Vânzarea catre chiriasi a imobilelor conform Legii nr. 10/2001.Drept de optiune.
Din interpretarea art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001 rezulta vointa legiuitorului de a institui o vocatie si nicidecum o obligatie în sarcina detinatorilor actuali ai imobilelor aflate în administrarea acestora, în acest sens putând fi interpretata sintagma „pot fi înstrainate” care are semnificatia facultatii de a înstraina si nu a obligarii sale la înstrainare.
Acest text legal devine aplicabil doar în situatia în care unitatea detinatoare care are în administrare imobilele cu destinatia de locuinta, ce nu s-au restituit în natura, îsi manifesta intentia de a înstraina, notificând chiriasului intentia de înstrainare, iar în conditiile în care pârâtul Consiliul Local nu si-a exprimat vointa de a înstraina apartamentul care face obiectul contractului de închiriere încheiat cu pârâta reclamanta reconventional, nu se poate proceda la valorificarea dreptului de preemtiune instituit prin art.42 alin. 3 din Legea nr.10/2001 în favoarea acesteia.
(Tribunalul Arad,sectia civila, decizia civila nr. 460 R /09 aprilie 2012,dosar nr. 12318/55/2011)
Prin sentinta civila nr.13.056 din 16.12.2011, pronuntata de Judecatoria Arad, în dosar nr.12.318/55/2011, s-a respins exceptia tardivitatii precizarii cererii reconventionale, exceptie invocata de pârâtul Consiliul Local Fântânele, s-a respins exceptia inadimisibilitatii cererii reconventionale, exceptie invocata de pârâtul Consiliul Local Fântânele, s-a luat act de renuntarea la judecata actiunii civile având ca obiect pretentii, evacuare si reziliere contract de închiriere formulata de reclamanta Comuna Fântânele prin Primar în contradictoriu cu pârâtii J. C., T. C. si T. C., de asemenea s-a respins cererea reconventionala formulata de pârâtii reclamanti reconventional J. C., Tuhut C. si T. C. având ca obiect obligatia de a face în contradictoriu cu reclamantii pârâti reconventionali Comuna Fântânele prin Primar si Consiliul Local Fântânele si au fost obligate pârâtele reconventionale J. C., T. C. si T.C. la plata sumei de 700 lei reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a hotarî astfel, prima instanta a retinut ca reclamanta Comuna Fântânele a solicitat instantei sa se dispuna rezilierea contractului de închiriere înregistrat sub nr.3585/04.08.2010, încheiat asupra imobilului situat în comuna Fântânele, sat Tisa Noua, nr.102, jud.Arad, pentru neplata chiriei mai mult de 3 luni consecutiv, evacuarea neconditionata a pârâtelor din imobilul situat în Tisa Noua, nr.102, jud. Arad, obligarea pârâtei de ord.1, la plata sumei de 606,85 lei datorata cu titlu de chiriei pentru imobilul închiriat, plus majorarile aferente pe care o datoreaza conform contractului, cu cheltuieli de judecata.
În sedinta din 10.10.2011 reclamanta a depus întâmpinare prin care a aratat ca renunta la judecata, având în vedere ca pârâta-reclamanta reconventional a achitat suma restanta si raportat la art.246 al.1 c.pr.civ. care dau dreptul reclamantului sa renunte oricând la judecata, fie oral, fie în scris, instanta, in temeiul art.246 al.2c.pr.civ a luat act de aceasta manifestare de vointa.
În ceea ce priveste cererea reconventionala formulata privind obligarea pârâtului Consiliul Local sa vânda catre pârâta reclamanta reconventionala, imobilul situat în localitatea Tisa Noua nr.102,com. Fântânele,jud.Arad, instanta de fond a retinut ca pârâta-reclamanta reconventional este locatara imobilului situat în localitatea Tisa Noua nr.102, com. Fântânele, jud.Arad, în baza Contractului de închiriere nr. 3585/04.08.2010. Initial, cu privire la acest apartament, calitatea de locatar a avut-o numitul T. C. C., fostul sot al pârâtei reclamante reconventional, în baza Contractului de închiriere nr.108/24.01.2000 încheiat cu Consiliul Local, contract ce a fost reînnoit la data de 24.01.2005. La data de 20.01.2010, prin sentinta civila nr.519 pronuntata de Judecatoria Arad în dosarul nr.15284/55/2009 s-a desfacut casatoria încheiata între pârâta reclamanta reconventional si numitul T. C. C. si i s-a atribuit acesteia beneficiul Contractului de închiriere nr.108/24.01.2000.
