreglare şi oxigenoterapie, cu administrarea de antihemoragice. După câteva zile starea copilului s-a agravat, au apărut semne de afectare intracraniană şi s-a luat decizia transferării sale la Spitalul Bagdasar Arseni Bucureşti, unde a fost diagnosticat cu hidrocefalee gradul IV şi hemoragie intraventriculară.
Ulterior, copilul a fost supus mai multor intervenţii chirurgicale de drenaj VP cu valvă neonatală, însă starea lui nu s-a ameliorat, ci dimpotrivă s-a agravat, iar afectarea cerebrală suferită la naştere a avut repercursiuni şi asupra dezvoltării sale psihomotorii, asupra aparatului vizual şi auditiv, în final fiind diagnosticat cu cecitate, hidrocefalie internă gradul IV, tetrapareză pastică, sindrom WEST, retard neuromotor sever astfel că în pofida tuturor forturilor depuse de părinţi timp de peste doi ani şi jumătate, a numeroaselor internări, intervenţii chirurgicale şi tratamente la care a fost supus, starea de sănătate a minorului s-a degradat în mod continuu, iar în luna decembrie 2011 acesta a decedat.
Faţă de situaţia dată, a sesizat Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor Suceava în vederea cercetării disciplinare a pârâtelor I.I., P.C., M. D., iar prin decizia nr. 8 din 14 mai 2010 emisă de această Comisie s-a dispus atenţionarea pârâtei I.I. în sensul revizuirii conduitei în cazurile de urgenţă referitoare la adresabilitatea gravidelor către Spitalul X Suceava, precum şi atenţionarea pârâtelor M.D. şi P.C. în sensul acordării unei atenţii sporite la întocmirea documentaţiilor medicale.
Împotriva deciziei sus menţionate a formulat contestaţie la Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, contestaţie soluţionată prin decizia nr. 81 din 28 septembrie 2012, comunicată la data de 15 noiembrie 2012, prin care s-a anulat în totalitate decizia nr. 8/2010 emisă de Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor Suceava şi a fost stinsă acţiunea disciplinară pornită împotriva pârâtelor I.I., P.C., M.D., cu motivarea că faptele reclamate nu constituie abatere deontologică şi că din punct de vedere medical, operaţia cezariană a avut o indicaţie absolută şi imediată, că sarcina prezenta un risc obstetrical ridicat, că suferinţa fetală a fost probabil determinată de o insuficienţă sau senescenţă placentară care a determinat hipoxie fetală şi care, la rândul ei, s-a accentuat progresiv pe perioada dintre debutul travaliului şi extragerea fătului, fiind agravată şi de circulara de cordon pericervicală existentă, dar s-a apreciat că evoluţia negativă a cazului nu s-ar fi datorat conduitei medicilor implicaţi, ci condiţiilor necorespunzătoare oferite de Spitalul X pentru asistenţa medicală de urgenţă.
Reclamanţii consideră că actele administrative întocmite cu ocazia cercetării disciplinare a medicilor sunt nelegale şi netemeinice întrucât, prin raportul de expertiză medico legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi în dosarul nr. 2694/p/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava au fost examinate atât evoluţia medicală a cazului, cât şi conduita pârâtelor, stabilindu-se că din datele medicale existente nu rezultă că reclamanta S.R. ar fi prezentat afecţiuni care să fi putut influenţa negativ evoluţia sarcinii, iar afecţiunea copilului a constat în asfixia perinatală posibil cauzată de o hipoxie intrauterină, subsecventă scurtcircuitării circulaţiei feto placentare prin circulara de cordon ombilical evidenţiată ecografic la data de 12 februarie 2009;
Faţă de concluziile expertizei sus menţionate, dar şi de celelalte acte medicale depuse la dosarul cauzei, reiese cu certitudine culpa pârâtelor P.C., I.I., M.D. în monitorizarea sarcinii, în adoptarea deciziei privind momentul şi locul efectuării intervenţiei chirurgicale pentru extragerea fătului, precum şi în tratamentul aplicat copilului în momentele imediat următoare naşterii, motiv pentru care consideră că se justifica angajarea răspunderii lor disciplinare pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor ce le reveneau în temeiul Codului deontologic medical, acestea având conduita medicală neconformă şi care a cauzat copilului afecţiuni cerebrale ireversibile, soldate cu decesul acestuia în pofida tuturor îngrijirilor medicale ulterioare.
Consideră că se justifică şi antrenarea răspunderii civile delictuale solidare în sarcina tuturor pârâţilor, sens în care solicită obligarea acestora la plata sumei de 100.000 euro cu titlul de daune morale, în echivalent lei la data punerii în executare a hotărârii. Suma solicitată nu poate compensa în niciun fel suferinţele fizice şi psihice suportate timp de peste doi ani de reclamanţi şi de copilul acestora, nu poate diminua şi nici înlătura traumele psihice pe care le-au suferit în toată această perioadă în care au asistat neputincioşi la agonia copilului şi pe care l-au văzut stingându-se sub ochii lor, în pofida tuturor internărilor, intervenţiilor chirurgicale şi eforturilor medicale depuse, după cum nu poate alina nici durerea cauzată de decesul fiului lor, însă acordarea sumei solicitată cu titlu de daune se justifică în ideea unei minime compensaţii a prejudiciului moral incomensurabil ce le-a fost cauzat de faptele culpabile ale pârâţilor.
În drept, îşi întemeiază acţiunea pe disp. art. 8 şi urm. din Legea nr. 554/2004, art. 442 şi urm. din Legea nr. 95/2006, art. 998-999, art. 1000 alin.3 din vechiul Cod civil şi art.274 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, Colegiului Medicilor din România a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi invocă în acest sens Norma procedurală prevăzută de art. 451 din Legea nr. 95/2006 ce consacră o legătură necesară între exerciţiul acţiunii în anulare şi titularul acestei acţiuni, pe de o parte şi interesul promovării acţiunii de faţă, pe de altă parte, indicând în mod expres calitatea reclamantului de medic sancţionat şi respectiv aplicarea unei sancţiuni disciplinare prin decizia a cărei anulare se solicită.
