Modificarea unilaterală a chiriei în baza unor factori obiectivi

Litigii cu profesioniştii.

Contract de închiriere. Modificarea unilaterală a chiriei în baza unor factori obiectivi. Sarcina probării acestora.

Potrivit dispoziţiilor art.969 Cod civil, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante; din cenzurarea clauzelor convenţiei Curtea … constată că, într-adevăr, intimata pârâtă, locatar, a acceptat ca modificarea cuantumului chiriei să se facă în mod unilateral de către locator, dar cu respectarea unor criterii de determinare.

Astfel, aşa cum rezultă din cuprinsul clauzei analizate, locatarul a acceptat indexarea periodică a chiriei în funcţie de rata inflaţiei şi/sau de alţi factori obiectivi. În ceea ce priveşte rata inflaţiei, acesta este un criteriu clar definit şi care nu este de natură a fi interpretat, în raport de dispoziţiile art.977 din Codul civil.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 815 din 20.03.2014)

Prin sentinţa civilă nr. 13617/25.07.2011 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr.38721/299/2006 au fost respinse cererile privind rezilierea contractului de închiriere şi privind evacuarea pârâtei din imobilul situat în Bucureşti, B-dul … nr…., ca rămase fără obiect şi a fost respinsă cererea precizată, formulată de reclamanta R.A. – A.P.P.S. prin S A Î F I, în contradictoriu cu pârâta A E C, având ca obiect obligarea pârâtei la plata chiriei majorate şi a penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că între părţi a fost încheiat contractul intitulat de locaţiune şi prestări servicii nr. 2097/07.04.2000, având ca obiect dreptul de folosinţă asupra imobilului situat în Bucureşti, Bd. … nr. …, asigurarea serviciilor privind curăţenia, paza clădirii, furnizarea utilităţilor de energie electrică, combustibil, energie termică, executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii clădire.

Faţă de procesul verbal de predare-primire încheiat la data de 29.04.2010 prin care se arată că spaţiul situat în Bucureşti, Bd. … nr. …, etaj …, cam. …, sector …, a fost predat, instanţa a respins capetele de cerere privind rezilierea contractului de închiriere şi cel privind evacuarea ca rămase fără obiect.

În ceea ce priveşte capetele de cerere privind majorarea chiriei şi penalităţile de întârziere instanţa a reţinut că potrivit clauzei contractuale consimţită de părţi (pct. 2 din contract), chiria aferentă spaţiului închiriat se calculează pe baza tarifului stabilit de RA – A P S, şi se va indexa periodic, în funcţie de rata inflaţiei şi/sau de alţi factori obiectivi.

Contractul a fost încheiat pe perioadă determinată, respectiv până la data de 09.04.2010.

Părţile au agreat un pact comisoriu de gradul III, la punctul 16 al contractului prevăzându-se rezilierea de drept a contractului, sub condiţia unei notificări, în cazul neplăţii chiriei, a valorii prestaţiilor sau a utilităţilor, timp de două luni.

Prin actul adiţional nr. 2691/19.12.2000, s-a convenit asupra extinderii spaţiului dat în folosinţa pârâtei, convenindu-se asupra modificării cuantumului chiriei la suma de 6.406.268 rol lunar.

Prin hotărârea nr. 1/29.01.2002 a Consiliului de Administraţie al RA-APPS au fost majorate tarifele practicate de regie pentru spaţiile ocupate de asociaţii şi fundaţii, de la 0,5 USD/lunar la 2 USD/lunar pentru spaţiile în folosinţă exclusivă şi respectiv 1 USD/lunar pentru spaţiile în folosinţă comună. Noile tarife au fost notificate pârâtei, aceasta refuzând expres renegocierea chiriei (f. 109 dos. 17302/2003 Trib. Bucureşti).

Instanţa a apreciat că în cauză reclamanta a procedat în mod unilateral la modificarea chiriei, modificare ce nu se încadrează în clauza expres convenită de părţi la punctul 2 din contractul de locaţiune. Această modificare, determinată, potrivit susţinerilor reclamantei, de constatarea caracterului neprofitabil al contractelor în curs de execuţie urmare a modificării condiţiilor economice nu reprezintă o cauză obiectivă, ci doar expresia manifestării de voinţă subiective şi unilaterale a reclamantei. Instanţa a reţinut că pârâta a agreat doar la indexarea periodică a chiriei conform indicelui de inflaţie, or reevaluarea profitabilităţii contractelor în curs nu reprezintă un astfel de criteriu obiectiv.

Cuantumul chiriei stabilit pentru spaţiul utilizat de pârâtă, urmare a modificării tarifelor de închiriere, realizată în data de 1.04.2002, nu poate avea eficienţă, în condiţiile în care, astfel cum este cazul în speţă, nu există consimţământul expres al beneficiarului, clauzele esenţiale ale contractului neputând fi modificate decât prin acordul expres de voinţă al ambelor părţi.

În ceea ce priveşte sumele pretinse de reclamantă cu titlu de utilităţi şi prestări servicii, instanţa a reţinut că pârâta a făcut în cauză (f. 115 şi urm. dos. nr. 17302/2003 Trib. Bucureşti) dovada achitării acestora pe perioada menţionată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr.109 din 22.05.2013, pronunţată în dosarul nr.36649/3/2012, Tribunalul Bucureşti Secţia a VI a Civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă RA – APPS – prin S A Î F I, împotriva sentinţei civile nr.13617/25.07.2011 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr.38721./299/2011 în contradictoriu cu intimata-pârâtă A E C.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin.2 din contractul de locaţiune încheiat între părţi chiria aferentă spaţiului închiriat se calculează pe baza tarifului stabilit de R.A.-A.P.P.S. şi se va indexa periodic, în funcţie de rata inflaţiei sau de alţi factori obiectivi. Prin hotărârea nr.1/29.01.2012 a C A al R.A.-A.P.P.S. s-a decis majorarea tarifelor de închiriere pentru spaţiile ocupate de fundaţii şi asociaţii non-profit astfel: 2 USD/mp/lună pentru suprafeţele din încăperi (tariful neincluzând TVA); 1 USD/mp/lună pentru spaţiile comune (la care se adaugă TVA).

Astfel cum a susţinut reclamanta în cadrul cererii de chemare în judecată şi prin răspunsul la interogatoriu (la întrebarea nr.3, fila 170, dosar nr. 17302/2003 înregistrat la Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială) la aplicarea noilor tarife s-a avut în vedere rata inflaţiei, majorarea cheltuielilor cu amortizarea clădirilor (conform HG nr. 403/2000) şi implicit majorarea cheltuielilor cu impozitele şi taxele locale.

A evidenţiat instanţa de apel că reclamanta nu a explicat însă, într-un mod clar şi inteligibil, cum se reflectă fiecare factor dintre cei menţionaţi, care a condus la majorarea chiriei, în tariful solicitat ulterior datei de 01.04.2002, respectiv modalitatea de calcul a noului tarif în raport de aceste elemente.

Părţile nu au definit noţiunea de factor obiectiv în cadrul convenţiei încheiate între ele, oferind numai un exemplu care se încadrează în această noţiune: rata inflaţiei.

Caracterul obiectiv al factorilor care influenţează valoarea chiriei trebuie în mod rezonabil raportat la acele împrejurări care nu depind exclusiv de voinţa uneia dintre părţi, şi care implică existenţa unor evenimente exterioare voinţei acestora.

Condiţia de obiectivitate a preţului contractului, reglementată pe cale convenţională, nu este însă îndeplinită în măsura în care reclamanta nu a oferit dovezi neechivoce cu privire la folosirea echitabilă a criteriilor de majorare a chiriei invocate la stabilirea noului tarif.

Pârâta nu a agreat majorarea chiriei în aceste condiţii, astfel încât în lipsa consimţământului său necesar în raport de prevederile art.969 şi art.948 din Codul Civil din 1864, maniera de a proceda a reclamantei reprezintă, în mod evident, o modificare unilaterală a contractului, care nu poate produce consecinţe juridice valabile.

A constatat instanţa că, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art.21 din contractul de locaţiune părţile au stabilit că modificările aduse contractului „sunt valabile şi opozabile numai în măsura acceptării lor de către ambele părţi contractante, prin acte adiţionale, cu excepţia prevederilor art. 2 şi 3”, însă excepţia de la regula consimţământului mutual exprimat prin încheierea unui act adiţional îşi găseşte aplicabilitatea numai atunci când modificarea chiriei se realizează cu respectarea strictă a stipulaţiilor conţinute de art.2.

A reţinut instanţa că atât sumele solicitate cu titlu de chirie, cât şi penalităţile de întârziere, având în vedere caracterul lor accesoriu, sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs A.P.P.S reprezentata prin mandatar I.B., in calitate de Director al S A Î F I, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Secţia a VI a Civilă la data de 19.08.2013, prin care a solicitat modificarea hotărârii atacate, in sensul admiterii apelului si pe cale de consecinţa schimbarea hotărârii apelate si pe fond admiterea acţiunii asa cum a fost formulata, respectiv obligarea intimatei la plata sumei de 88.337,26 lei reprezentând aferenta perioadei 04.2002-08.2003, reprezentând debit datorat si neachitat.

În motivarea cererii sale recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., susţinând că instanţa de apel, Tribunalul Bucureşti Secţia a Vl-a Civila, a pronunţat o hotărâre netemeinica si nelegala, deoarece, potrivit clauzei contractuale, consimţita de parti (pct.2 din contract), chiria aferenta spaţiului inchiriat se calculează pe baza tarifului stabilit de RA APPS, si se va indexa periodic, in funcţie de rata inflaţiei si/sau de alti factori obiectivi.

Prin hotărârea nr. 1/29.01.2002, C A al RAAPPS a majorat tarifele practicate de regie pentru spatiile ocupate de asociaţii si fundaţii, de la 0,5 USD/lunar la 2 USD/lunar pentru spatiile in folosinţa exclusiva si respectiv 1 USD/lunar pentru spatiile in folosinţa comuna.