Prin cererea reconventionala formulata pârâta-reclamanta reconventional a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Local sa-i vânda imobilul situat în localitatea Tisa Noua nr.102, com Fântânele, jud.Arad. cerere fata de care pârâtul Consiliul Local a invocat exceptia tardivitatii modificarii actiunii cu privire la temeiul juridic al acesteia, precum si inadmisibilitatea actiunii.
Instanta de fond, analizând cu prioritate conform dispozitiilor art.137 C.pr.civ, exceptia tardivitatii precizarii temeiului juridic si a inadmisibilitatii actiunii pentru lipsa de temei, exceptii invocate de pârâtul Consiliul Local le-a respins ca nefondate, întrucât, pârâtul a invocat exceptia tardivitatii si inadmisibilitatii actiunii pentru lipsa de temei legal, având în vedere ca art.43 din Legea 10/2001 indicat de pârâta reclamanta reconventional a fost abrogat prin Legea nr.1/2009.
Judecatoria a mai retinut ca, prin precizarea cererii reconventionale, pârâta reclamanta reconventional a înteles sa cheme în judecata în calitate de pârât pe Consiliul Local Fântânele si a indicat ca temei juridic dispozitiile art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001, ca urmare a acestei completari a cadrului procesual, instanta a dispus în sedinta din 14.11.2011 citarea pârâtului Consiliul Local si a acordat termen la data de 28.11.2011, termen pentru care pârâtul a formulat cerere de amânare în vederea angajarii unui aparator, cerere care a fost încuviintata de catre instanta, cauza fiind amânata pentru data de 12.12.2011, când pârâtul a fost reprezentat si a depus întâmpinare.
Cu privire la tardivitatea indicarii temeiul juridic al actiunii, prima instanta a retinut ca potrivit art.134 cod pr.civ. prima zi de înfatisare este aceea în care partile, legal citate pot pune concluzii, ori, în cauza de fata, se constata ca pârâtul consiliul Local Fântânele a fost legal citat pentru termenul din 28.11.2011, data la care a formulat cerere de amânare, admisa de instanta, astfel încât pentru acest pârât, prima zi de înfatisare este 12.12.2011.Ca atare, instanta a apreciat ca nu sunt aplicabile dispozitiile art.132 C.pr.civ.
Pe de alta parte, în exercitarea rolului sau activ, potrivit art.84 Cod procedura civila, instanta trebuie sa solutioneze cererea în raport cu continutul acesteia, iar nu potrivit denumirii date de parte sau temeiul juridic indicat. Pentru a caracteriza o actiune, instanta nu trebuie sa se orienteze dupa sensul literal sau juridic al termenilor folositi, ci dupa cel pe care reclamantul a înteles sa-l atribuie acelor termeni, dupa natura dreptului si scopului urmarit prin exercitarea actiunii în justitie. Ori pârâta reclamanta reconventional a solicitat instantei obligarea pârâtului Consiliul Local Fântânele sa îi vânda imobilul situat în localitatea Tisa Noua nr. 102, com. Fântânele, jud. Arad.
În masura în care obiectul cererii este precizat, în sensul ca rezulta din motivele de fapt invocate în sustinerea ei, orice eroare cu privire la temeiul de drept al cererii nu poate sa influenteze solutionarea cauzei, deoarece instanta are obligatia de a judeca cauza în cadrul legal corespunzator pretentiilor formulate, iar indicarea gresita ori indicare ulterioara a temeiul juridic nu atrage decaderea sau nulitatea actiunii, instanta fiind obligata sa-i dea o calificare corecta,considerente fata de care instanta de fond a respins exceptiile invocate de pârâtul Consiliul Local.
Cu privire la fondul cauzei, instanta a retinut ca potrivit art.9 din Legea 112/1995 “Chiriasii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora, pot opta, dupa expirarea termenului prevazut la art.14, pentru cumpararea acestor apartamente cu plata integrala sau în rate a pretului”.
Instanta a mai retinut ca în cauza de fata nu sunt incidente dispozitiile art.9 din Legea nr.112/1995 întrucât pârâtei reclamante reconventional i-a fost atribuit beneficiul Contractului de închiriere în anul 2010, acest contract fiind încheiat în anul 2000,ori conform art.42 din Legea nr.10/2001 imobilele cu destinatia de locuinte,care nu se restituie persoanelor îndreptatite în urma procedurilor prevazute de lege,ramân în administrarea detinatorilor actuali si pot fi înstrainate potrivit legislatiei în vigoare, chiriasii având drept de preemtiune.