În primul rând consideră că în speţa de faţă lipsesc condiţiile de exerciţiu reglementate de art. 451 din legea specială, respectiv Legea nr. 95/2006 şi totodată cere a se constata că existenţa unei norme procedurale reglementată pentru o situaţie tipică (sancţionarea medicului prin decizia a cărei anulare o solicită), nu exclude aplicarea normelor de atribuire a calităţii procesuale reglementate de dreptul comun, în speţă de art. 1, alin. 2) din Legea nr. 554 din 2004.
În acest sens a invocat considerentele deciziei nr. 871/2008 (anexa 1) pronunţată de Curtea Constituţională în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006 în ca se reţine, pe de o parte temeiurile instituirii unui cadru limitat al răspunderii administrativ disciplinare a medicilor şi respectiv restrângerea justificată a dreptului de contestare a deciziei, în procedura judiciară, pe de altă parte, se reţine posibilitatea oricărei persoane vătămate de a invoca în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată răspunderea penală, contravenţională sau civilă după caz, a persoanei fizice ce exercită profesia de medic. Prin urmare, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte, şi categoria profesională din care face parte sau reprezentantul acestei categorii, Colegiul Medicilor din România, ale căror interese sunt prejudiciate, de cealaltă parte iar cadrul răspunderii disciplinare justifică soluţia legislativă criticată care consacră dreptul de a ataca în justiţie decizia Colegiului Medicilor din România doar pentru medicul sancţionat prin această decizie.
Aceasta nu are însă semnificaţia restrângerii dreptului persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obţine în justiţie repararea drepturilor sau intereselor sale vătămate prin conduita medicului, sens în care invocă art. 442 din Legea nr. 95/2006 care prevede că “Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă, conform prevederilor legale. ”
Astfel, considerentele autorităţii supreme constituţionale, în analiza excepţiei de neconstituţionalitate, limitează analiza interesului legitim privat, în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă, delictuală, pe cale principală, sau accesorie în procesul penal.
În dovedire, au depus actele care au stat la baza emiterii deciziei atacate, Decizia nr. 871/2008 a Curţii Constituţionale şi 2 sentinţe civile, cu titlul de practică judiciară, sentinţe ce au fost pronunţate de instanţe diferite în speţe similare.
În drept, îşi întemeiază cererea pe disp.115-118 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta M.D. a solicitat respingerea pretenţiilor reclamanţilor cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea litigiului, iar pe cale de excepţie a invocat:
– excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Suceava în soluţionarea litigiului având în vedere faptul că reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere în anularea unui act administrative emis de Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, dispoziţiile legale aplicabile prezentului litigiu fiind cele cuprinse în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
– excepţia lipsei calităţii procesuale active a numiţilor S.R. şi S.M., motivate de faptul că procedura de sancţionare a medicului este trasată de Legea nr. 95/2006, art. 451 modificat prin art.60 pct.1 din Legea nr.76/2012 prevede că împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei Superioare de Disciplină medicul sancţionat poate formula contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel;
– excepţia inadmisibilităţii dreptului de a solicita despăgubiri sau daune morale în faza analizei răspunderii disciplinare, sens în care invocă de asemenea prevederile Legii nr. 95/2006 şi disp. art. 5 alin 2 din Legea 554/2004 ce nu permit formularea unor asemenea pretenţii în această fază, fiind analizată răspunderea disciplinară a medicului;
– excepţia prescrierii dreptului material la acţiune privitor la pretenţiile pecuniare decurgând dintr-un eventual act de malpraxis, sens în care invocă prevederile art. 672 din Legea nr. 95/2006, având în vedere data de 18.06.2009 când au formulat plângerea la Colegiul medicilor Suceava, acţiunea fiind intentată la data de 04.12.2012, termenul de 3 ani înlăuntrul căruia se puteau emite pretenţii pecuniare, relativ la un eventual act de malpraxis, fiind depăşit.
Pe fondul cauzei a arătat că nu a comis un act de malpraxis întrucât nu se confirmă susţinerile reclamanţilor pe care le detaliază precizând totodată că de la resuscitare şi până la transferul la Spitalul Judeţean, copilul a stat în incubator cu oxigen sub cor cefalic în salonul de nou-născuţi din cadrul spitalului X.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta P.C. a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă în principal şi ca neîntemeiată în subsidiar precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere şi caracterul inform al capătului 2 de cerere şi invocă în acest sens prevederile art.82 alin 1, art.112 alin.1 pct. 3 Cod pocedură civilă şi Decizia Curţii Constituţionale nr.778/2009, apreciind totodată că reclamanţii trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile procedurale, sub sancţiunea suspendării cauzei în temeiul art.115 ind.1 Cod procedură civilă.
Faţă de primul capăt de cerere, invocă excepţia inadmisibilităţii parţiale a primului capăt de cerere respectiv anularea Deciziei nr. 8 din 14 mai 2010 emisă de Comisia de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor Suceava şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor prin raportare la primul capăt de cerere sens în care invocă prevederile 451 din Legea nr. 95/2006.
Apreciind că se impune analizarea cu prioritate a excepţiilor invocate şi solicită pe cale de consecinţă respingerea acţiunii ca fiind promovată de persoane fără calitate procesuală activă şi pe cale de consecinţă, respingerea în întregime a acţiunii.