Noile tarife, desi recurentei nu-i revenea aceasta obligaţie, au fost notificate intimatei, aceasta refuzând expres renegocierea chiriei (fila 109 dos. 17302/2003 – Tribunalul Bucureşti).

Evidenţiază recurenta că, atat instanţa de fond cat si cea de apel, aceasta din urma imbratisand in totalitate motivaţia oferita de către instanţa de fond, doar adăugând faptul ca RA APPS nu a definit clar si inteligibil noţiunea de “factor obiectiv”, au respins acţiunea RA APPS ca neintemeiata, pe motivaţia explicit redata de instanţa de fond si implicit imbratisata de cea de apel cum ca RA APPS a procedat in mod unilateral la modificarea chiriei.

Se arată că RA APPS a dedus judecaţii un litigiu izvorât din contractul de locatiune si prestări servicii nr. 2097/07.04.2000, prin care intimata a dobândit drept de folosinţa asupra spaţiului situat in Bucureşti, Bd. … nr…., sector …. Potrivit clauzei contractuale, consimţita de parti ( pct.2 din contract), chiria aferenta spaţiului inchiriat se calculează pe baza tarifului stabilit de RA APPS, si se va indexa periodic, in funcţie de rata inflaţiei si/sau de alti factori obiectivi. In art.21 din contract, se prevede ca modificările contractului sunt valabile si opozabile numai in măsura acceptării lor de ambele parti contractante, prin acte adiţionale, cu excepţia prevederilor art. 2 si art. 3.

Cercetând fisa de calcul a chiriei, anexa 1B la contract, se constata ca, in speţa chiria a fost stabilita in baza unui tarif calculat in funcţie de metru pătrat.

În opinia recurentei ambele instanţe au trecut peste voinţa pârtilor materializata in contract si au opinat in sensul ca, modificarea determinata de constatarea caracterului neprofitabil al contractelor in curs de execuţie, urmare a modificării condiţiilor economice, nu reprezintă o cauza obiectiva, ci doar expresia manifestării subiective si unilaterale.

Modificarea obiectului contractului de locatiune şi prestări servicii respectiv majorarea tarifului de chirie pe m.p., nu constituie o modificare unilaterală a clauzelor contractuale care să contravină principiului irevocabilitaţii actului juridic aşa cum este el consacrat prin art. 969, alin. 1 C.civil : „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.”

în baza art. 21 din contractul acceptat şi semnat de către intimata, aceasta a consimţit o derogare de la principiul irevocabilitaţii în raporturile născute din contract, acceptând ca prevederile art. 2 să fie modificate prin manifestarea de voinţă unilaterală a locatorului-prestator, situaţie impartasita chiar de către instanţa de apel, dar condiţionata de o inteligibilitate a noţiunii de “obiectiv”.

Astfel că intimata a recunoscut şi acceptat locatorului R.A.-A.P.PS. S.A.I.F.I. un drept de a modifica valoarea chiriei. Un astfel de drept nu contravine principiului forţei obligatorii a actului juridic şi nici dispoziţiilor legale care reglementează condiţia ca modalitate a actului juridic civil, întrucât condiţia nu a fost stipulată în beneficiul celui care se obligă.

Este adevărat ca, de principiu, clauzele unui contract nu pot fi modificate unilateral. In speţa, părţile au derogat expres de la acest principiu, clauza fiind perfect admisibila atâta timp cat nu se aduce atingere legilor care interesează ordinea publica si bunele moravuri.

Menţionează partea că recurenta reclamanta a fost constituita in scopul administrării, păstrării integrităţii si protejării bunurilor aparţinând domeniului public al statului, destinate asigurării serviciilor publice de interes naţional, a bunurilor destinate asigurării de servicii specifice pentru misiunile diplomatice, oficiile consulare, reprezentantele organizaţiilor internaţionale interguvernamentale acreditate in România si pentru personalul acestora, precum si a bunurilor aparţinând domeniului privat al statului, pe care le are in administrare. In relaţiile contractuale cu terţii, recurentei ii este permis sa stabilească tarifele pentru serviciile prestate, in considerarea caracterului public al activităţii pentru care a fost constituita. Conform dispoziţiilor legale (art. 21 din Regulamentul de organizare si funcţionare al intimatei – H.G. nr. 533/2002 si H.G .nr. 60/2005), preturile si tarifele pentru produsele si prestările de servicii executate de regie se stabilesc, in funcţie de cerere si oferta primita de fiecare sucursala, daca acestea nu intra sub incidenţa prevederilor Legii nr. concurentei nr. 21/1996.

Conform alin. (2) al art. 2 din contract, baza de calcul a chiriei este tariful stabilit de reclamanta. Aceasta clauza contractuala, cu valoare de lege in relaţiile dintre parti permit indexarea chiriei nu numai in funcţie de rata inflaţiei, ci si in funcţie de alti factori obiectivi. In speţa, intimata căreia ii incumba sarcina probei nu a dovedit ca hotărârea recurentei de recalculare a tarifelor a fost arbitrara, abuziva.

Părţile au prevăzut expres in contract ca preţul folosinţei – chiria – se calculează pe baza tarifului stabilit de R.A.A.P.P.S., astfel incat nu este intemeiata critica instanţei de apel privind interpretarea greşita a dispoziţiilor contractuale. Voinţa RA APPS la incheierea contractului a fost aceea de a asigura o administrare eficienta a bunurilor aflate in administrare, inclusiv prin perceperea unei chirii adaptata factorilor obiectivi care survin pe parcursul derulării contractului. Intimata a fost de acord cu stipularea unei clauze in acest sens – art. 2 alin. (2) si art. 21 din contract.

In speţa, nu-si găseşte aplicabilitatea teoria impreviziunii, deoarece, prin contract, intimata a fost de acord cu calculul chiriei in baza tarifului stabilit de recurenta.

Art. 2 şi 21 din contract privind stabilirea, respectiv modificarea unilaterală a chiriei nu cade sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contracte, deoarece clauzele contractuale au fost stabilite în urma negocierilor purtate cu intimata la semnarea contractului, precum şi pentru faptul că acest contract este un contract de locaţiune şi nu face parte din categoria contractelor standard.

De altfel partea finală a clauzei contractuale nu constituie o limitare a dreptului de a modifica tariful chiriei pentru spaţiul închiriat de intimata, numai în raport de împrejurări obiective survenite în cursul executării contractului. Conjuncţia copulativă „şi” nu indică o limitare, ci numai o posibilitate suplimentară.

Astfel că, atat instanţa de fond cat si cea de apel nu au reţinut prevederile art. 21 din contractul părţilor.

Excepţia la care se referă clauza contractuală, adică art. 2, reprezintă aşa cum rezultă şi din contractul de locaţiune şi prestări servicii depus la dosarul cauzei, tocmai tariful chiriei perceput pentru folosirea spaţiului.

Rezultă aşadar, fără nicio îndoială, faptul că părţile contractante au decis prin prevederile art.21, o derogare expresă de la principiul conform căruia clauzele unui contract nu pot fi modificate unilateral, locatorul putând să modifice unilateral şi fără acordul locatarului, atât cuantumul chiriei (art. 2) cât şi cuantumul prestărilor de servicii (art. 3). Chiria poate fi, într-adevăr indexată în funcţie de rata inflaţiei, dar ea mai poate fi modificată şi în funcţie de alţi factori obiectivi.

Motivează recurenta că factorii obiectivi ce au determinat modificarea chiriei sunt cei de eficienţă economică deoarece R.A-A.P.P.S. este obligată la administrarea în bune condiţii a imobilelor aparţinând domeniului public şi privat al statului român. Ori administrarea acestor imobile nu poate să creeze un deficit statului prin practicarea unor tarife de chirie care să nu acopere cheltuielile de administrare şi de întreţinere. Majorarea chiriei a fost stabilită tocmai urmare a unor analize economice ce au concis că tarifele iniţiale de chirie nu acopereau eficient toate cheltuielile ocazionate cu întreţinerea proprietăţilor statului român.

De altfel din practica judiciară, instanţele judecătoreşti au admis acţiunea ce a avut ca acelaşi obiect şi părţi şi au respins acţiunea formulată de intimata privind inexistenţa dreptului de a majora chiria. Dreptul R.A.-A.P.P.S. de a modifica chiria decurge, în consecinţă, din chiar clauzele contractului, nefiind vorba de o aplicare abuzivă şi arbitrară a prevederilor art. 2 alin.2 din convenţie. Instanţa are în vedere şi obiectul de activitate al R.A.-A.P.P.S. care a fost înfiinţată pentru administrarea, păstrarea integrităţii şi protejării bunurilor aparţinând domeniului public al statului, precum şi bunurile aparţinând domeniului privat al statutului pe care le are în administrare. R.A-A.P.P.S. are obligaţia de a exploata în condiţii de eficienţă economică, bunurile proprietatea Regiei sau administrate de aceasta şi valorificarea lor în modalităţile permise de lege.”

In consecinţa, chiria se percepe pe baza tarifului stabilit de RA APPS, neavându-se în vedere numai cel din momentul încheierii contractului ci şi cele stabilite ulterior, pe parcursul derulării acestuia. De altfel, majorarea tarifului este pe deplin justificată având în vedere evoluţia pieţei imobiliare, acesta fiind un factor obiectiv la care se face referire şi în contact, fără a se ajunge la un dezechilibru major între drepturi şi obligaţii.

Desi in opinia unora expresia “contractul valabil încheiat are putere de lege intre părţile contractante”, este considerata a fi doar un şablon lingvistic, ea este o “lege” pentru părţile semnatare si trebuie respectata întocmai cum a fost acceptata prin semnătura,

Principiul pacta sunt servanda a fost fundamentat pe teoria autonomiei de voinţa conform acestei teorii, orice limitare sau îngrădire a libertăţii omului este si poate fi numai opera voinţei sale. De aici rezulta următoarele consecinţe: contractul are forţa obligatorie pentru părtile contractante; forţa obligatorie a contractului este aceeaşi si pentru instanţele de judecata care au sarcina de a asigura executarea lui.