Instanta de fond, în continuare, a retinut ca, potrivit art.42.alin.1 lit B din HG nr.250/2007 pentru imobilele cu destinatia de locuinte, care nu s-au restituit în natura, detinatorul actual dobândeste vocatia de a le înstraina catre chiriasi, însa aceasta înstrainare se va face potrivit legislatiei în vigoare,respectiv potrivit prevederilor Legii nr.112/1995 si Legii nr.10/2001, republicata, iar chiriasul beneficiaza, potrivit art.42 din Legea nr.10/2001, de un drept de preemtiune, drept care presupune ca în cazul înstrainarii imobilului chiriasul are prioritate la cumpararea acestuia.
Asadar, s-a retinut ca numai în masura în care unitatea detinatoare intentioneaza sa vânda bunul, legea confera un drept prioritar la cumparare – drept de preemtiune – chiriasului. Ca natura juridica dreptul de preemtiune are natura legala, fiind instituit printr-o norma imperativa iar vointa proprietarului – vânzator nu are nici un rol în nasterea si exercitarea dreptului de catre titularul lui astfel încât în situatia în care s-a decis sa vânda bunul, trebuie sa respecte dreptul de preemtiune, sub sanctiunea prevazuta de lege.
Rezulta asadar ca, instituirea acestui drept reprezinta o derogare de la principiul liberei circulatii a bunurilor si de la principiul potrivit caruia proprietarul dispune liber, exclusiv si absolut, de bunul sau.
În ipoteza în care dreptul de preemtiune este încalcat, sanctiunea care se intervine este nulitatea relativa a contractului de vânzare-cumparare, întrucât nu se încalca norme care protejeaza interese generale, însa dreptul de preemtiune al chiriasului se naste numai în masura în care unitatea detinatoare intentioneaza sa vânda imobilul.
Instanta a retinut ,de asemenea ca, prin dispozitiile Legii nr.10/2001 nu se mai prevede obligatia unitatii de a vinde imobilul daca se opteaza pentru cumparare de catre chirias (asa cum se stabilea prin art. 9 din Legea nr. 112/1995), ci numai vocatia, adica dreptul unitatii detinatoare de a vinde imobilul oricui, însa cu respectarea dreptului de preemtiune al chiriasului.
Din continutul articolului 42 alin.3 din Legea nr.10/2001, rezulta, în mod evident, vointa legiuitorului de a institui o vocatie si nicidecum o obligatie în sarcina detinatorilor actuali ai imobilelor aflate în administrarea acestora, în acest sens putând fi interpretata sintagma „pot fi înstrainate” care are semnificatia facultatii de a înstraina si nu a obligarii sale la înstrainare. Daca vointa legiuitorului ar fi fost ca prin acest text de lege sa se instituie o astfel de obligatie, în continutul textului mentionat s-ar fi regasit formularea „vor fi vândute”, ori s-ar fi pastrat formularea din art.9 al Legii nr.112/1995, “Chiriasii (..) pot opta,(…) pentru cumpararea acestor apartamente ” text care nu lasa la latitudinea autoritatii disponibilitatea de a înstraina bunul.
Asadar, instanta de fond a retinut ca din textele de lege enuntate rezulta ca legiuitorul a avut în vedere imobilele cu destinatia de locuinta, nerestituite fostilor proprietari, care sunt în administrarea unei persoane juridice de drept public, proprietar fiind statul instituind, totodata, ca element de noutate, vocatia unitatii detinatoare de a înstraina bunul cu respectarea dreptului de preemtiune al chiriasului, înteleasa ca disponibilitate a detinatorului de a vinde si nicidecum ca obligatie stabilita în sarcina acestuia.
Prin urmare, instanta a apreciat ca dispozitiile art. 42 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicata, devin incidente numai în situatia în care unitatea detinatoare care are în administrare imobilele cu destinatia de locuinta, ce nu s-au restituit în natura,îsi manifesta disponibilitatea de a înstraina, notificând chiriasului intentia de înstrainare, iar în conditiile în care pârâtul Consiliul Local nu si-a exprimat vointa de a înstraina apartamentul care face obiectul contractului de închiriere încheiat cu pârâta reclamanta reconventional, nu se poate proceda la valorificarea dreptului de preemtiune, instituit prin art.42 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în favoarea acesteia, acest drept nascându-se în momentul în care detinatorul apartamentului îsi exprima disponibilitatea de a-l înstraina.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs pârâta J. C., solicitând admiterea recursului si modificarea în parte a sentintei atacate în sensul admiterii actiuni reconventionale, cu cheltuieli de judecata.