La termenul de judecată din data de 14 februarie 2013, pârâta M.D. a depus la dosar şi o cerere de chemare în garanţie a SC Asigurarea Românească- ASIROM VIENA INSURANCE GROUP SA- SUCURSALA Suceava, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 Cod procedură civilă în ceea ce priveşte chemarea în garanţie a asigurătorului şi la acelaşi termen reprezentanta pârâtului Spitalul X a arătat că această unitate nu are personalitate juridică şi a cerut a fi scoasă din cauză; reprezentata reclamanţilor cu privire la cererea reprezentantei pârâtului Spitalul X a precizat că va clarifica cadrul procesual în ce priveşte această pârâtă fapt materializat prin precizările scrise depuse ulterior la dosar prin care reclamanţii înţeleg să cheme în judecată în calitate de pârâtă pe SC „X” SRL cu sediul în mun. Suceava, Calea Unirii, nr.25 bis, motivat de faptul că aceasta este societatea care deţine Spitalul X, împotriva căruia a formulat acţiunea iniţială, instanţa, luând act de precizările reclamanţilor a dispus rectificarea citativului prin introducerea în cauză în calitate de pârâtă a S.C. „X” S.R.L. cu sediul în mun. Suceava, Calea Unirii, nr.25 bis şi scoaterea din cauză a pârâtului Spitalul X.
De asemenea, instanţa a solicitat relaţii în calitate de chemat în garanţie de pârâta M.D. de la SC Asigurarea Românească- ASIROM VIENA INSURANCE GROUP SA- SUCURSALA Suceava, iar prin întâmpinare cu privire la sumele pretinse, a arătat că despăgubirile morale solicitate depăşesc limita de despăgubire prevăzută de poliţa de asigurare şi în plus, prin poliţa de asigurare este exclusă acoperirea daunelor morale, astfel că nu pot fi obligaţi la plata acestor sume.
În concluzie solicită ca instanţa să nu acorde părţii vătămate despăgubirile solicitate întrucât nu au o bază reală şi nu au fost dovedite, iar în cazul stabilirii vinovăţiei pârâtei, solicită ca obligarea societăţii de asigurare să fie făcută în limita contractului de asigurare.
Prin Notele de şedinţă depuse la dosar pârâta M.D. a învederat instanţei despre faptul că renunţă la invocarea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Suceava în soluţionarea cauzei având în vederea eroarea datorată programului de actualizare legislativă, astfel că instanţa a luat act de renunţarea la judecata excepţiei în temeiul art. 246 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta I.I: a solicitat respingerea acţiunii pe cale de excepţie ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile date de art. 451 din Legea nr. 95/2006 iar pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată întrucât nu există culpă medicală, cu atât mai mult cu cât nu există o legătură de cauzalitate între fapta pretinsă şi decesul copilului la doi ani după naştere.
Prin sentinţa nr. 2498 din 21 martie 2013 Tribunalul Suceava a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
A respins în tot acţiunea formulată de reclamanţii S.R. în contradictoriu cu pârâţii Colegiul Medicilor din România, P.C., I.I., M.D. şi S.C. „X” S.R.L. ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
A respins cererea de chemare în garanţie a SC Asigurarea Românească-ASIROM VIENNA INSURANCE GROUP SA, formulată de pârâta M.D. ca lipsită de interes.
A admis în parte cererea în cheltuieli de judecată formulată de pârâta M.D.
A obligat reclamanţii să-i plătească acestei pârâte suma de 393,87 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut că, în situaţia unui concurs de excepţii, precum este cazul în speţă, va fi invocată şi soluţionată cu întâietate acea excepţie care face de prisos celei următoare.
Calitatea procesuală este o condiţie generală, obligatorie pentru promovarea oricărei acţiuni. De vreme ce, în lipsa calităţii procesuale, nu poate fi formulată niciun fel de acţiune, indiferent de felul ei, instanţa a examinat, cu prioritate, îndeplinirea acestei condiţii.
În speţă, prin acţiunea introductivă de instanţă reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr.81 din 28 septembrie 2012 emisă de Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, precum şi a Deciziei nr. 8 din 14 mai 2010 emisă de Comisia de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor Suceava şi obligarea pârâţilor la plata de daune materiale şi morale.
Conform art. 442 din Legea nr. 95/2006 în forma aflată în vigoare la data emiterii deciziei Comisiei Superioare de Disciplină, medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.
Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă, conform prevederilor legale.
Aşadar răspunderea disciplinară a medicilor îşi are temeiul în obligaţiile ce izvorăsc din prevederile legilor şi regulamentelor profesiei medicale. Prin urmare, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte, şi categoria profesională din care face parte sau reprezentantul acestei categorii, Colegiul Medicilor din România, ale căror interese sunt prejudiciate, de cealaltă parte. Legea nr. 95/2006, prin art. 443 şi 448 recunoaşte oricărei persoane dreptul de a se plânge împotriva medicului pentru fapte săvârşite în legătură cu profesia şi actul medical, precum şi dreptul de a contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.
Conform art. 451 din lege, „împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază îşi desfăşoară activitatea.”
În cadrul răspunderii disciplinare, dreptul de a ataca în justiţie decizia Colegiului Medicilor din România aparţine doar medicului sancţionat prin această decizie.
În legătură cu acest aspect, Curtea Constituţională, reţinând că dispoziţiile de lege care prevăd că decizia de sancţionare a medicului stabilită de Comisia superioară de disciplină de pe lângă Colegiul Medicilor din România poate fi atacată în contencios administrativ de către medicul sancţionat, nu sunt contrare dispoziţiilor constituţionale, a subliniat în deciziile sale (871/2008, 222/2012) că acest aspect nu are semnificaţia restrângerii dreptului persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obţine în justiţie repararea drepturilor sau intereselor sale vătămate prin conduita medicului pe calea unei acţiuni penale, contravenţionale sau civile.
