Chiria datorată bugetelor locale nu poate fi considerată creanţă fiscală din mai multe considerente: între părţi nu s-a încheiat un raport juridic fiscal; nici una dintre părţi nu are calitatea de organ fiscal; chiria convenită contractual este doar o categorie, lato sensu, a creanţelor bugetare, dar nu are regimul juridic similar creanţelor fiscale.
A pune semnul egalităţii între sumele datorate cu titlu de chirii şi cele datorate sub titlu de creanţă fiscală (impozitul, taxa, acciza, etc.), ar conduce la calificarea juridică greşită a izvorului obligaţiei juridice. Astfel, în timp ce chiria îşi află sediul material în convenţia părţilor, reglementată în cauză de norme de drept privat, creanţa fiscală îşi are sediul de reglementare în acte normative de drept public. Raporturile contractuale presupun poziţii de egalitate juridică între părţi, pe când raporturile de drept fiscal sunt raporturi de autoritate, iar nu raporturi juridice civile.
Prin urmare, prestaţiile la care s-au obligat părţile prin contractul de închiriere, inclusiv prestaţia ce vizează cuantumul chiriei şi penalităţile de întârziere sunt supuse regimului juridic de drept comun, iar raporturile dintre părţi sunt guvernate de contractul de locaţiune şi de dispoziţiile legii civile.
Prin urmare, prestaţiile la care s-au obligat părţile prin contractul de închiriere, inclusiv prestaţia ce vizează cuantumul chiriei şi penalităţile de întârziere sunt supuse regimului juridic de drept comun, iar raporturile dintre părţi sunt guvernate de contractul de locaţiune şi de dispoziţiile legii civile.
În consecinţă, penalităţile solicitate de locator nu sunt datorate, locatarul nefiind pus în întârziere cu privire la acestea, iar Codul fiscal nu este aplicabil acestui contract.
Decizia nr. 1093/A/03.11.2015 – Secţia a II a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal
Prin acţiunea înregistrata la Judecătoria Caransebeş la data de 04.02.2015 reclamantul Mun. Caransebeş prin Primar, în contradictoriu pârâta SC Becker Pan SRL, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sume de 662,42 lei (ce urmează a se actualiza până la data plăţii efective în funcţie de rata inflaţiei) reprezentând penalităţi aferente neplăţii facturilor nr. F567/01.12.2011, F36/03.01.2012 şi F84/01.02.2012, datorate de pârâta conform Contractului de închiriere nr. 2366,8575/10.09.2011, calculate până la data de 31.08.2014, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 971/4.08.2015 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosar nr. 337/208/2015 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Municipiul Caransebeş, prin primar, în contradictoriu cu pârâta SC Becker Pan SRL, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut următoarele:
În baza art. 248 C.proc.civ., instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.
Cu privire la această excepţie, instanţa reţine că este neîntemeiată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 36 C.proc.civ. calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.
Prin urmare, în condiţiile în care cauza litigiului dintre părţi este contractul de închiriere nr. 2366,8575/10.09.2011 (f. 9-11), convenţie semnată prin semnătură şi ştampilă de către reprezentantul legal al pârâtei SC Becker Pan SRL este evident că în speţă reclamanta în mod întemeiat a formulat acţiunea împotriva unei persoane cu calitate procesual pasivă, respectiv persoana juridică determinată în Convenţia dintre părţi – SC Becker Pan SRL.
Pe fond, instanţa a constatat că reclamanta a calculat valoarea majorărilor datorate de pârâtă la suma de 662,42 lei, prin adăugarea unui spor de 2% (pe lună) la cuantumul fiecărei facturi neachitate (Mod calcul majorări – f. 8).
Cu privire la aceasta, instanţa a reţinut că în cuprinsul Convenţiei nu este stipulat un asemenea cuantum pentru neplata la termen a debitului.
Art. 3.3 din Convenţie stipulează că în caz de neplată a chiriei la termen se vor percepe sancţiuni fiscale dispuse de Codul Fiscal (…).
Astfel, instanţa a constatat că nu a fost nici determinat nici determinabil cuantumul clauzei penale, în condiţiile art. 6 din OG nr. 13/2011 (în vigoare la momentul perfectării convenţiei dintre părţile litigante).