În motivare, se arata ca, instanta de fond în mod gresit a apreciat si a interpretat dispozitiile legale invocate în sustinerea actiunii reconventionale.
Astfel dispozitiile art.42 alin.3 din Legea nr. 10/2001, potrivit carora imobilele cu destinatia de locuinte, ce nu se restituite persoanelor îndreptatite, pot fi înstrainate potrivit legislatiei în vigoare, chiriasii având drept de preemtiune, trebuie interpretate în sensul ca optiunea cumpararii acelei locuinte o are chiriasul, iar nu în sensul ca unitatea detinatoare poate opta în a nu înstraina locuinta (în acest sens s-a pronuntat într-o cauza similara Curtea de Apel lasi prin Decizia civila nr.204 din 4 mai 2008).
În considerarea dispozitiilor art.9 din Legea nr. 112/1995, rezulta ca, „chiriasii titulari de contract pot opta pentru cumpararea apartamentului detinut”, iar potrivit art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001 imobilele cu destinatie de locuinta pot fi înstrainate potrivit legislatiei în vigoare, acordându-se totodata chiriasilor un drept de preemtiune la cumpararea locuintelor detinute în baza unui contract de închiriere. Mai mult chiar art.52 din Legea nr.10/2001 prevede ca la data intrarii în vigoare a legii, orice alte dispozitii contrare se abroga. În acest context recurenta apreciaza ca a operat o abrogare implicita a dispozitiilor art.4 din H.G.nr.11/1997 care limita dreptul de a cumpara doar la chiriasii care la momentul aparitiei Legii nr. 112/1995 aveau contract de închiriere valabil încheiat si ocupau efectiv spatiul. În fapt, aceasta hotarâre de guvern privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 a restrâns în mod nelegal, prin adaugare la lege, sfera de aplicare a dispozitiilor art.9, stabilind în art.6 ca au dreptul la cumparare doar categoriile enuntate mai sus.
Recurenta arata ca este beneficiara contractului de închiriere din data de 04.08.2010, înregistrat sub nr.3585/04.08.2010( obtinut în urma divortului în baza Sentintei civile nr.519/20.01.2010 pronuntata de Judecatoria Arad, în dosarul nr.15284/55/2009) si locatara a acestuia din anul 1995, cu toate ca a formulat cerere în acest sens înregistrata sub nr.3589/04.08.2010, Consiliul Local Fântânele i-a respins cu rea- credinta cererea de vânzare a imobilului în cauza.
Recurenta invoca dispozitiile art.43 lit.b din H.G nr.498/18.04.2003 potrivit caruia pentru imobilele cu destinatia de locuinte care nu s-au restituit în natura, detinatorul actual dobândeste vocatia de a le înstraina catre chiriasi, cu mentiunea ca pretul de vânzare al locuintelor se va stabili potrivit dispozitiilor legale aplicabile în materie, iar potrivit art.43 alin.1 si 3 din Legea nr.10/2001 „imobilele cu destinatia de locuinte (…) pot fi înstrainate cu respectarea legislatiei în vigoare”. Referirea la legislatia în vigoare vizeaza în mod cert legile si nu o hotarâre de guvern. Refuzul Consiliului Local Fântânele, detinatorul acestui imobil de a-l înstraina este nejustificat, întrucât dispozitiile art.43 alin.3 din Legea nr. 10/2001 constituie cadrul legal pentru vânzarea imobilului detinut de subsemnata cu chirie.
Dreptul de preemtiune instituit de art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001, presupune ca la egalitate de pret sa fie preferat un anumit subiect al actului juridic civil, având în vedere calitatea acestuia. Pretul unui asemenea imobil este fix, fiind stabilit potrivit Criteriilor elaborate de Ministerul Finantelor, independent de calitatea cumparatorului, iar în momentul în care locatarul îsi exprima optiunea de cumparare, detinatorul este tinut practic sa-l vânda acestuia, neputând vinde unui tert la un pret mai mare, chiar în situatia în care tertul ar consimti la un astfel de pret.