De asemenea, nu se poate susţine că exercitarea anterioară a acţiunii disciplinare lipseşte de efect aceste acţiuni. Sesizată cu acest aspect, Curtea Constituţională a afirmat că „Acţiunea disciplinară nu doar că nu împiedică exercitarea acţiunilor penală, contravenţională sau civilă, dar nu poate constitui nici temeiul admiterii ori respingerii pe fond a acţiunii penale, întrucât aceasta din urmă se bucură de prioritate în soluţionare. Altfel spus, penalul ţine în loc disciplinarul, aşa cum ţine în loc şi civilul. O astfel de soluţie se impune având în vedere deosebirea graduală a normelor sociale pretins lezate. Niciun text din Legea nr. 95/2006 nu condiţionează exercitarea acţiunilor penale, civile ori contravenţionale de către persoana pretins a fi vătămată de exercitarea şi soluţionarea anterioară a acţiunii disciplinare.”
În acest context legal, instanţa a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor este întemeiată, şi a respins acţiunea ca fiind formulată de persoane fără legitimare procesuală activă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat recurs reclamanţii S.R., S.M. şi pârâta M.D.
În motivarea recursului, reclamanţii S.R. şi S.M. au arătat că sentinţa recurată este nelegală întrucât a fost greşit reţinută excepţia lipsei calităţii procesuale active, soluţionându-se cauza fără a intra în cercetarea fondului.
Aşa cum rezultă din considerentele sentinţei recurate, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 451 din Legea nr. 05/2006 decizia de sancţionare a Comisiei de Disciplină poate fi atacată de medicul sancţionat şi că în raport de această reglementare numai medicului sancţionat legea îi recunoaşte legitimarea procesuală activă de a contesta actele administrativ jurisdicţionale emise în cadrul procedurii disciplinare, terţele persoane la cererea cărora a fost declanşată o astfel de procedură disciplinară neavând calitatea procesuală activă de a contesta deciziile emise de Colegiul Medicilor.
Textul de lege menţionat cuprinde o reglementare derogatorie de la norma de drept comun instituita de art. 1 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Dat fiind caracterul derogatoriu al normei în discuţie, aceasta este de strictă interpretare, aşa încât reglementarea referitoare la dreptul exclusiv al medicului de a ataca decizia Comisiei Superioare de disciplină nu este aplicabilă decât ipotezei la care aceasta se referă, respectiv deciziei prin care medicul supus unei proceduri disciplinare este sancţionat, în timp ce în ipoteza celorlalte decizii ale Comisiei Superioare este aplicabilă norma generală cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, textul art. 451 din Legea nr. 95/2006 se află în strânsă legătură cu art. 448 al. 4 din acelaşi act normativ, care prevede posibilitatea medicului sancţionat, a persoanei care a făcut sesizarea, a Ministerului Sănătăţii Publice, a preşedintelui colegiului teritorial sau a preşedintelui Colegiului Medicilor din România de a contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial. Aşa fiind, câtă vreme decizia la care face referire art. 451 se pronunţă cu ocazia soluţionării unei contestaţii, noţiunea de „decizie de sancţionare” folosită de legiuitor în cadrul acestor dispoziţii priveşte exclusiv decizia prin care medicul a fost sancţionat, respectiv decizia prin care acestuia i-a fost aplicată vreuna din sancţiunile disciplinare prevăzute de lege.
Această concluzie se fundamentează pe interpretarea sistematică, gramaticală şi logică a dispoziţiilor legale menţionate anterior, respectiv pe împrejurarea că, dacă legiuitorul ar fi dorit să aibă în vedere în reglementarea prevăzută de art. 451 toate deciziile pronunţate de Comisia superioară de disciplină cu ocazia soluţionării contestaţiilor formulate potrivit dispoziţiilor art. 448 al. 4 din Legea nr. 95/2006 (deci indiferent de soluţia pronunţată prin acestea), atunci ar fi putut utiliza sintagmele „împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină…. se poate formula o acţiune în anulare” sau eventual „împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei de către Comisia superioară de disciplină…. se poate formula o acţiune în anulare”, ori asemenea distincţii nu sec regăsesc în textul de lege sus menţionat, care se referă explicit doar la decizia de sancţionare a medicului.
Restricţia rezultată din dispoziţiile art. 451 din Legea nr. 95/2006 şi din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 871/2008 (privind posibilitatea doar a medicului sancţionat de a ataca decizia de sancţionare a Comisiei superioare de disciplină) se referă exclusiv la deciziile de sancţionare a medicului, respectiv cele prin care s-a dispus sancţionarea disciplinară a acestuia.
Or, ipoteza menţionată anterior nu se regăseşte în prezenta cauză, întrucât prin decizia contestata Comisia superioară de disciplină a anulat în totalitate decizia nr. 8/2010 a Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor Suceava şi a decis stingerea acţiunii disciplinare pornite împotriva pârâtelor I.I., P.C., M.D., respingând practic ( nu şi scriptic) contestaţia formulată împotriva deciziei sus menţionate, astfel reclamanţii au, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, dreptul de a ataca decizia nr. 81/2012 în faţa instanţei de contencios administrativ competente.
Concluzia sus menţionată nu este cu nimic infirmată de considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 871/2008, în care se face referire expresă la “dreptul de a ataca în justiţie decizia Colegiului Medicilor din România doar pentru medicul sancţionat prin această decizie “.
Totodată, în ceea ce priveşte interpretarea potrivit căreia persoana la cererea căreia a fost declanşată procedura disciplinată împotriva medicului nu are posibilitatea de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ decizia Comisiei superioare de disciplină, în condiţiile în care prin aceasta decizie nu s-a dispus sancţionarea medicului, ci s-a respins contestaţia persoanei vătămate, această interpretare este de natură a încălca dreptul constituţional al persoanei ce se pretinde vătămată de acces la justiţie, respectiv dreptul de a-i fi examinată contestaţia în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, drept consacrat de dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nu în ultimul rând, se impune a fi reţinută în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 21 al. 4 din Constituţia României, dispoziţii care fundamentează dreptul oricărei persoane de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ un act administrativ considerat a fi vătămător pentru ea, chiar în ipoteza reglementării unei jurisdicţii administrative speciale.