In aceste condiţii, prevederea insusita de ambele parti prin care au decis prin prevederile art. 21, o derogare expresă de la principiul conform căruia clauzele unui contract nu pot fi modificate unilateral, locatorul putând să modifice unilateral şi fără acordul locatarului, atât cuantumul chiriei (art. 2) cât şi cuantumul prestărilor de servicii (art. 3), nu cade sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contracte, nu constituie motiv de impreviziune, iar fundamentul obiectiv care a stat la baza modificării cuantumului chiriei este generat de administrarea acestor imobile care nu poate să creeze un deficit statului prin practicarea unor tarife de chirie care să nu acopere cheltuielile de administrare şi de întreţinere.

A fost solicitată proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, Curtea a apreciat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În mod corect instanţa de fond şi cea de apel au constatat că între părţi a fost încheiat contractul nr.2097/07.04.2000, având ca obiect dreptul de folosinţă asupra imobilului situat în Bucureşti, bd. … nr…., asigurarea serviciilor privind curăţenia, paza clădirii, căldura şi apa, furnizarea utilităţilor de energie electrică, combustibil, energie termică, executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii clădire.

Din cercetarea dezlegării date asupra pretenţiilor reclamantei, solicitate de APPS cu titlu de contravaloare chirie, Curtea constată că împrejurarea litigioasă suspusă analizei sale este reprezentată de interpretarea clauzelor contractuale privind modul de stabilire şi modificare a chiriei.

Dispoziţiile contractuale în litigiu sunt cuprinse în capitolul III al convenţiei părţilor, art.2 alin.2 potrivit cu care chiria aferentă spaţiului închiriat se calculează pe baza tarifului stabilit de R A A P P S şi se va indexa periodic, în funcţie de rata inflaţiei şi/sau de alţi factori obiectivi.

În legătură cu acest articol, relevanţă prezintă şi dispoziţiile art.21 potrivit cu care modificările dispoziţiilor prezentului contract sunt valabile şi opozabile numai în măsura acceptării lor de către ambele părţi contractante, prin acte adiţionale, cu excepţia prevederilor art.2 şi art.3.

Prevalându-se de clauzele contractuale anterior citate, recurenta reclamantă a procedat la modificarea unilaterală a convenţiei, majorând cuantumul chiriei de la 0,5 USD/lunar la 2 USD/lunar pentru spaţiile în folosinţă exclusivă şi respectiv 1 USD/lunar pentru spaţiile în folosinţă comună, în baza Hotărârii C A nr.1/29.01.2002. Cu caracter premergător, Curtea evidenţiază împrejurarea potrivit cu care Hotărârea anterior menţionată a fost depusă la dosarul cauzei în faza de judecată a recursului, la cererea instanţei de control judiciar.

Verificând argumentele aduse pe calea recursului, Curtea constată că prestatorul APPS critică soluţia instanţelor de fond şi apel pentru că acestea nu au avut în vedere voinţa părţilor materializată în contract, în sensul că acestea au consimţit o derogare de la principiul irevocabilităţii în raporturile născute din convenţie, acceptând ca prevederile art.2 să fie modificate unilateral.

În opinia Curţii, raţionamentul recurentei reclamante nu poate fi primit. Este fără îndoială faptul că, potrivit dispoziţiilor art.969 Cod civil, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante; din cenzurarea clauzelor convenţiei Curtea, ca şi instanţa de apel, constată că, într-adevăr, intimata pârâtă A E C, locatar, a acceptat ca modificarea cuantumului chiriei să se facă în mod unilateral de către locator, dar cu respectarea unor criterii de determinare.

Având în vedere faptul că elementul asupra căruia se putea interveni în mod unilateral este unul esenţial pentru perfectarea şi executarea contractului-contravaloarea folosinţei, această modificare nu poate opera decât în măsura în care ea corespundea voinţei reale a părţilor, aşa cum ea a fost exprimată în contract. Astfel, aşa cum rezultă din cuprinsul clauzei analizate, locatarul a acceptat indexarea periodică a chiriei în funcţie de rata inflaţiei şi/sau de alţi factori obiectivi. În ceea ce priveşte rata inflaţiei, acesta este un criteriu clar definit şi care nu este de natură a fi interpretat, în raport de dispoziţiile art.977 din Codul civil.

Cu referire, însă, la noţiunea de factori obiectivi, aceasta nu a fost definită, astfel încât modificarea unilaterală a chiriei în baza acestui criteriu trebuie argumentată în mod clar şi explicit. În lipsa unei fundamentări temeinice a acestei modificări, clauza stabilită în favoarea locatorului poate fi valorificată abuziv, în afara voinţei reale a locatarului.

Contrar celor arătate de către recurentă, nu cădea în sarcina intimatei pârâte obligaţia de a dovedi că majorarea tarifelor a fost arbitrară, abuzivă. În condiţiile în care intimata a refuzat să plătească contravaloarea recalculată a folosinţei, invocând expres că această recalculare nu a avut în vedere convenţia părţilor, era în sarcina reclamantei să dovedească împrejurarea potrivit căreia majorarea chiriei s-a făcut în limitele convenţiei părţilor, pe baza unor factori obiectivi a căror pondere se regăseşte în noul preţ al contractului.

Curtea consideră că în mod temeinic şi legal instanţa de apel a reţinut că RA APPS avea dreptul la majorarea unilaterală a chiriei, dar numai în măsura în care prestatorul oferea dovezi neechivoce cu privire la folosirea echitabilă a criteriilor de majorare a chiriei invocate la stabilirea noului tarif.

Or, chiar în calea de atac a recursului, deşi susţine că aceşti factori obiectivi sunt reprezentaţi de majorarea cheltuielilor ocazionate cu întreţinerea proprietăţilor statului, RA APPS nu probează limitele acestor majorări, care să justifice impunerea unei chirii de patru ori mai mare decât cea stabilită cu doi ani în urmă, la momentul încheierii contractului.

În plus, nici hotărârea nr.1 din 29.01.2002 a C A al RA APPS, administrată ca probă din oficiu în faza recursului (pct.5 hotărâre), nu evidenţiază factorii obiectivi avuţi în vedere la majorare.

Drept urmare, Curtea apreciază că în cauză nu este incident motivul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, astfel încât, în temeiul art.312 alin.1 din acelaşi Cod, a respins recursul, ca nefondat.

2. Litigii cu profesioniştii. Bilet la ordin. Incidenţa sancţiunii decăderii din dreptul de a completa cambia în alb. Neaplicarea dispoziţiilor referitoare la prescripţia extinctivă.

Din interpretarea gramaticală a art. 12 alin 2 din Legea nr 58/1934, rezultă că legiuitorul nu a instituit un termen de prescripţie pentru completarea biletului la ordin emis în alb, ci un termen de decădere.

Prescripţia reprezintă acea instituţie prin care se stabilesc anumite termene înăuntrul cărora drepturile subiective patrimoniale sau nepatrimoniale pot fi exercitate prin intermediul unei acţiuni în justiţie.

Completarea unui bilet la ordin nu ţine de formularea unei acţiuni în faţa instanţei, astfel încât nu este incidentă instituţia prescripţiei.

Textul art. 12 alin 2 face, în mod expres, referire la decădere, ceea ce înseamnă că termenul de completare al biletului la ordin este unul de decădere, şi nu de prescripţie.

Având în vedere că însuşi legiuitorul a stabilit natura juridică a termenului de completare a biletului la ordin, acestuia nu ii sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la întrerupere şi suspendare specifice prescripţiei.

DECIZIA CIVILĂ NR. 831 din 21.03.2014)

Prin sentinta civila nr 8624/30.05.2012 pronuntata de Judecatoria Sector 2 Bucuresti – sectia civila in dosarul nr 4667/300/2012, s-a respins, ca neintemeiata, cererea formulata de reclamantii SC R G SRL, R.A. si R.L. in contradictoriu cu parata SC V R SA avand ca obiect opozitia la executarea biletului la ordin emis la 13.07.2006, cu scadenta la 19.11.2010 pentru suma de 84768,57 euro.

In motivare, s-a retinut ca, la data de 25.01.2012, s-a emis somatia cambiala nr. 167/PF/2011 impotriva petentilor R.A. si R.L. in baza titlului executoriu bilet la ordin emis de SC R G SRL, in Iasi, la data de 13.07.2006, scadent la data de 19.11.2010, locul platii Bucuresti, pentru suma de 84.768,57 lei, contravaloare rata si dobanda conform contractului de credit nr. 612/CT/13.07.2006 si avalizat de R.A. si R.L.

Petentii R.A. si R.L. sunt asociati la SC R G SRL, in prezent SC P D SRL, societate aflata in procedura prevazuta de Legea nr. 85/2006. La data de 13.07.2006, petentii au incheiat cu intimata un contract de credit pentru investitii nr. 612/CT/13.07.2006 pentru care au garantat cu o ipoteca imobiliara, o garantie mobiliara fara deposedare si un bilet la ordin emis in alb de SC R G SRL si avalizat de R.A. si R.L.

Potrivit art. 9.1.3 din Conditiile Generale la contract, petentii persoane fizice au renuntat la beneficiul de discutiune, iar neexecutarea obligatiei imprumutatului SC R G SRL este reprezentata de incalcarea dispozitiilor art. 10.1.1.lit.1 din contract.

Biletul la ordin este un inscris prin care o persoana, numita emitent se obliga sa plateasca o suma de bani la scadenta unei alte persoane, numita beneficiar sau la ordinul acestuia. Acesta se aseamana cu o recunoastere de datorie de catre debitor fata de creditorul sau.

Fiind un titlu comercial de valoare, biletul la ordin este un titlu de credit, la ordin, formal si complet, care incorporeaza o obligatie abstracta si neconditionata de plata a unei sume de bani de catre semnatarii sai, tinuti solidar pentru executarea obligatiei iar avalul este actul juridic prin care o persoana se obliga sa garanteze obligatia asumata de emitent.