În continuare, recurenta invoca faptul ca, reglementarile introduse de Legea nr.10/2001, aduc dispozitiilor anterioare ale Legii nr.112/1995 un element de noutate prin introducerea dreptului de preemtiune al chiriasilor, textul putând fi interpretat si în sensul ca, asemenea imobile ar putea fi vândute si altor persoane, nu numai chiriasilor. Asemenea posibilitate nu înseamna ca vânzarea imobilelor nerestituite este lasata la latitudinea detinatorilor actuali, ca si sub imperiul legilor anterioare Legea nr.112/1995, Legea nr.85/1992, Decretul-lege nr.61/1990, H.G. nr.389/1996 – vânzarea imobilelor ce fac obiectul reglementarilor acestora, nu este lasata la latitudinea detinatorilor chiar daca legiuitorul a folosit de fiecare data termeni dispozitivi, iar literatura de specialitate si practica judiciara a fost consecventa si a interpretat aceste dispozitii legale în sensul ca, în momentul în care persoana fizica sau juridica îndreptatita la cumpararea imobilului, si-a manifestat vointa de a cumpara prin formularea cererii de cumparare, unitatile detinatoare au obligatia vânzarii acestora.
Recurenta apreciaza ca, momentul încheierii contractului este acela al obtinerii acordului dintre partile contractante si stabilirea pretului,ca prin formularea cererilor de cumparare de catre titulara contractelor de închiriere s-a propus întâlnirea celor doua manifestari de vointa si ca, unitatea detinatoare are obligatia perfectarii contractului de vânzare daca sunt îndeplinite celelalte conditii ale legii.
Contractul sau de închiriere dateaza dupa aparitia Legii 112/1995, însa, în conditiile descrise mai sus, a limita drepturile acelor persoane care nu aveau contract de închiriere valabil încheiat la data intrarii în vigoare a Legii 112/1995, echivaleaza cu crearea unui regim discriminatoriu între diferitele categorii de chiriasi, ori principiul egalitatii în fata legii si a autoritatilor publice se aplica prin natura sa tuturor drepturilor si libertatilor consacrate prin constitutie si lege, conform art.14 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a libertatilor fundamentale.
Astfel, Curtea Europeana a retinut în aplicarea principiului mai sus enuntat ca orice diferenta de tratament facuta de stat între indivizi aflati în situatii analoage, trebuie sa-si gaseasca o justificare obiectiva si rezonabila. Astfel trebuie data eficienta vointei partilor si aceasta cu atât mai mult cu cât nu a fost exprimata în scopuri ilicite sau în fraudarea intereselor altor persoane.
Arata ca în cauza de fata, refuzul Consiliului Local Fântânele de a-i vinde imobilul în cauza este nejustificat, simpla invocare a unui pretins vid legislativ putând fi cu usurinta lamurita de instanta, ori, atâta timp cât legiuitorul a precizat ca si tertele persoane pot cumpara astfel de locuinte, cu atât mai mult chiriasul poate opta pentru încheierea unei astfel de operatii juridice, pentru ca, în caz contrar, aceasta si-ar pierde garantia drepturilor ce deriva din contractul de locatiune, iar în jurisprudenta sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a sanctionat, prin hotarâri pronuntate împotriva României cauza Beian, jurisprudenta contradictorie a instantelor române având drept consecinta diferenta de tratament între persoane aflate în aceeasi situatie, în drept, recurenta invocând dispozitiile art.304 ind.1, art.304 pct.9, art.274 C.pr.civ., art.42 alin. 3 din Legea 10/2001.
Prin întâmpinare, intimatii Consiliul Local al Comunei Fântânele si Comuna Fântânele, au solicitat respingerea recursului, mentinerea ca temeinica si legala a sentintei atacate.
În motivare, se arata în esenta ca, prima instanta în mod temeinic si legal a retinut faptul ca, reglementarile noi introduse de Legea 10/2001, aduc dispozitiilor anterioare ale Legii 112/1995, un element de noutate prin introducerea dreptului de preemtiune al chiriasilor,care presupune asadar un drept prioritar al acestuia în cazul în care unitatea detinatoare intentioneaza sa vânda bunul, drept de preemtiune care se naste în momentul în care unitatea detinatoare îsi manifesta intentia de a vinde imobilul.