În motivarea recursului său, pârâta M.D. a arătat că, deşi instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor S., nu i-a acordat cheltuielile de judecată solicitate şi pentru care a depus acte în probaţiune, considerând că nu au fost efectuate în mod real, că nu au un cuantum rezonabil şi că ar reprezenta un izvor de îmbogăţire în dauna reclamanţilor.
Conform dispoziţiilor art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă anterior, aplicabil în cauză, „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată” Din modul de formulare a textului de lege rezultă fără putinţă de tăgadă imperativitatea dispoziţiilor acestuia. Cu toate acestea, instanţa poate să micşoreze onorările avocaţilor când va constata că sunt nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca depusă de avocat, drept prevăzut de art. 274 alin. 3 din vechiul Cod de procedură civilă.
Cu alte cuvinte, judecătorul poate reduce motivat cuantumul onorariului avocatului solicitat drept cheltuială de judecată, însă nu şi a nu acorda absolut deloc o astfel de cheltuială de judecată. în acest sens, sentinţa nr. 2498/2013 a Tribunalului Suceava încalcă prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă anterior.
Recurenta mai menţionează că, a preferat să o angajez în această cauză pe fiica sa, care este avocat în Baroul Cluj, în loc să îşi angajez un avocat din Baroul Suceava din cauza faptului că problematica procesului era delicată pentru imaginea sa pe plan profesional şi a dorit să păstrez discreţie pe cât posibil, dar şi din cauza faptului că există o altă comunicare cu o persoană cunoscută vis-a-vis de comunicarea cu un străin. A angajat-o pe fiica sa să o reprezinte în calitate de avocat, încheind contractul de asistenţă juridică seria CJ/086026/B/20I3 din data de 18.01.2013, în baza căruia s-a emis împuternicirea avocaţială seria CJ/086026/B/2013 din data de 18.01.2013, depusă la dosarul cauzei.
Mai arată că, are calitatea de pârât în prezenta cauza, fiind chemată în judecată pentru a se constata că ar fi săvârşit un act de malpraxis şi pentru a plăti o sumă de bani drept daune morale într-un cuantum extrem de ridicat. Având în vedere obiectul litigiului şi implicaţiile admiterii acţiunii civile, a fost nevoie să îşi pregătească o apărare temeinică, însă pe de altă parte şi să angajeze o persoană cu care ar putea discuta oricând şi în care să aibă încredere deplină.
Prin întâmpinarea formulată împotriva recursului declarat de reclamanţi (f. 30-32), pârâta recurentă M.D. a invocat nulitatea cererii de recurs, în baza dispoziţiilor art. 3021 lit. d) din Codul de procedură civilă anterior, pentru motivul că deşi există într-adevăr o semnătură care figurează pe suportul material al acestei căi de atac, aceasta nu poate fi identificat ca aparţinând recurenţilor sau unui reprezentant convenţional determinat al acestora, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Pe fond a arătat că, în mod corect instanţa de fond, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor S.R. şi S.M. făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006, prin interpretarea acestui text de lege atât prin raportare la celelalte dispoziţii legale în aceeaşi materie cuprinse în acest act legislativ, cât şi prin raportare la considerentele Deciziei nr. 871/2008 pronunţată de către Curtea Constituţională.
Din modul de reglementare a dispoziţiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006, raportat la modalitatea în care legiuitorul a ales să configureze prevederile art. 448 alin. 4 din aceeaşi lege, reiese într-un mod lipsit de orice brumă de echivoc intenţia legiuitorului de a limita posibilitatea contestării deciziei pronunţate de către Colegiul Medicilor din România de către orice persoană interesată, permiţându-i doar medicului sancţionat să îşi protejeze imaginea pe plan profesional. Cu alte cuvinte, în mod intenţionat s-a decis ca împotriva deciziei Colegiului Medicilor din România să poată face contestaţie DOAR medicul sancţionat.
Prevederile art. 448 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 enumera persoanele care pot formula contestaţie împotriva deciziei colegiului teritorial, indiferent de soluţia cuprinsă în această decizie. Ulterior, când a reglementat calitatea persoanelor care pot contesta decizia Colegiului Medicilor din România, legiuitorul nu a mai utilizat tehnica enumerării şi a menţionat un singur „pion”: medicul sancţionat, art. 451 din Legea nr. 95/2006 având în mod intenţional o redactare limitativă. Având în vedere modalitatea de reglementare expresă, detaliată şi atent formulată a dispoziţiilor art. 448 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, dacă s-ar fi dorit şi mai ales dacă s-ar fi făcut distincţie între persoanele care pot contesta decizia Colegiului Medicilor din România în funcţie de soluţia de sancţionare sau nu a medicului reclamat, cu siguranţă legiuitorul ar fi reglementat şi un art. 451 în cadrul Legii nr. 95/2006, care să menţioneze că împotriva deciziei de nesancţionare a Comisiei superioare de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România persoana care a reclamat iniţial medicul în cauză poate formula contestaţie.
Cu toate acestea, persoana care a făcut plângerea împotriva medicului nu se află într-o poziţie de şah mat, în sensul că dreptul de acces la justiţie al acesteia nu este nicidecum limitat prin această redactare restrictivă a art. 451 din Legea nr. 95/2006.
Ceea ce recurenţii ignoră este faptul că demersul iniţiat de către aceştia nu este cel care poate duce la repararea pretinselor pagube, pentru aceasta fiind necesar a se promova o acţiune în răspundere civilă delictuală pe dreptul comun, fie o plângere penală în care aceştia să se constituie parte civilă.
Prin întâmpinare pârâtul intimat Colegiul Medicilor din România a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei Tribunalului Suceava.
În motivare a arătat că, în raportul, disciplinar care ia naştere între organul instituit de legea speciala cu atribuţii in acest sens – Comisia Superioara de Disciplină a Colegiului Medicilor din România – şi medicul supus cercetării, drepturile si obligaţiile aparţin şi incumba exclusiv acestora, vizând doar modul în care au fost sau nu respectate obligaţiile profesionale ce izvorăsc din dispoziţiile legale, regulamentare, de ordin deontologic, din regulile de bună practica, de statutul profesiei sau de deciziile obligatorii ale forului profesional, de către medicul cercetat, au fost de natura sa aducă atingere onoarei si prestigiului profesiei.