Verificand biletul la ordin emis de SC R G SRL, in Iasi, la data de 13.07.2006, scadent la data de 19.11.2010, locul platii Bucuresti, contravaloare rata si dobanda conform contractului de credit nr. 612/CT/13.07.2006 si avalizat de R.A. si R.L., se constata ca acesta cuprinde toate mentiunile obligatorii prevazute de Legea nr. 58/1934, respectiv denumirea de bilet la ordin, promisiunea neconditionata de a plati o suma de bani determitata (in speta prin contractul de credit), indicarea scadentei, locul unde trebuie facuta plata, numele celui caruia trebuie facuta plata, data si locul emiterii biletului si semnatura emitentului si a avalistilor.

Prin opozitia la executare petentii pot sa puna in discutie doar valabilitatea titlului, invocand anumite exceptii care sa ii apere de obligatia de plata. Exceptiile pot fi obiective ori subiective, care la randul lor pot fi absolute sau relative.

Exceptiile obiective absolute sunt nevalabilitatea formala a biletului la ordine, prescriptia dreptului la actiune, stingerea obligatiei prin plata, exceptiile obiective relative sunt nevalabilitatea obligatiei datorita incapacitatii debitorului, falsificarea semnaturilor de pe titlu, neîndeplinirea conditiilor pentru exercitarea actiunii, lipsa de reprezentare, iar exceptiile subiective absolute sunt lipsa de legitimare a posesorului biletului la ordin, incapacitatea posesorului biletului de a primi plata ori falimentul acestuia. Exceptiile subiective relative sunt cele referitoare la viciile de consimtamant, cele referitoare la raportul juridic fundamental si cele intemeiate pe raporturi juridice ulterioare crearii biletului la ordin.

Avand in vedere motivele formulate de petenti, s-a constatat ca acestea nu sunt exceptii care ar putea sa ii apere de obligatia de plata, intrucat titlul este perfect valabil (fiind un bilet la ordin in alb, suma de plata a ramas necompletata in mod voit), iar emitentul si avalistii sunt obligati in solidar la plata datoriei. Mai mult, avalistii au renuntat in mod expres la beneficiul de discutiune.

Este adevarat ca biletul la ordin in alb trebuie completat in termen de 3 ani de la emiterea acestuia sub sanctiunea decaderii din dreptul de completare, dar din probele dosarului nu rezulta data completarii. Cum scadenta era la data de 19.11.2010 , este evident ca acesta a fost completat anterior acestei date dar nu se poate stabili data exacta a completarii.

Impotriva acestei sentinte, reclamantii R.A. si R.L. au formulat recurs, ce a fost calificat ca fiind apel prin incheierea din 16.11.2012 pronuntata de Tribunalul Bucuresti-sectia a III-a si inaintat sectiei a VI-a, ca sectie specializata in cauze cu profesionisti.

Prin decizia civila nr 45/06.03.2013 a Tribunalului Bucuresti – sectia a VI-a, pronuntata in dosarul nr 46402/3/2012, s-a admis apelul, s-a schimbat sentinta in sensul admiterii opozitiei la executare, anulandu-se executarea silita pornita in temeiul biletului la ordin emis la 13.07.2006 de SC R G SRL.

In motivare, s-a retinut ca, prin contractul nr. 612/CT/13.07.2006, SC V R SA a acordat societăţii R G SRL (ulterior SC P D SRL), având ca asociaţi pe apelanţi, un credit în valoare de 126.000 Euro cu destinaţia de investiţii, respectiv pentru finanţarea achiziţiei unui spaţiu comercial. Ulterior, împotriva împrumutatei a fost deschisă procedura insolvenţiei.

În vederea garantării creditului, s-a constituit o ipotecă de rang I asupra spaţiului comercial ce urma a fi achiziţionat, o garanţie reală mobiliară fără deposedare, ca şi un bilet la ordin în alb emis de societatea împrumutată şi avalizat de apelanţi.

Instanţa de fond a reţinut legal şi temeinic că, potrivit art. 9.1.3 din Condiţiile Generale ale contractului de credit, apelanţii, în calitate de garanţi, au renunţat la beneficiul de discuţiune. Potrivit clauzei, fiecare garant a recunoscut băncii dreptul de a alege modalitatea de urmărire şi executare silită a garanţiilor, ordinea valorificării acestora, în acest sens garanţii renunţând expres la beneficiile de diviziune şi discuţiune.

În raport cu prevederile arătate, criticile formulate în apel referitoare la „prematura executare” a garanţilor sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte „prescripţia dreptului de a completa biletul la ordin, s-au reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin.2 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, aplicabilă în cauză, posesorul decade din dreptul de a completa cambia, respectiv biletul la ordin, în alb, după trei ani de la data emisiunii cambiei/biletului la ordin.

Instanţa de fond a respins greşit opoziţia în considerarea faptului că, în raport de scadenţă (19.11.2010), este evident că biletul la ordin s-a completat anterior, dar nu se poate stabili data exactă a completării, în sensul, deci, că debitorii urmau a face această dovadă.

Proba datei la care s-a completat biletul la ordin, respectiv faptul că această dată se situează înainte de termenul de 3 ani trebuia făcută de creditoare.

Cum SC V R SA nu a probat la ce dată a completat biletul la ordin, opoziţia a fost admisă de către instanţă.

La data de 05.09.2013, intimata-parata SC V R SA a declarat recurs împotriva deciziei civile nr 45/06.03.2013 a Tribunalului Bucuresti – sectia a VI-a, pronuntata in dosarul nr 46402/3/2012, prin care solicita admiterea recursului, modificarea in tot a hotararii recurate in sensul respingerii apelului ca neintemeiat, cu cheltuielil de judecata.

In sustinere, se arata ca, in data de 13.07.2006, a fost incheiat contractul de credit pentru investiţii nr.612/CT/l3.07.22006 intre recurenta intimata si SC R G SRL in calitate de împrumutat si Garant, societatea fiind reprezentata de asociatul R.L.V.

Creditul acordat de recurenta a fost garantat de imprumutat si prin emiterea unui bilet la ordin in alb, stipulat “fara protest”, emis de împrumutat in favoarea Băncii si avalizat de către asociaţii imprumutatului R.A. si R.L.V.

Biletul la ordin, indicat in mod expres in contractul de credit, a fost emis de imprumutat la data de 13.07.2006 si avalizat de intimaţii contestatori la aceeaşi data.

Declararea scadentei anticipate a contractului de credit s-a făcut in data de 21.10.2010, astfel cum rezulta din notificarea expresa trimisa către imprumutat de Banca.

Mai mult decât atat, in aceasta notificare, Banca a indicat in mod expres ca, de la aceasta data 21.10.2010, va incepe procedura de executare silita a garanţiilor constituite in favoarea Băncii in temeiul contractului de credit pentru investiţii nr.612/CT/13.07.2006.

Termenul de scadenta al biletului la ordin a fost indicat ca fiind 19.11.2010.

De altfel, chiar intimaţii contestatori recunosc in mod expres in conţinutul motivelor de apel — fila 2 – ca la data la care ei considera ca s-a indeplinit termenul de prescripţie 13.07.2009 intre parii nu exista niciun litigiu, nu existau indicii ca se va ajunge la executare silita, rezultând in mod evident lipsa interesului băncii de a completa biletul la ordin.

Conform ari. 969 si urm, din codul civil convenţia legal făcuta intre parti are putere de lege.

La art. 1 din condiţiile speciale ale contractului de credit se prevede ca destinaţia creditului este achiziţia spaţiului comercial situat in Bacău, str. … nr…., sc…, poziţia …, p, judeţul Bacău.

Valoarea creditului a fost de 126.000 EURO.

Aceasta garanţie se regăseşte in mod expres in cuprinsul art. 6 lit.c din condiţiile speciale din contractul de credit.

Foarte importanta este menţiunea aflata in conţinutul art.6 condiţii speciale din contract, si anume: “…împrumutatul si/sau garanţii vor constitui si vor menţine in favoarea băncii următoarele garanţii:

c) un bilet la ordin in alb, stipulat “fara protest”, emis de împrumutat in favoarea Băncii si avalizat de către asociaţii imprumutatului R.A. si R.L.V. ”

Definiţia termenului de “Garant” este prevăzuta in mod expres in condiţiile generale ale contractului de credit – “persoana care se obliga fata de banca sa execute obligaţiile asumate de împrumutat prin prezentul contract, daca acesta din urma nu le va executa el insusi;”

In art.6 din condiţiile generale ale contractului de credit se prevede ca împrumutatul si Garantul declara si garantează băncii, in mod solidar si indivizibil, pe toata durata de la incheierea contractului si pana la plata integrala a tuturor sumelor datorate de imprumutat Băncii conform prezentului contract, având in vedere faptul ca oricare dintre aceste declaraţii si garanţii a avut un caracter determinant pentru acordarea Creditului, următoarele: k) cunoaşte, intelege si accepta toate clauzele prezentului contract.

In art. 7.2 lit.d) din condiţiile generale ale contractului de credit se prevede: “împrumutatul si/sau Garanţii se obliga sa constituie in favoarea băncii garanţiile menţionate in Condiţiile speciale….”

In art. 7.2 lit.f) din condiţiile generale ale contractului de credit se prevede: “In acest sens imprumutatul si Garanţii se obliga in beneficiul Băncii ca, pana la rambursarea integrala a tuturor sumelor datorate Băncii conform prezentului contract, nu vor întreprinde nimic si/sau nu vor omite nicio acţiune prin care sa determine modificarea… situaţiilor garanţiilor constituite in baza prezentului contract…”

In art. 9.1 din condiţiile generale ale contractului de credit se prevede in mod expres ca, în cazul in care imprumutatul nu-si indeplineste obligaţiile de rambursare/plata a sumelor datorate Băncii in baza si in legătura cu prezentul contract sau in cazul notificării de către Banca a declarării scadentei anticipate in condiţiile art. 10.1, fiecare Garant se obliga solidar si indivizibil cu imprumutatul si cu ceilalţi Garanţi sa plătească sumele datorate de imprumutat in temeiul acestui contract.