Normele fiscale la care fac trimitere părţile prin art. 3.3 nu numai că nu sunt de natură a asigura caracterul determinabil al clauzei penale, dar nici nu pot fi aplicabile în raportul de închiriere stabilit între părţi – acestuia fiindu-i aplicabil numai norme de drept civil sau comercial (în măsura unei prevederi exprese a părţilor) – veniturile realizate de reclamantă în urma unor asemenea activităţi neavând natură juridică de taxe sau impozite, adică de venituri fiscale în sens restrâns.
Prin urmare, ca prim aspect, instanţa a constatat că modul de calcul al penalităţilor realizat de către reclamantă este neîntemeiat şi depăşeşte cu mult dobânda legală care ar fi fost datorată pentru neexecutarea la termen a obligaţiei de plată a chiriei restante.
Totodată, s-a reţinut că, în lipsa punerii în întârziere a pârâtei anterioare somaţiei nr. 23514/28.08.2014 (f. 16 – primită de pârâta-debitoare la data de 02.09.2014, f. 24), nu pot fi acordate daune-interese moratorii pentru perioada anterioară.
Astfel, conform art. 1081 vechiul Cod civil daunele nu sunt debite decât atunci când debitorul este în întârziere de a îndeplini obligaţia sa, afară numai de cazul când lucrul ce debitorul era obligat de a da sau a face, nu putea fi dat nici făcut decât într-un timp oarecare de a trecut.
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor, aceasta putând să fie făcută fie printr-o notificare adresată debitorului prin executorul judecătoresc, fie prin cererea de chemare în judecată a debitorului prin care se pretinde executarea obligaţiei, cu excepţia cazurilor în care debitorul este de drept în întârziere. Raportat la caracterul autonom al manifestării de voinţă pentru incidenţa instituţiei punerii în întârziere instanţa constată că aceasta putea fi făcută şi în condiţiile art. 1522 alin. 2 ult. teză din noul Cod civil – prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.
Instanţa a constatat că nu este incident niciun caz de întârziere de drept al pârâtei la neexecutarea obligaţiei, astfel cum acestea erau prevăzute de vechea reglementare civilă prin art. 1079 vechiul Cod civil.
Simpla expirare a termenului în care trebuia executată obligaţia nu-l pune pe debitor în întârziere – dies non interpellat pro hominem – în condiţiile în care nu este incident nici un alt caz de întârziere de drept în executarea obligaţiei.
Reclamanta a calculat penalităţile de întârziere datorate de către pârâtă până la data de 31.08.2014, stând în pasivitate cu privire la debitul datorat prin facturile emise până la data emiterii somaţiei cu nr. 23514/28.08.2014
În aceste condiţii, având în vedere faptul că nu există nicio dovadă că pârâtul a fost pus în întârziere anterior datei de 02.09.2014, nefiind incident totodată nici un caz de întârziere de drept la executarea obligaţiei, instanţa a reţinut că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă pentru plata sumei de 662,42 lei, reprezentând penalităţi datorate pentru perioada 05.12.2011 – 31.08.2014, este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.
Împotriva sentinţei civile nr. 971/4.08.2015 pronunţată de Judecătoria Caransebeş formulat apel reclamantul Municipiul Caransebeş prin Primar solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii.
În motivarea apelului apelantul reclamant a arătat că în mod greşit a fost respins capătul de cerere privind majorările de întârziere pe motiv că acestea nu ar fi fost calculate potrivit legii şi că ar depăşi cu mult dobânda legală ce ar fi fost datorată pentru neexecutarea la termen a obligaţiei de plată. Menţionează că pretenţiile constituie o creanţă bugetară faţă de bugetul local al municipiului Caransebeş, iar veniturile bugetare se supun dispoziţiilor Codului Fiscal şi ale Codului de Procedură Fiscală.
Arată că potrivit art. 21 din Codul de procedura fiscală: creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal; Din raporturile de drept prevăzute la alin, (1) rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin, (4), denumite creanţe fiscale principale;dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legif, denumite creanţe fiscale accesorii;în cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligaţie în locul debitorulu;în măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.
În cazul creanţelor bugetare, mojorările de întârziere sunt calculate potrivit art. 124 ind.1 din Codul de procedură fiscală:(1) Prin excepţie de la prevederile art. 119 alin. (1) şi art. 120 ind.1, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată datorate bugetelor locale, se datorează după acest termen majorări de întârziere; 2 . Nivelul majorării de întârziere este de 2% din cuantumul obligaţiilor fiscale principale neachitate în termen, calculată pentru fiecare lună sau fracţiune de lună, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv; 3 Prevederile art. 119 -124 sunt aplicabile în mod corespunzător; 4 Pentru sumele de restituit de ia bugetul local se datorează dobândă. Nivelul şi modul de calcul al dobânzii sunt cele prevăzute la alin. (2)”.