Decizia Comisiei Superioare de Disciplină este un act administrativ jurisdicţional adoptat în urma unei anchete disciplinare. Subiecţi ai raportului juridic disciplinar sunt medicul intimat şi organizaţia profesională. Tocmai de aceea legiuitorul, în art. 451 din Legea nr. 95/2006, a enumerat limitativ persoanele care au calitatea de a solicita anularea unei decizii a Comisiei Superioare de Disciplină, respectiv medicul sancţionat.
Astfel, existenţa unei norme procedurale reglementată pentru o situaţie tipică (sancţionarea medicului prin decizia a cărei anulare o solicită), nu exclude aplicarea normelor de atribuire a calităţii procesuale reglementate de dreptul comun, în speţă de art. 1, alin. 2) din Legea nr. 554 din 2004.
În acest sens considerentele deciziei nr. 871/2008 pronunţată de Curtea Constituţională în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006 se reţin, pe de o parte temeiurile instituirii unui cadru limitat al răspunderii administrativ disciplinare a medicilor şi respectiv restrângerea justificată a dreptului de contestare a deciziei, în procedura judiciară, pe de altă parte, se reţine posibilitatea oricărei persoane vătămate de a invoca în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată răspunderea penală, contravenţionali sau civilă după caz, a persoanei fizice ce exercită profesia de medic.
Astfel, considerentele Autorităţii supreme constituţionale. în analiza excepţiei de neconstituţionalitate, limitează analiza interesului legitim privat în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă, delictuală, pe, cale principală, sau accesorie în procesul penal.
Prin întâmpinarea sa, pârâta P.C. a solicitat de asemenea respingerea recursului declarat de reclamanţi ca neîntemeiat.
În motivare a arătat că, interpretarea art. 451 din Legea nr. 95/2006 dată de reclamanţi a fost criticată judicios în doctrină, neavând aplicabilitate generală şi putând duce la concluzii false, exact cum este cazul interpretării recurenţilor – reclamanţi. Un astfel de argument “nu este concludent dacă, plecând de la o dispoziţie de excepţie, se afirmă o regulă generală. În orice caz, valoarea argumentului în discuţie este relativă, întrucât din tăcerea legii nu se poate deduce, cu puterea evidenţei, că legiuitorul a înţeles neapărat, într-un caz contrar celui reglementat, să dea o soluţie contrară celei prevăzute de lege”.
În al doilea rând, interpretarea reclamanţilor este parţial corectă în ceea ce priveşte caracterul de normă de excepţie a art. 451 din Legea nr. 95/2006 (în sensul ca se precizează expres sfera persoanelor ce au calitatea procesuală de a ataca decizia de sancţionare a Comisiei superioare), însă în raport nu de “norma generală” prevăzută de Legea nr. 554/2004, ci în raport de sfera persoanelor indicate expres în art. 448 alin. 4 din Legea nr. 95/2006, numai în acest fel ajungându-se la o interpretare sistematică şi logică a întregului Titlu XII, Capitolul III, Secţiunea 6 (intitulată „Răspunderea disiciplinară”) din Legea nr. 95/2006. Aceasta deoarece prin Legea nr.
95/2006 s-a asigurat o reglementare unitară, detaliată şi expresă a întregii proceduri disciplinare.
În al treilea rând, interpretarea reclamanţilor nu satisface exigenţele principiului de drept actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, deoarece – într-o asemenea interpretare – art. 451 alin. 1 devine superfluu, contradictoriu şi inutil, din moment ce, dacă orice decizie a Comisie superioare – mai puţin cea de sancţionare disciplinară – ar putea fi atacată de persoanele prevăzute de art. 448 alin. 4 (cum susţin reclamanţii), introducerea normei speciale din art. 451 nu îşi mai găseşte rostul.
În al patrulea rând, interpretarea reclamanţilor a art. 451 alin. 1 este contradictorie, din moment ce susţine aplicabilitatea atât a art. 1 din Legea nr. 554/2004 (ca normă generală – aplicabilă în “tăcerea normei speciale”), cât şi a art. 448 alin. 4 din Legea nr. 95/2006 (într-o interpretare extensivă – şi eronată, a acestei norme speciale), cele două susţineri invalidându-se, practic, reciproc.
Referitor la caracterul neconstituţional fie al textului de lege (art. 451 alin. 1), fie al interpretării date de prima instanţă (reclamanţii – recurenţi nu precizează), o astfel de susţinere nu poate fi primită în raport de practica unanimă şi constantă a Curţii Constituţionale – singura instanţă abilitată să verifice conformitatea normei legale cu prevederile constituţionale – interpretare cu caracter oficial şi obligatoriu atât pentru părţile litigante, cât şi pentru instanţele de judecată chemate să facă aplicarea dispoziţiilor legale analizate.
În ceea ce priveşte art. 6 din Legea nr. 554/2004 invocat de către recurenţii – reclamanţi, apreciază că tocmai aceste dispoziţii lipsesc de orice temeinice recursul reclamanţilor – prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată.
Or, reclamanţii au declanşat procedura administrativ – jurisdicţională prevăzută de legea (organică) specială – Legea nr. 95/2006 – prin chiar sesizarea făcută la Colegiul teritorial, respectiv la Comisia superioară, acestea fiind singurele acte administrative ce ar putea fi deduse contenciosului administrativ. Anterior acestor sesizări, nu a existat nici un act administrativ (fie şi un act asimilat) susceptibil de a fi atacat în contencios administrativ.