Art.9.4 din condiţiile generale prevede in mod expres: “împrumutatul autorizează banca sa completeze biletele la ordin emise in alb cu sumele datorate (inclusiv comisioane, dobânzi, penalităţi si alte costuri legate de credit), precum si cu costurile necesare executării garanţiilor in vederea rambursarii/platii sumelor restante.

In art.10.1 sunt prevăzute motivele pentru care Banca poate declara scadenta anticipata a creditului, din care amintim:

“a) imprumutatul sau garantul isi incalca oricare din obligaţiile care ii revin potrivit prezentului contract…;'”

Art. 10.3 din condiţiile generale ale contractului de credit prevede: “In cazul aplicării de către banca a unor remedii sau sancţiuni ca urmare a apariţiei oricărei situaţii enumerate la art. 10.1.1 din condiţiile generale, Banca poate declara rezilierea prezentului contract prin comunicarea către împrumutat si Garanţi a unei notificări scrise de reziliere. Prezentul contract inceteaza automat, fara nicio alta formalitate, la data comunicării notficarii de reziliere.”

Disp. art.106 din legea nr.58/1934 sunt următoarele: “Sunt aplicabile biletului la ordin, in măsura in care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu, dispozitiunile relative la cambie, privind: scadenta (art.36-40); regresul in cazul de neplata (art.48-55si 57-65); prescriptiunea (art.94);

Sunt de asemenea aplicabile biletului la ordin dispozitiunile privind … cambia in alb (art. 12).

Sunt, de asemenea, aplicabile biletului la ordin dispozitiunile privitoare la aval (art.33-35); in cazul prevăzut de ultimul alineat al art. 34, daca avalul nu arata pentru cine a fost dat, el se socoteşte dat pentru emitent.”

Disp. art. 40 din legea nr. 58/1934 indica: “Cand o cambie este platibila la o zi fixa intr-un loc, unde calendarul este deosebit de acela al locului de emisiune, data scadentei se considera fixata dupa calendarul locului de plata. ”

Disp art.94 alin.2 din legea nr.58/1934 indica: acţiunile posesorului împotriva giranţilor si împotriva trăgătorului se prescriu printr-un an socotit de la data protestului făcut in timp util sau de la data scadentei in caz de stipulatiune, fara cheltuieli.

Disp. art. 12 din legea nr. 58/1934 indica: “Daca o cambie, necompletata la emitere, a fost completata fara a se tine seama de intelegerile intervenite, neobservarea acestor intelegeri nu va pute fi opusa posesorului, afara numai daca acesta a dobindit cambia cu rea credinţa, sau daca a săvârşit o greşeala grava in dobindirea ei.

Posesorul decade din dreptul de a completa cambia in alb dupa trei ani de la data emisiunii cambiei. Asemenea decădere nu este opozabila posesorului de buna credinţa, căruia titlul i-a fost transmis completat.

Art. 7 din Decretul nr.167/1958 prevede in mod imperativ: “Prescripţia incepe sa curgă de la data cind se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silita.

In obligaţiile care urmează sa se execute la cererea creditorului precum si in acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia incepe sa curgă de la data naşterii raportului de drept.

Daca dreptul este sub condiţie suspensiva sau cu termen suspensiv, prescripţia incepe sa curgă de la data cand s-a implinit condiţia sau a expirat termenul.”

Art. 19 din Decretul nr.167/1958 prevede in mod imperativ: “Instanţa judecătoreasca sau organul arbitrai poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, sa dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori sa încuviinţeze executarea silita.”

Se apreciaza ca decizia civila recurata este netemeinica si nelegala.

Se invoca art.304 pct.9 c.pr.civ, in sensul ca hotărârea pronunţata a fost data cu incalcarea sau aplicarea greşita a legii

In ceea ce priveşte art.304 pct.9 teza II c.pr.civ., in sensul ca hotărârea pronunţata a fost data cu incalcarea legii, se sustine ca dispoziţiile art. 12 alin.2 din legea nr.58/1934 se completează in mod evident cu dispoziţiile codului civil si cu dispoziţiile contractului de credit.

In aceste condiţii, considera ca instanţa de apel in mod greşit a retinut ca a intervenit presciptia dreptului de a completa biletul la ordin.

Obligaţia de garantare in baza biletului la ordin a fost realizata, in mod obiectiv, sub imperiul unei condiţii suspensive.

Condiţia, pornind de la faptul că din art. 1017 C.civ. din 1864 rezulta în mod clar că este vorba de naşterea obligaţiei, iar art. 1019 C.civ. din 1864 se referea la desfiinţarea obligaţiei, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative.

Condiţia, sine qua non, pentru a completa biletul la ordin era existenta unei creanţe certe, lichide si exigibile a imprumutatului fata de banca.

Aceasta condiţie apare ca una suspensiva.

Condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile corelative.

In privinţa efectelor condiţiei suspensive, pendente conditione, actul juridic civil nu îşi produce efectele, existenţa (eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative fiind sub semnul incertitudinii. Din aceasta situaţie rezulta următoarele:creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata); debitorul nu datorează nimic, iar dacă totuşi plăteşte, el poate cere restituirea plăţii ca fiind nedatorată; text aplicabil intimaţilor contestatori, obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie, deoarece nu se stinge nici prin plată; prescripţia extinctivă nu începe să curgă (art. 1017 si 1018 C.civ.).

In aceste condiţii, raportat strict la raportul juridic obligational – contractul de credit pentru investiţii nr.612/CT/13.07.22006 intre recurenta intimata si SC R G SRL. – rezulta ca prescripţia dreptului de a completa biletul la ordin nu se calculează de la momentul emiterii biletului, ci de la momentul exigibilităţii creanţei pentru care s-a constituit aceasta garanţie -21.10.2010, cand s-a declarat scadenta anticipata a contractului de credit.

Pentru aceste motive, rezulta ca prescripţia dreptului de a completa biletul la ordin nu s-a implinit nici la data de 13.07.2009 indicata de intimaţii contestatori si nu s-a implinit nici la momentul scadentei biletului la ordin 19.11.2010.

In ceea ce priveşte art.304 pct.9 teza II c.pr.civ., in sensul ca hotărârea pronunţata a fost data cu aplicarea greşita a legii, se invedereaza ca, si in ipoteza in care instanţa de judecata reţinea faptul ca ar fi intervenit prescripţia dreptului de a completa biletul la ordin, ar fi avut obligaţia legala, in virtutea rolului activ al instanţei, prevăzut in mod general in art. 129 c.pr.civ. si in special in art. 129 alin.4 si 5 c.pr.civ., de a cerceta motivele pentru care a intervenit prescripţia.

Aceasta obligaţie legala este prevăzuta in mod expres si in art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Mai mult decât atat, insasi intimaţii contestatori recunosc in mod expres in conţinutul motivelor de apel – fila 2 – ca, la data la care ei considera ca s-a îndeplinit termenul de prescripţie (13.07.2009), intre parti nu exista niciun litigiu, nu existau indicii ca se va ajunge la executare silita, rezultând in mod evident lipsa interesului băncii de a completa biletul la ordin.

Motivul instituirii acestei garanţii – biletul la ordin in alb – era asigurarea băncii ca, in ipoteza in care se declara scadent creditul, sa poată recupera sumele de bani restante.

Garanţiile prevăzute in contractul de credit au fost instituite in vederea garantării îndeplinirii a tuturor obligatiile de plata ale imprumutatului.

Or, astfel cum este prevăzut si in contractul de credit, completarea biletului la ordin pentru recuperarea sumelor restante se putea face numai in ipoteza in care erau sume restante sau creditul fusese declarat scadent.

Atâta timp cat imprumutatul isi îndeplinea obligaţiile fata de recurenta, completarea biletului la ordin era lipsita de interes din partea băncii si ar fi reprezentat o conduita de rea voinţa.

Practic, obligaţia financiara de restituire a sumelor împrumutate nu a fost exigibila pana la data declarării scadentei anticipate si anume 21.10.2010.

Pana la data de 21.10.2010, nu se putea completa biletul la ordin emis ca garanţie, intrucat nu se indeplinise condiţia din contractul de credit, si anume sa existe sume restante sau creditul sa fi fost declarat scadent anticipat.

Obligaţia de garantare asumata de intimaţii contestatori prin avalizarea biletului la ordin nu putea fi executata in lipsa unei obligaţii de plata din partea imprumutatului.

In aceste condiţii, rezulta ca eventuala depăşire a termenului de completare a biletului la ordin a avut motive temeinice – neexigibilitatea creanţei -, si in aceste condiţii instanţa de judecata trebuia sa dispună, din oficiu, in temeiul art. 19 din Decretul nr. 167/1958, judecarea prezentei cauze, fara a lua in considerare prescripţia.

Se solicita cheltuieli de judecata.

In dovedire, se solicita proba cu înscrisuri.

In drept, se invoca art.969 si urm cod civil, art.7 si art. 19 din Decretul 167/1958, legea nr.58/1934 si orice alt text legal aplicabil in speţa

Intimatii R.A. si R.L. au depus intampinare, la data de 17.02.2014, prin care solicita respingerea recursului si menţinerea hotărârii instanţei de apel ca fiind temeinica si legala, cu cheltuieli de judecata.

In motivare, se arata ca recurenta critica decizia pronunţata de Tribunalul Bucureşti in apel, apreciind nelegalitatea ei sub aspectele prevăzute de motivele prevăzute de art. 304 punctul 9 din Codul de procedura civila aplicabil in cauza.

Se apreciaza ca motivele arătate nu pot fi primite.

Potrivit art.12 al.2 din Legea 58/1934, posesorul decade din dreptul de a completa cambia in alb, dupa trei ani de la data emisiunii cambiei.

Potrivit art.106 al.2 din Legea 58/1934, dispoziţiile inserate in art. 12 privind cambia in alb, sunt aplicabile si biletului la ordin.

Aşadar, rezulta ca prin art.12, este instituit un termen legal de decădere, de trei ani, calculat de la data emisiunii, termen in care biletul la ordin in alb se impunea a fi completat.