În ceea ce priveşte susţinerea primei instanţe potrivit căreia cererea privitoare la accesorii nu ar fi întemeiată, învederează că această interpretare este nefondată, întrucât potrivit art. 1489, alin. 1 Noul Cod civil dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege. Din interpretarea textului de lege amintit, rezultă că dobânda, în speţă accesoriile solicitate , poate fi cerută conform legii, astfel că instanţa de fond nu a putut interpreta ca un motiv legal de respingere a pretenţiilor reclamantului cu privire la accesorii şi nici nu a putut legal să considere neîntemeiată obligarea pârâtei la plata sumelor accesorii.
Potrivit art. 3-3 din Contractul de închiriere nr. 2366, 8575/10.09-2011, pârâta avea obligaţia lunară de a achita contravaloarea chiriei, până în data de 5 a fiecărei luni. Menţionează ca plata debitului principal s-a făcut abia în anul 2014, după somarea debitorului atât cu privire la debitul principal, cât şi cu privire la majorările datorate întârzierii la plată.
La art. 3.3. din contract, contract de reprezintă legea părţilor, a fost menţionat faptul că neplata chiriei la termenul stipulat, va atrage sancţiuni fiscale dispuse de Codul Fiscal, sancţiuni a căror temei juridic l-au invocat mai sus.
Art, 6.3 din contractul invocat stipulează că acest contract reprezintă voinţa părţilor, voită ce s-a materializat prin semnarea actului de către toate părţile din dosar.
Solicită admiterea apelului aşa cum a formulat,modificarea, în tot, a Sentinţei civile nr. 971/04.08,2015 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosar nr, 337/208/2015 iar pe fond, admiterea acţiunii formulată împotriva pârâtei SC Beker Pan SRL.
In drept invocă dispoziţiile art. 119-124, art. 1241 din Codul de procedură fiscală, art. 466 şi următoarele NCPC.
Intimatul pârât S.C. Becker Pan SRL nu a formulat întâmpinare în cauză.
Examinând sentinţa atacată, în raport de motivele invocate, cât şi din oficiu, instanţa de apel a constatat următoarele:
Între apelantul reclamant Municipiul Caransebeş şi intimata SC Becker Pan SRL s-a încheiat la data de 10.09.2011 contractul de închiriere nr. 2366,8575. Chiria stabilită prin acest contract are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al consiliului local, iar, din momentul în care se datorează, aceeaşi chirie reprezintă o creanţă bugetară de încasat la bugetul local.
În consecinţă, astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanţe fiscale, în sensul prevederilor art. 21 din OG 92/24.12.2003, în conformitate cu care:
„(1) Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.
(2) Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:
a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanţe fiscale principale;
b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.”
Or, chiria datorată bugetelor locale nu poate fi considerată creanţă fiscală din mai multe considerente: între părţi nu s-a încheiat un raport juridic fiscal; nici una dintre părţi nu are calitatea de organ fiscal; chiria convenită contractual este doar o categorie, lato sensu, a creanţelor bugetare, ca şi creanţa fiscală, dar nu are regimul juridic similar al acesteia din urmă.
A pune semnul egalităţii între sumele datorate cu titlu de chirii şi cele datorate sub titlu de creanţă fiscală (impozitul, taxa, acciza, etc.), ar conduce la calificarea juridică greşită a izvorului obligaţiei juridice. Astfel, în timp ce chiria îşi află sediul material în convenţia părţilor, reglementată în cauză de norme de drept privat, creanţa fiscală îşi are sediul de reglementare în acte normative de drept public. Raporturile contractuale presupun poziţii de egalitate juridică între părţi, pe când raporturile de drept fiscal sunt raporturi de subordonare, de autoritate, iar nu raporturi juridice civile.
În consecinţă, în mod corect instanţa de fond a reţinut că penalităţile solicitate de locator nu sunt datorate, locatarul nefiind pus în întârziere cu privire la acestea, iar Codul fiscal nu este aplicabil acestui contract.
Pentru aceste motive, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, Tribunalul a respins ca neîntemeiat apelul formulat de apelantul reclamant Municipiul Caransebeş împotriva sentinţei civile nr. 971/04.08.2015 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. 337/208/2015.