În aceste condiţii, este paradoxal – pentru a nu spune contradictoriu si ajuridic – să se invoce posibilitatea atacării directe – iar nu în procedura administrativ – jurisdicţională – în contenciosul administrativ judiciar a unui act administrativ care nu există, deoarece singurele acte administrative (cu care reclamanţii au învestit instanţele de judecată) sunt cele emise de autorităţile publice tocmai în baza procedurii administrativ – jurisdicţionale.
Prin întâmpinarea sa, pârâta I.I. a solicitat respingerea recursului reclamanţilor considerând că în mod temeinic şi legal instanţa de fond a respins acţiunea promovată de reclamanţi ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.
În motivarea a arătat că, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte, şi categoria profesională din care face parte sau reprezentantul acestei categorii, Colegiului Medicilor din România, ale căror interese sunt prejudiciate, pe de altă parte. Aceasta nu are însă semnificaţia restrângerii dreptului persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obţine în justiţie repararea drepturilor sau intereselor sale vătămate prin conduita medicului. În acest sens, trebuie observat ca potrivit dispoziţiilor legale aceasta are la îndemână alte mijloace legale de a obţine repararea dreptului său dacă se consideră nedreptăţită.
Astfel, în mod corect a constat instanţa de fond că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de exerciţiu ale acţiunii în anularea decizie comisiei superioare de disciplină, reglementate de art. 451 din legea specială, respectiv, nu există o decizie de sancţionare emisă de Comisia Superioară de Disciplină şi, cel mai important, reclamanţii nu au calitatea de medic sancţionat, ci de persoane care a făcut sesizarea. Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Prin notele de concluzii depuse la dosar pârâta S.C. „X” S.R.L. a arătat că, legea sănătăţii este norma specială care se aplică în cauză şi care nu se completează cu prevederile legii contenciosului administrativ pentru faptul că deşi aparent orice persoană interesată şi prejudiciată într-un pretins drept al său poate promova o acţiune în anularea actului administrativ care 1-a prejudiciat, în speţa de faţă nu ne aflăm în această situaţie cât timp actul administrativ pe care reclamanţii recurenţi l-au atacat în instanţă, respectiv cele două decizii ale comisiilor de disciplină de pe lângă Colegiul Medicilor Suceava şi Colegiul Medicilor din România nu-i prejudiciază direct; practic nu acele decizii i-au vătămat într-un fel sau altul pe reclamanţii recurenţi ci presupusa faptă de malpraxis a medicilor, a cărei constatare poate fi realizată prin alte căi legale la care se referă de altfel şi motivarea Curţii Constituţionale, actul în sine neproducându-le un prejudiciu ce poate fi reparat prin anularea acestuia.
Cu privire la motivul de recurs în care reclamanţii recurenţi susţin că instanţa de fond nu a coroborat prevederile art. 451 din Lg. 95/2006 cu prevederile art. 448 din aceeaşi lege care prevede posibilitatea atât a medicului sancţionat cât şi a persoanei care a făcut sesizarea, a Ministerului Sănătăţii Publice ş.a. de a contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a
colegiului teritorial, solicită să se aibă în vedere că textul menţionat de recurenţi este în perfectă concordanţă cu art. 451 cât timp se referă strict la contestarea deciziei colegiului medicilor teritorial, care poate fi efectuată de toate părţile implicate şi chiar de conducerea ministerului – cale exercitată în speţa de faţă – iar art. 451 se referă strict la decizia Colegiului medicilor ce poate fi contestată doar de medic, nemaimenţionându-se toate persoanele la care s-a referit art. 448 din Lg. 95/2006.
Cu privire la susţinerea încălcării dreptului constituţional al reclamanţilor de a se adresa justiţiei nu numai că nu este încălcat dar este chiar indicat prin deciziile Curţii Constituţionale: posibilitatea acţionării în justiţie în civil, penal sau contravenţional; de altfel reclamanţii au şi indicat instanţei existenţa unui dosar penal în care s-a dispus efectuarea expertizei medico-legale depusă la dosarul de faţă, dosar penal aflat în cercetare în acest moment, având nr. 2694/P/2009 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, ceea ce înseamnă că dreptul lor de a se adresa justiţiei a fost nu numai posibil dar şi utilizat prin depunerea plângerii penale. Ulterior soluţionării dosarului penal reclamanţii recurenţi au deschise mai multe căi legale pe care sunt convinşi că le cunosc şi le vor utiliza, astfel că nici încălcarea art. 6 din CEDO nu poate fi susţinută.
În concluzie a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin decizia nr.6094/09.07.2013, Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis recursurile declarate de reclamanţii S.R. şi S.M.l, şi de pârâta M.D.; a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând următoarele:
Prin Decizia nr. 8/14.05.2010 emisă de Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor Suceava, pronunţată în urma plângerii formulate de reclamanţi, s-a dispus atenţionarea pârâtei I.I. în sensul revizuirii conduitei în cazurile de urgenţă referitoare la adresabilitatea gravidelor către Spitalul X Suceava precum şi atenţionarea pârâtelor M.D. şi P.C. în sensul acordării unei atenţii sporite la întocmirea documentaţiilor medicale.
Reclamanţii au formulat contestaţie împotriva acestei decizii la Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, contestaţie soluţionată prin Decizia nr. 81/28.09.2012 prin care s-a anulat în totalitate Decizia nr. 8/14.05.2010 a Comisiei de Disciplină a Colegiului Medicilor Suceava şi a fost stinsă acţiunea disciplinară pornită împotriva pârâtelor întrucât faptele nu constituie abatere deontologică conform art. 110 lit. a din Statutul Colegiului Medicilor. S-a reţinut în motivarea deciziei faptul că din punct de vedere medical, operaţia cezariană a avut o indicaţie absolută şi imediată, că sarcina prezenta un risc obstetrical ridicat, că suferinţa fetală a fost probabil determinată de o insuficienţă sau senescenţă placentară care a determinat hipoxie fetală şi care, la rândul ei, s-a accentuat progresiv pe perioada dintre debutul travaliului şi extragerea fătului, fiind agravată şi de circulara de cordon pericervicală existentă, dar s-a apreciat că evoluţia negativă a cazului nu s-ar fi datorat conduitei medicilor implicaţi, ci condiţiilor necorespunzătoare oferite de Spitalul X pentru asistenţa medicală de urgenţă.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au formulat prezenta acţiune. Prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă interpretând dispoziţiile art. 451 din Legea nr. 95/2006 în sensul că hotărârea dată de Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei emisă de Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor Suceava nu poate fi atacată decât de către medicul care a fost cercetat disciplinar. Se raportează judecătorul fondului şi la dispoziţiile art. 443 şi 448 din acelaşi text normativ care dau posibilitatea oricărei persoane să formuleze plângere împotriva medicului pentru fapte săvârşite în legătură cu profesia şi actul medical, ca şi dreptul de a contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.