Potrivit doctrinei unanime si practicii unitare in acest sens, termenul de decădere este definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat, printr-o dispoziţie legala imperativa, sa-si exercite acel drept, sub sancţiunea stingerii dreptului respectiv. Termenul de decădere are ca efect pierderea dreptului subiectiv insusi. Acest termen nu poate fi suspendat sau intrerupt si este incompatibil cu instituţia repunerii in termen.

Motivaţia recurentei se axează pe caracteristicile termenului de prescripţie, care este susceptibil de a fi suspendat, întrerupt, si este compatibil cu instituţia repunerii in termen.

Cum, insa, in cauza, nu operează prescripţia, ci decăderea (aşa cum in mod corect a reţinut instanţa de apel, clarificând in acest mod exprimarea neriguroasa din apel), motivele de recurs arătate nu pot fi primite.

Nu este relevant faptul ca in interiorul termenului de decădere nu ar fi existat interesul creditoarei sa completeze biletul la ordin. Decăderea intervine implacabil indiferent de existenta sau nu a interesului, si independent de existenta vreunei culpe.

Pentru protejarea intereselor sale, creditoarea ar fi trebuit fie sa completeze biletul a ordin înainte de implinirea termenului de decădere, fie sa impună debitoarei completarea unui nou bilet la ordin in alb pentru următoarea perioada de 3 ani.

De asemenea, in mod corect, retine instanţa de apel ca creditoarea era cea care avea sarcina probei cu privire la data completării.

Cum aceasta nu a putut proba completarea inauntrul termenului de decădere de 3 an si a recunoscut completarea acestuia dupa data implinirii termenului, se solicita respingerea recursului, menţinerea sentinţei primei instanţe si obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata.

In drept, se invoca art. 308 al. 2 Cod procedura civila, art.12 al. 2 raportat la art.106 al.2 din Legea 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin, Normele Cadru BNR nr. 5/1994.

In sustinere, se solicita pobe cu acte.

Intimata SC R G SRL (actuala SC P D SRL, prin lichidator C I SPRL – Filiala Iasi nu a depus intampinare.

Curtea nu a administrat inscrisuri noi, nefiind depuse.

Analizand recursul prin prisma motivelor invocate, care se circumscriu dispozitiilor art 304 pct 9 Cod Pr Civ (in sensul ca hotararea a fost pronuntata cu incalcarea si aplicarea gresita a legii), instanţa reţine următoarele:

I. Cu privire la primul motiv referitor la incalcarea dispozitiilor art 12 alin 2 din Legea nr. 58/1934, recurenta sustine ca prescriptia dreptului de a completa biletul la ordin nu se calculeaza de la momentul emiterii titlului, ci de la data exigibilitatii creantei (respectiv de la data declararii scadentei anticipate a creantei), intrucat completarea BO este supusa unei conditii suspensive, si anume ca respectiva creanta sa fie certa si exigibila, astfel incat, pana la implinirea conditiei, termenul de prescriptie nu curge.

Curtea nu poate avea in vedere acest rationament.

Conform art 12 alin 2 din Legea nr 58/1934, posesorul decade din dreptul de a completa cambia in alb dupa trei ani de la data emisiunii cambiei.

In virtutea art 106 alin2 din acelasi act normativ, dispozitiile art 12 si aplicabile si biletului la ordin.

Astfel, din interpretarea gramaticala a art 12 alin 2 din Legea nr 58/1934, rezulta ca legiuitorul nu a instituit un termen de prescriptie pentru completarea biletului la ordin emis in alb, ci un termen de decadere.

Prescriptia reprezinta acea institutie prin care se stabilesc anumite termene inauntrul carora drepturi subiective patrimoniale sau nepatrimoniale pot fi exercitate prin intermediul unei actiuni in justitie.

Completarea unui bilet la ordin nu tine de formularea unei actiuni in fata instantei, astfel incat nu este incidenta institutia prescriptiei.

Textul art 12 alin 2 face, in mod expres, referire la decadere, ceea ce inseamna ca termenul de completare al biletului la ordin este unul de decadere, si nu de prescriptie.

Avand in vedere ca insusi legiuitorul a stabilit natura juridica a termenului de completare a biletului la ordin, acestuia nu ii sunt aplicabile dispozitiile referitoare la intrerupere si suspendare specifice prescriptiei.

Din aceasta perspectiva, tribunalul a facut, in mod corect, aplicarea art 12 alin 2 din Legea nr 58/1934.

II. Sub aspectul celui de-al doilea motiv invocat, in sensul aplicarii gresite a legii, intrucat instanta de apel nu a verificat motivul pentru care a fost depasit termenul de prescriptie, fiind incalcate prevederile art 19 din Decretul nr 167/1958, Curtea urmeaza a-l inlatura.

Astfel, potrivit art 19 din Decretul nr 167/1958, instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită.

Or, asa cum s-a retinut mai sus, nu este incidenta institutia prescriptiei si, pe cale de consecinta, nici cea a art 19 din decretul nr 167/1958.

Sustinerea recurentei in sensul ca nu putea completa biletul la ordin pana la data scadentei anticipate nu are relevanta, atat timp cat norma reglementata de art 12 alin 2 din Legea nr 58/1934 in legatura cu termenul de completare este clara, avand caracter obligatoriu.

Pentru a evita sanctiunea decaderii, banca avea posibilitatea sa inscrie o clauza in contract prin care imprumutatul avea obligatia de a emite un nou bilet la ordin.

Desi instanta de apel retine ca nu s-a facut dovada datei la care a fost emis biletul la ordin, Curtea constata ca, in cuprinsul acestui titlu (f 28, dosar Judecatoria Sector 2), este trecuta data emiterii (13.07.2006), ceea ce inseamna ca acesta trebuia completat pana la 13.07.2009.

Cum, in speta, completarea s-a facut in 2010, rezulta ca aceasta s-a facut cu depasirea termenului prevazut de art 12 alin 2 din Legea nr 58/1934.

De asemenea, trebuie precizat ca, in materia termenului de decadere, nu se aplica institutia intreruperii sau suspendarii, acestea fiind specifice materiei prescriptiei.

Pentru aceste considerente, Curtea apreciaza ca instanta de apel a pronuntat o decizie legala, astfel incat, in baza art 312 Cod Pr Civ, a respins recursul ca nefondat.

3. Faliment. Procedura insolvenţei. Solicitarea de respingere a confirmării planului de reorganizare. Pierderea interesului de soluţionare a recursului faţă de închiderea procedurii de insolvenţă.

Prin cererea de recurs, creditoarea a solicitat respingerea planului de reorganizare propus de administratorul judiciar, susţinând chiar, în cuprinsul motivelor de recurs, că planul ar trebui modificat. Or, potrivit art. 107 alin.1 din Legea nr. 85/2006, consecinţa imediată a neconfirmării planului de reorganizare este intrarea în faliment, cu măsurile subsecvente şi cu procedura de lichidare prevăzute de lege.

Însă, ca efect al închiderii procedurii insolvenţei, nu mai există cadrul procesual în care să se dispună trecerea la faliment şi lichidarea societăţii, întrucât prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi, astfel cum prevede art. 136 din Legea nr. 85/2006.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 834 din 25.03.2014)

I. Prin Sentinţa civilă nr. 8515 din 21.10.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă în dosarul nr. 19110/3/2012, în temeiul art. 101 din Legea nr. 85/2006, a fost confirmat planul de reorganizare al debitoarei S.C. N I & D S.R.L.

Judecătorul sindic a reţinut că planul de reorganizare a fost depus cu respectarea condiţiilor art. 94 din legea insolvenţei, respectă prevederile art. 95 şi că voturile exprimate în favoarea planului îndeplinesc cerinţele art. 101 din lege.

II. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs creditoarea S.C. A S.R.L., solicitând schimbarea sentinţei în sensul respingerii planului de reorganizare propus de administratorul judiciar al debitoarei S.C. N I & D S.R.L.

În motivarea recursului, s-a arătat că S.C. A S.R.L. deţine împotriva debitoarei o creanţă garantată, fiind singurul creditor de acest rang, în timp ce creanţele SC A T SRL şi SC A SRL sunt chirografare subordonate. Ca urmare, planul ar trebui modificat sub aspectul identificării a două categorii de creanţe.

Recurenta a mai criticat şi faptul că prin plan s-a urmărit excluderea sa de la masa credală, fiind prevăzută reducerea cuantumului creanţelor chirografare la 0, ceea ce nu reprezintă un tratament echitabil al creanţelor defavorizate.

O altă critică adusă planului se referă la faptul că nu se specifică termenele de plată în graficul de distribuire, contrar dispoziţiilor art. 3 pct.22 din Legea nr. 85/2006.

În fine, recurenta a contestat susţinerile administratorului judiciar din cuprinsul planului, potrivit cărora starea de insolvenţă a debitoarei ar avea ca principală cauză conduita contractuală abuzivă a partenerului A S.R.L. A susţinut că, în realitate, cauza deteriorării relaţiilor contractuale a constituit-o refuzul debitoarei de a achita indemnizaţia de management în baza contractului nr. 34/2009.

III. Intimaţii I.S. şi S.C. N I & D S.R.L. au invocat prin întâmpinări excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 3021 alin.1 lit.c C.pr.civ. raportat la art. 306 alin.1 C.pr.civ. 1865, susţinând în esenţă că nu au fost indicate motive de nelegalitate ale hotărârii recurate, potrivit art. 304 C.pr.civ.

Curtea va respinge excepţia nulităţii recursului, reţinând că recurenta a invocat motive de nelegalitate a planului de reorganizare confirmat prin sentinţa atacată, iar potrivit art. 3041 C.pr.civ. 1865, instanţa de recurs nu este limitată la motivele prevăzute de art. 304 C.pr.civ., putând examina cauza sub toate aspectele.

IV. Intimata RTZ & P S.P.R.L. Filiala A…, fost administrator judiciar al debitoarei S.C. N I & D S.R.L. a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu motivarea că, prin hotărârea de închidere a procedurii insolvenţei, în temeiul art. 136 din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar a fost dezînvestit de toate îndatoririle şi atribuţiile ce i-au revenit în procedură.