Solicita sa se retina temeinicia si legalitatea celor retinute de prima instanta referitoare la faptul ca prin dispozitiile Legii nr. 10/2001, nu se mai prevede obligatia unitatii detinatoare de a vinde imobilul, daca se opteaza pentru cumpararea acestuia de catre chirias (asa cum prevedea art.9 din Legea 112-1995), ci numai vocatia, adica dreptul unitatii detinatoare de a vinde imobilul oricui, însa cu respectarea dreptului de preemtiune al chiriasului.
Din prevederile legale rezulta clar vointa legiuitorului de a institui o vocatie si nicidecum o obligatie în sarcina detinatorilor actuali ai imobilelor aflate în administrarea acestora. Sintagma „pot fi înstrainate” are semnificatia facultatii de a înstraina si nu a obligarii la înstrainare. În cuprinsul legii nu este înscris „ vor fi vândute” pentru ca detinatorul sa fie obligat în acest sens.
Asadar, atâta timp cât unitatea detinatoare nu si-a manifestat intentia de a vinde, chiriasul nu-si poate valorifica dreptul de preemtiune.
Mai mult decât atât, solicita sa fie avut în vedere faptul ca nu i s-a vândut imobilul recurentei nici pâna la aparitia acestor modificari, deoarece erau incidente prevederile Legii 10/2001 si pentru ca reclamanta reconventional a înstrainat dupa 1990 un apartament proprietate, si faptul ca detine nuda proprietate asupra unui imobil pe raza localitatii unde este situat imobilul litigios, alaturi de fostul sau sot, dobândit prin întretinere.
De asemenea, intimata, solicita sa fie avut în vedere faptul ca între parti nu exista vreun raport juridic din care sa rezulte obligatia sa de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumparare sau vreo promisiune de vânzare.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs invocate si a dispozitiilor art.304 si art.3041 Cod procedura civila,tribunalul a constatat ca acesta nu este întemeiat, pentru urmatoarele considerente:
Cu privire la motivul de recurs ce vizeaza împrejurarea ca, dispozitiile art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001, potrivit carora imobilele cu destinatia de locuinte, ce nu se restituite persoanelor îndreptatite, pot fi înstrainate potrivit legislatiei în vigoare, chiriasii având drept de preemtiune si trebuie interpretate în sensul ca optiunea cumpararii acelei locuinte o are chiriasul, iar nu în sensul ca unitatea detinatoare poate opta în a nu înstraina locuinta, Tribunalul Arad l-a înlaturat ca nefondat .
Astfel, din interpretarea art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001, rezulta, într-adevar, vointa legiuitorului de a institui o vocatie si nicidecum o obligatie în sarcina detinatorilor actuali ai imobilelor aflate în administrarea acestora, în acest sens putând fi interpretata sintagma „pot fi înstrainate” care are semnificatia facultatii de a înstraina si nu a obligarii sale la înstrainare.
Acest text legal devine aplicabil, doar în situatia în care unitatea detinatoare care are în administrare imobilele cu destinatia de locuinta, ce nu s-au restituit în natura, îsi manifesta intentia de a înstraina, notificând chiriasului intentia de înstrainare, iar în conditiile în care pârâtul Consiliul Local nu si-a exprimat vointa de a înstraina apartamentul care face obiectul contractului de închiriere încheiat cu pârâta reclamanta reconventional, nu se poate proceda la valorificarea dreptului de preemtiune, instituit prin art.42 alin. 3 din Legea nr.10/2001 în favoarea acesteia.
Critica de recurs privind împrejurarea ca, contractul de închiriere al recurentei dateaza dupa aparitia Legii 112/1995 si în conditiile descrise mai sus, a limita drepturile acelor persoane care nu aveau contract de închiriere valabil încheiat la data intrarii în vigoare a Legii 112/1995, echivaleaza cu crearea unui regim discriminatoriu între diferitele categorii de chiriasi, de asemenea, este neîntemeiata, raportat le cele mai sus expuse, atâta timp cât unitatea detinatoare nu si-a manifestat intentia de a vinde.
În plus , se retine ca, între parti nu exista vreun raport juridic din care sa rezulte obligatia intimatelor Consiliul Local al Comunei Fântânele si Comuna Fântânele, de a încheia cu recurenta, în viitor, un contract de vânzare-cumparare sau vreo promisiune în acest sens.
Pentru considerentele de fapt si de drept expuse, nefiind incidente nici unul dintre motivele de casare sau de modificare prevazute de art.304. Codul de procedura civila si nici art.304 ind.1 Codul de procedura civila, Tribunalul Arad, în baza art.312 al.1 Codul de procedura civila, a respins recursul declarat de recurenta J. C.