Acest raţionament juridic încalcă mai multe reguli şi principii de interpretare a normelor juridice.
Conform dispoziţiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii „împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază îşi desfăşoară activitatea.”
Aceste dispoziţii legale reprezintă legea specială, derogatorie de la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care, în art. 1, stabilesc că „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public. (2) Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.”
Ori, tocmai pentru că legea specială derogă de la dreptul comun ea este de strictă interpretare. Nu poate fi aplicată decât la situaţia juridică prevăzută în ipoteza normei respectiv, în cazul de faţă, dacă Comisia superioară de disciplină a pronunţat o decizie de sancţionare a medicului împotriva căruia s-a formulat plângere. În situaţia în care nu este dată ipoteza normei juridice speciale atunci este aplicabilă norma generală.
De altfel, este şi logică opţiunea legiuitorului de a da calitate procesuală activă numai medicului atunci când s-a pronunţat o decizie de sancţionare a sa întrucât este singurul care justifică interes, sancţionarea meciului deschizând persoanei interesate posibilitatea de a formula acţiune civilă în răspundere delictuală dat fiind că aceasta este angajată chiar şi pentru cea mai uşoară culpă.
De altfel, chiar uzând de argumentele invocate de instanţa de fond, curtea va observa că dispoziţiile art. 448 alin. 4 din Legea nr. 95/2006 prevăd că „în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii Publice, preşedintele colegiului teritorial sau preşedintele Colegiului Medicilor din România poate contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.”
Cele două texte legale sunt formulate diferit. Astfel, dacă dispoziţiile art. 448 se referă la decizia pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial, indiferent dacă este de sancţionare sau de exonerare a medicului de orice culpă medicală, cele ale art. 451 au în vedere numai decizia Comisiei superioare de disciplină prin care medicul a fost sancţionat. Ori, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere decizia Comisiei superioare de disciplină indiferent de soluţia pronunţată prin această decizie ar fi folosit aceeaşi formulare cu cea din art. 448.
Prin urmare, opinia Curţii este în sensul că restricţia rezultată din dispoziţiile art. 451 din Legea nr. 95/2006 şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 871/2008 se referă exclusiv la deciziile de sancţionare a medicului, respectiv cele prin care s-a dispus sancţionarea disciplinară a acestuia. Curtea a respins apărările intimaţilor referitoare la interpretarea art. 451 din Legea nr. 95/2006 din considerentele Deciziei nr. 871/2008 a Curţii Constituţionale deoarece instanţa de contencios constituţional nu are competenţe în interpretarea dispoziţiilor legale ci asigură doar controlul constituţionalităţii acestora (art. 2 din Legea nr. 47/1992).
Pe de altă parte, interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006 este de natură a aduce atingere dreptului reclamanţilor de acces la instanţă reglementat prin dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. 1 teza I din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Limitarea dreptului persoanei vătămate prin activitatea desfăşurată de medic la a contesta decizia comisiei de disciplină a colegiului teritorial numai la Comisia superioară de disciplină din cadrul Colegiului naţional, organ administrativ jurisdicţional de specialitate dar care nu se încadrează în definiţia dată de jurisprudenţa CEDO noţiunii de instanţă independentă şi imparţială, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Nu pot fi reţinute susţinerile pârâţilor în sensul că nu a fost încălcat dreptul reclamanţilor de acces la instanţă întemeiate pe dispoziţiile art. 442 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 conform cărora răspunderea disciplinară a medicului aşa cum aceasta este stabilită prin această lege nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă deoarece culpa medicală este stabilită în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 95/2006.
De altfel, se poate observa clar din cuprinsul deciziei nr. 81/2012 emisă de Comisia superioară de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România că, prin aceasta, s-a stabilit, în mod definitiv, că faptele celor trei medici nu constituie abatere disciplinară iar evoluţia negativă a cazului nu se datorează conduitei medicilor implicaţi. În aceste condiţii este puţin probabil ca, în cadrul unei acţiuni civile întemeiate pe dispoziţiile art. 998 din Codul civil, să se poată stabili o culpă medicală în sarcina medicilor care au fost exoneraţi de orice culpă printr-o decizie dată, de organul specializat, în procedura acţiunii disciplinare.
În considerarea celor arătate, întrucât prima instanţă a respins acţiunea reţinând o excepţie care nu este dată în cauză fără a intra în cercetarea fondul, curtea constată că sunt aplicabile dispoziţiile art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă impunându-se casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei M.D., Curtea a constatat că acesta se referă numai la cheltuielile de judecată care nu au fost acordate de către instanţa de fond. Ori, faţă de soluţia ce se impune şi cum printr-o decizie de casare cu trimitere nu se stabilesc cheltuieli de judecată pe considerentul că instanţa de recurs nu se pronunţă pe fondul pricinii, Curtea a apreciat că şi acest recurs este fondat.
Concluzionând, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1, 2, 3 şi 5 din Codul de procedură civilă, a admis ambele recursuri şi a casat sentinţa recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. În rejudecare, instanţa de fond va verifica şi susţinerile părţilor referitoare la cheltuielile de judecată.