Curtea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fostului administrator judiciar, reţinând că în recurs trebuie păstrat cadrul procesual de la prima instanţă, cu atât mai mult cu cât planul de reorganizare confirmat prin sentinţa atacată a fost elaborat de administratorul judiciar.

V. Intimaţii I.S., S.C. N I & D S.R.L. şi RTZ & P S.P.R.L. Filiala A… au invocat prin întâmpinări excepţia lipsei de interes a recursului, arătând că prin Sentinţa civilă nr. 10672/09.12.2013 s-a dispus închiderea procedurii de reorganizare, iar S.C. A S.R.L. nu a atacat cu recurs această sentinţă, astfel că nu ar dobândi niciun folos practic dacă i s-ar admite calea de atac.

Asupra excepţiei lipsei de interes, Curtea reţine următoarele:

Interesul reprezintă o condiţie de exercitare a oricărei acţiuni civile în justiţie şi înseamnă, raportat la prezenta cauză, folosul practic urmărit de către creditoarea S.C. A S.R.L. prin formularea recursului.

Prin Sentinţa civilă nr. 10672/09.12.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă în dosarul nr. 19110/3/2012, în baza art. 132 alin.1 din Legea nr. 85/2006, s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei S.C. N I & D S.R.L., cu reluarea activităţii societăţii şi fără radierea acesteia, reţinându-se că au fost îndeplinite toate obligaţiile de plată asumate în planul de reorganizare confirmat.

Sentinţa de închidere a procedurii a rămas irevocabilă prin nerecurare la 19.02.2014, astfel cum rezultă din menţiunea grefei de pe copia sentinţei depuse la fila 123 dosar recurs.

Prin cererea de recurs, creditoarea S.C. A S.R.L. a solicitat respingerea planului de reorganizare propus de administratorul judiciar, susţinând chiar, în cuprinsul motivelor de recurs, că planul ar trebui modificat. Or, potrivit art. 107 alin.1 din Legea nr. 85/2006, consecinţa imediată a neconfirmării planului de reorganizare este intrarea în faliment, cu măsurile subsecvente şi cu procedura de lichidare prevăzute de lege.

Aşadar, în afara procedurii şi fără organele care o aplică, nu pot fi dispuse măsuri de genul celor solicitate de recurentă, iar pe calea prezentului recurs nu se poate ajunge la redeschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei, cu ignorarea efectelor şi puterii de lucru judecat a sentinţei de închidere.

Prin urmare, recursul formulat de creditoarea S.C. A S.R.L. apare ca lipsit de interes, întrucât aceasta nu ar obţine niciun folos practic în situaţia în care motivele invocate ar fi apreciate de instanţă ca întemeiate.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 137 alin.1 şi art. 312 alin.1 C.pr.civ. 1865, Curtea a admis excepţia lipsei de interes şi a respins recursul în consecinţă.

4. Litigii cu profesioniştii. Greşita compunere a instanţei – art. 304 pct. 1 Cod procedură civilă. Soluţionarea căii de atac a apelului, denumită greşit recurs, de un complet format din 3 judecători.

Cum calea de atac este prevăzută de lege, fiind fără relevanţă indicarea greşită din dispozitivul hotărârii, se impunea ca tribunalul să califice calea de atac ca fiind apel, iar nu recurs.

Calificarea greşită a căii de atac a avut drept consecinţă nelegala compunere a completului de judecată, întrucât tribunalul a pronunţat decizia în complet format din 3 judecători, în loc de 2 judecători, conform art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004.

DECIZIA CIVILĂ NR. 838 din 25.03.2014)

1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VI-a Civilă la data de 08.11.2011 cu nr. 71110/3/2011, reclamanta S.C. R E S.A., prin lichidator judiciar F I S.P.R.L., a chemat în judecată pârâta S.C. V R S.A., solicitând obligarea acesteia din urmă la restituirea sumei de 341.017,02 lei, compusă din: 283.911,66 lei reprezentând plăţi efectuate în numele societăţii reclamante fără acordul expres al acesteia, respectiv fără cele două semnături autorizate pentru plăţi; 57.105,36 lei reprezentând dobânda legală calculată de la data efectuării plăţilor neautorizate şi până la data formulării cererii de chemare în judecată.

2. Prin Sentinţa civilă nr. 7160/22.05.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. 24050/300/2012.

3. Judecând cauza în primă instanţă, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a pronunţat Sentinţa civilă nr. 2873/22.02.2013, prin care a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

4. Împotriva sentinţei judecătoriei a declarat recurs reclamanta S.C. R E S.A., prin lichidator judiciar F I S.P.R.L., solicitând modificarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

5. Soluţionând calea de atac în complet de recurs, prin Decizia civilă nr. 3954 din 22.11.2013, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă a admis recursul reclamantei, a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 341.017,02 lei, din care 283.911,66 lei reprezentând debit datorat şi 57.105,36 lei reprezentând dobânda legală.

6. Împotriva acestei din urmă decizii, a formulat recurs pârâta S.C. V R S.A., solicitând casarea hotărârii tribunalului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru nelegala compunere a completului de judecată, caz prevăzut de art. 304 pct.1 C.pr.civ.

În motivarea recursului, pârâta a arătat că instanţele au calificat greşit calea de atac exercitată de reclamantă ca fiind recurs în loc de apel, faţă de valoarea obiectului cererii şi de prevederile art. 2821 C.pr.civ. Tribunalul Bucureşti ar fi trebuit să soluţioneze cauza în complet format din 2 judecători, iar nu din 3, potrivit art. 54 alin.2 din Legea nr. 304/2004.

Mai apreciază recurenta că în speţă este incident şi cazul prevăzut de art. 304 pct.5 C.pr.civ., prin aplicarea art. 6 par.1 din CEDO, întrucât nu i-a fost asigurat în mod efectiv accesul la ambele grade de jurisdicţie în calea de atac, deşi legea reglementa în cazul de faţă atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului.

În fine, recurenta consideră că decizia recurată este lipsită de temei legal şi a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct.9 C.pr.civ.), pentru motive ce ţin de fondul raporturilor juridice născute între părţi din încheierea contractului de deschidere cont.

7. La data de 24.01.2014, recurenta S.C. V R S.A. a formulat cerere de suspendare a executării deciziei atacate, în temeiul art. 300 alin.2 şi urm. C.pr.civ. 1865.

În vederea soluţionării cererii de suspendare a executării hotărârii, recurenta a depus la dosar, la data de 25.03.2014, în şedinţă publică, originalul recipisei de consemnare nr. 3697841/1 din 14.03.2014, reprezentând dovada consemnării cauţiunii în cuantum de 34.101,70 lei, stabilită de către instanţă prin Încheierea din camera de consiliu de la 25.02.2014, recipisă ce a fost depusă la casa de valori a instanţei (filele 44-45).

Cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, avocatul recurentei a solicitat instanţei ca, în condiţiile soluţionării căii de atac formulate, cu consecinţa rămânerii fără obiect a cererii de suspendare, să îi fie restituită cauţiunea.

8. Deliberând cu prioritate asupra motivului de recurs privind nelegala compunere a completului de judecată (art. 304 pct.1 C.pr.civ. 1865), Curtea a reţinut următoarele:

Tribunalul a soluţionat calea de atac denumită recurs de reclamantă, fără a proceda la corecta calificare a acesteia, aşa cum impuneau dispoziţiile art. 84 şi art. 129 alin.4 C.pr.civ. 1865.

Astfel, obiectul litigiului are în mod evident o valoare de peste 100.000 lei, astfel că nu erau întrunite cerinţele prevăzute în art. 2821 alin.1 C.pr.civ. 1865 pentru a se considera că sentinţa pronunţată de judecătorie în primă instanţă nu este supusă apelului.

Ca urmare, erau pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 282 alin.1 C.pr.civ. 1865, conform cărora hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1-3 şi 5, art. 304 pct.1 C.pr.civ. 1865, Curtea a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, pentru rejudecare ca instanţă de apel.

9. În ceea ce priveşte cererea de restituire a cauţiunii consemnate în vederea soluţionării cererii de suspendare a executării hotărârii atacate, Curtea a reţinut că:

Potrivit art. 7231 alin.3 C.pr.civ. 1865, cauţiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care cel îndreptăţit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărâre irevocabilă s-a soluţionat fondul cauzei. Cauţiunea se eliberează de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea părţii adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

Intimata nu este îndreptăţită să formuleze cerere pentru plata vreunei despăgubiri în legătură cu cauţiunea, întrucât suspendarea nu a fost încuviinţată, astfel că nu s-a pus problema cauzării vreunui prejudiciu.

Ca urmare, cererea de restituire a cauţiunii consemnate este întemeiată şi a fost admisă, în temeiul art. 331 şi urm. C.pr.civ. şi art. 7231 alin.3 C.pr.civ. 1865.

5. Litigii cu profesioniştii. Inadmisibilitatea invocării pe calea recursului a criticilor referitoare la modul de stabilire a timbrajului.

Prin cererea de recurs, reclamanta a reiterat susţinerile formulate în cererea de reexaminare. Curtea reţine însă că acest motiv nu poate fi reanalizat pe fond de către instanţa de recurs. Aceasta întrucât art. 18 din Legea nr. 146/1997 prevede o altă cale de a contesta taxa judiciară de timbru stabilită de instanţă, şi anume cererea de reexaminare. Reclamanta a utilizat această cale legală, însă prin încheiere irevocabilă, instanţa a reţinut că taxa de timbru a fost corect calculată la valoarea imobilului stabilită prin expertiza tehnică… În raport de caracterul irevocabil al încheierii prin care prima instanţă a respins cererea de reexaminare, este inadmisibilă repunerea în discuţie a problemei de drept ce a fost dezlegată prin Încheierea de la 11.12.2012, întrucât această încheiere premergătoare nu poate fi atacată odată cu fondul.

DECIZIA CIVILĂ NR. 842 din 25.03.2014)

I. Prin Sentinţa civilă nr. 367/11.02.2013, pronunţată de Judecătoria Roşiorii de Vede – Judeţul Teleorman în dosarul nr. 4608/292/2010*, a fost admisă excepţia insuficientei timbrări şi a fost anulată ca insuficient timbrată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. C S.A., prin administrator S.E., în contradictoriu cu pârâţii G.C.F. şi L.N.C., cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2498/20.10.2008 la BNP R.A. cu sediul în A…

Prima instanţă a reţinut că, la solicitarea pârâtei G.C.F., care a contestat evaluarea imobilului ce a făcut obiectul vânzării, a fost întocmit un raport de expertiză tehnică de către expert S.E. Faţă de valoarea stabilită prin expertiză, instanţa a dispus citarea reclamantei cu menţiunea de a achita diferenţa de taxă judiciară de timbru în valoare de 8.119,24 lei, în temeiul art. 2 alin.1 lit.g şi alin. 11 din Legea nr. 146/1997.

La data de 10.01.2013, reclamanta a formulat cerere de ajutor public judiciar, solicitând eşalonarea plăţii taxei judiciare de timbru în valoare de 8.119,24 lei, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2013 instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi a respins cererea, ca inadmisibilă.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2013 s-a dispus citarea reclamantei cu menţiunea achitării diferenţei de taxă judiciară de timbru de 8.119,24 lei, sub sancţiunea anulării cererii ca insuficient timbrată, pentru termenul din 11 februarie 2013. Întrucât reclamanta nu s-a conformat obligaţiei de timbrare, în temeiul art. 20 alin.1,2,3 din Legea nr. 146/1997, a fost anulată cererea ca insuficient timbrată.

II. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC C SA a declarat recurs, cale de atac recalificată apel faţă de dispoziţiile art. 2821 C.pr.civ. şi de valoarea de peste 100.000 lei a obiectului litigiului.

Apelanta a solicitat casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare, susţinând în esenţă că aspectul timbrajului nu a fost vizat de nici una din criticile aduse sentinţei de fond în primul ciclu procesual finalizat prin Sentinţa civilă nr. 1523/05.07.2011 şi nici în recurs tribunalul nu a reţinut vreo neregulă în legătură cu modul de stabilire a taxei judiciare de timbru. Concluzionând, apelanta a susţinut că, având în vedere şi dispoziţiile art. 315 alin.1 C.pr.civ., aspectele privind stabilirea taxei judiciare de timbru au intrat în puterea lucrului judecat, instanţa de fond fiind obligată ca, după casare, să se rezume la judecarea cauzei din perspectiva soluţiei date în recurs, care a dispus casarea pentru unul din cele 4 motive invocate de recurenta L. (în prezent G.) C.F.

III. Prin Decizia civilă nr. 72/28.06.2013, pronunţată de Tribunalul Teleorman – Secţia Civilă în dosarul nr. 4608/292/2010*, a fost respins apelul formulat de reclamanta SC C SA împotriva sentinţei judecătoriei, ca nefondat; a mai fost obligată apelanta la plata sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată către intimata G.C.F.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, în mod corect, a soluţionat judecătoria excepţia netimbrării acţiunii în raport de dispoziţiile art. 137 alin.1 C.pr.civ. raportat la art. 20 alin.3 din Legea nr. 146/1997.

Prezumţia de lucru judecat presupune o dezlegare anterioară a anumitor aspecte litigioase în raporturile dintre părţi fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

În speţă, este vorba de un singur litigiu, iar aspectul obligaţiei legale a timbrajului nu a făcut niciodată, pe parcursul ciclurilor procesuale, obiectul unei discuţii contradictorii între părţile litigante, astfel că nu se poate reţine că acest aspect ar fi căzut în puterea lucrului judecat.

Judecătorul fondului avea de soluţionat cauza în rejudecare pe fondul ei însă, nu înainte de a examina aspectul timbrajului, al cărui cuantum intimata-pârâtă G.C.F. l-a contestat. În aceste condiţii, în mod corect judecătorul fondului a dispus, conform art. 5 alin.2 din Normele Metodologie de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, evaluarea imobilului supus judecăţii de către un expert, şi a cuantificat taxa judiciară de timbru în raport de valoarea stabilită de acesta.

În aceste condiţii, nu se poate spune că, în rejudecare, instanţa de fond nu a procedat conform dispoziţiilor art. 315 alin.1 C.pr.civ. şi că şi-ar fi depăşit limitele rejudecării în fond stabilite prin decizia de casare.

IV. Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs reclamanta SC C SA, solicitând în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, casării sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivarea recursului, reclamanta a formulat următoarele critici de nelegalitate:

1. Instanţa de apel nu a luat act de cererea de amânare formulată de avocatul reclamantei la data de 21.06.2013, pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale, dovedită cu adeverinţă medicală (cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct.5 C.pr.civ. 1865).

2. Soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi cu încălcarea legii – a art. 20 din Legea nr. 146/1997 (cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.pr.civ. 1865).

În acest sens, s-a arătat că pârâta G.C.F. nu a contestat timbrajul în primul ciclu procesual şi nici prin recursul formulat împotriva Sentinţei civile nr. 1523/05.07.2011, demersul său fiind tardiv în al doilea ciclu procesual, la rejudecarea după casare. Nici instanţa de recurs, soluţionând calea de atac prin Decizia nr. 260/02.03.2012, nu a reţinut o neregularitate privind modul de stabilire şi achitare a taxei judiciare de timbru, casarea fiind dispusă pentru că nu a fost verificată respectarea cerinţelor art. 115, 150 şi 152 din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, recurenta consideră că, faţă de dispoziţiile art. 315 alin.1 C.pr.civ., aspectele privind stabilirea taxei judiciare de timbru au intrat în puterea lucrului judecat.

V. Intimata-pârâtă G.C.F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat (filele 18-21 din dosarul nr. 4608/292/2010* al C.A.B. Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal).

VI. Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a apreciat nefondat recursul, pentru următoarele considerente:

1. Nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct.5 C.pr.civ. 1865.

Cererea de amânare formulată de avocatul reclamantei, transmisă prin fax în data de 21.06.2013, a fost avută în vedere de tribunal şi soluţionată în sensul respingerii, astfel cum rezultă din Încheierea de şedinţă din 21.06.2013, complet recurs (fila 42 dosar apel).Tribunalul a motivat respingerea acestei cereri arătând că avocatul avea obligaţia substituirii sale, conform Statutului profesiei de avocat.

De altfel, respingerea cererii de amânare este justificată, în condiţiile în care cauza era la al treilea termen de judecată, apelantei i se încuviinţase o cerere de amânare anterioară pentru a lua cunoştinţă de întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă G.C.F., iar instanţa de apel a amânat pronunţarea pentru un termen de 7 zile, pentru a da posibilitatea apelantei să depună concluzii scrise, conform art. 156 alin.2 C.pr.civ. 1865.

Recurenta nu a dovedit o vătămare a dreptului la apărare. Or, potrivit art. 105 alin.2 C.pr.civ. 1865, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Întrucât, în speţă, nulitatea nu este expres prevăzută de lege, ci este una virtuală, vătămarea nu se prezumă, ci trebuie dovedită.

2. Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia taxelor judiciare de timbru, iar decizia pronunţată este legală.

Prin Încheierea de la 26.11.2012, prima instanţă a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a plăti o diferenţă de 8.119,24 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamanta a formulat cerere de reexaminare la data de 04.12.2012, înregistrată cu nr. dosar 4235/292/2012, invocând aceleaşi argumente ca şi la pct.2 din prezentul recurs.

Cererea de reexaminare a fost însă respinsă pe fond, prin Încheierea irevocabilă din 11.12.2012, pronunţată în dosarul nr. 4235/292/2012 al Judecătoriei Roşiorii de Vede – Judeţul Teleorman.

Deşi a fost citată pentru termenul din 11.02.2013 cu menţiunea de a achita diferenţa de taxă de timbru de 8.119,24 lei (fila 138 dosar judecătorie), reclamanta nu s-a conformat. Ca urmare, instanţa a făcut în mod corect aplicarea art. 20 alin.1, 2 şi 3 din Legea nr. 146/1997, anulând cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de recurs, reclamanta a reiterat susţinerile formulate în cererea de reexaminare.

Curtea reţine însă că acest motiv nu poate fi reanalizat pe fond de către instanţa de recurs. Aceasta întrucât art. 18 din Legea nr. 146/1997 prevede o altă cale de a contesta taxa judiciară de timbru stabilită de instanţă, şi anume cererea de reexaminare. Reclamanta a utilizat această cale legală, însă prin încheiere irevocabilă, instanţa a reţinut că taxa de timbru a fost corect calculată la valoarea imobilului stabilită prin expertiza tehnică, iar susţinerile reclamantei potrivit cărora aspectele privind stabilirea taxei de timbru au intrat în puterea lucrului judecat şi aplicarea art. 315 alin.1 C.pr.civ. ar împiedica reanalizarea timbrajului, sunt nefondate. În raport de caracterul irevocabil al încheierii prin care prima instanţă a respins cererea de reexaminare, este inadmisibilă repunerea în discuţie a problemei de drept ce a fost dezlegată prin Încheierea de la 11.12.2012, întrucât această încheiere premergătoare nu poate fi atacată odată cu fondul.

În măsura în care legiuitorul prevede o cale de atac specială împotriva încheierii ce include modul de stabilire a taxei de timbru, cale de atac ce a fost respinsă, recurenta-reclamantă nu mai poate aduce aceleaşi critici ulterior, nici pe calea recursului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1185/21.03.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia a II-a Civilă în dosarul nr. 5942/2/2011).

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin.1 C.pr.civ. 1865, s-a respins recursul ca nefondat.

Luni - Sambata: 7:00 - 17:00

[email protected]

Str. Plugarilor 5, București

074 322 6016

Chirii

What we do and what can you expect from us

Modificarea unilaterală a chiriei în baza unor factori obiectivi

Monitorizează persoane

Află informaţii suplimentare despre orice dosar GRATIS!

Baroul București

Jooble

Jobsora

Caută orice Dosar în timp real în toate instanţele din România.

Categories

Etichete

Media - Trafic de droguri