S-a luat în examinare acţiunea civilă privind pe reclamantul ZMD în contradictoriu cu pârâta S.C. VR S.A., având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze şi pretenţii .
La apelul nominal făcut în şedinţă publică , lipsă părtile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în şedinţa publică din 28 noiembrie 2014, şi concluziile părţilor sunt cuprinse în încheierea de şedinţă din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre. Instanţa, în vederea deliberarii a amânat pronunţarea pentru data de 8.12.2014.
INSTANTA,
Deliberând, constată:
Prin acţiunea înregistrată la aceasta instanţă sub nr. 3094/208/2014 din data de 22.07.2014, reclamantul ZMD a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. VR SA ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să oblige pârâta sa constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare, clauze cuprinse la punctul 5 lit.a din Condiţiile speciale ale convenţiei şi art.3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei. De asemenea a solicitat obligarea pârâtei la restituirea acestui comision de risc (redenumit comision de administrare), începând cu data semnării convenţiei de credit până la eliminarea efectivă a acestuia din convenţiile de credit.
În motivare se arată că, în data de 01.06.2007, reclamantul a încheiat cu pârâta VR SA, prin Sucursala C, convenţia de credit nr. 0100XXX. Contractul a fost impus de bancă unilateral toate clauzele nefiind negociate. Prin Legea 193/2001 se stabileşte că este o clauză abuzivă cea referitoare la comisionul de risc. Cu toate acestea la art. 5 lit. a banca le-a impus un comision de risc de 0,15% . Reclamantul mai arată că, comisionul de risc este aplicat la soldul creditului şi este plătibil lunar, pe toată perioada de derulare a creditului, iar obligaţia împrumutatului este să plătească băncii pentru punerea la dispoziţie a creditului, comisionul de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată durata creditului. Comisionul de risc şi dobânda sunt percepute pentru acordarea creditului, deci sunt percepute pentru acelaşi lucru, comisionul de risc nefiind altceva decât o dobândă mascată. Pârâta a justificat comisionul de risc prin necesitatea acoperirii riscului de credit – comportamentul contractual al împrumutatului, deprecierea garanţiilor, neîncasarea valorii acestora în cazul valorificării) şi a riscului de piaţă (constând în fluctuaţii ale preţurilor şi ale cursului valutar). În concluzie reclamantul apreciază că, clauzele referitoare la comisionul de risc, sunt abuzive. Caracterul lor abuziv se verifică atât prin prisma definiţiei generale a clauzelor abuzive prevăzută în art.4 din Legea 193/2000, art.79 din Legea 296/2004 şi art.2 pct.16 din OG 21/1992, cât şi prin prisma prezumţiei instituite prin alin.1 lit.g din Anexa la Legea 296/2004.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii, ca neîntemeiată.
În motivare, pârâta a arătat că clauza ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu este o clauză nenegociată cu consumatorul, nu este îndeplinită condiţia relei credinţe, buna credinţă fiind definită de dispoziţiile Legii nr. 363/2007 privind practicile comerciale incorecte, nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contractul semnificativ dezechilibrat fiind acela care şi-a pierdut utilitatea socială şi personală. Riscul este generat prin simpla acordare a unui credit şi trebuie în permanenţă evaluat pe parcursul derulării contractului.
O condiţie esenţială pentru ca o clauză să nu fie considerată abuzivă este aceea de a nu se referi la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea serviciului, legiuitorul excluzând în mod expres de la controlul de excesivitate clauzele privind preţul contractului, prin art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, or comisionul de risc este un element al costului (preţului) contractului. Clauza face parte din condiţiile speciale ale convenţiei de credit şi este deci negociată cu împrumutatul.
Pârâta a învederat instanţei că, având în vedere transpunerea ambiguă a art.4 alin.2 din Directiva nr. 93/13/CEE, este aplicabil principiul „efectului direct” al Directivei.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acţiunii.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 115 C.proc.civ., pe cele ale efectului direct al Directive 93/13/CEE, pe cele ale Legii nr. 193/2000, ale Decretului nr. 167/1958, ale Decretului nr. 31/1954.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
În fapt, între reclamant, în calitate de „împrumutat”, şi pârâtă, în calitate de „Bancă” a fost încheiată convenţia de credit nr. 0100XXX/01.06.2007.
Conform Condiţiilor Speciale ale convenţiei, la art. 5 lit. a), a fost stipulată plata unui comision de risc de 0, 1 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată durata de derulare a convenţiei de credit.
Potrivit art. 3.5 din Condiţiile Generale ale convenţiei, cuprinse în secţiunea „Costuri”, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată durata de derulare a creditului, modul de calcul şi scadenţa acestuia stabilindu-se în Condiţiile Speciale.
În drept, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Conform alineatului doi al aceluiaşi articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiţii: 1. să nu fie negociată direct cu consumatorul; 2. să creeze, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 3. crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigenţelor bunei-credinţe şi, în sfârşit, 4. Clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuşi caracterul adecvat al preţului sau contraprestaţiei, raportat la serviciile furnizate în schimb.
În ceea ce priveşte clauza contractuală prevăzută la art. 5 a) („Comision de risc) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit, instanţa reţine că aceasta are caracter abuziv, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
1.Sub aspectul primei dintre condiţiile enumerate, potrivit art. 4 alin.3, teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului. Or, simplul fapt că clauza ce prevede comisionul de risc este prevăzută nu în condiţiile generale ale convenţiei ci în cele speciale, invocat de către intimată, nu este de natură a dovedi că această clauză a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul.
Din acest punct de vedere, este esenţial este ca, pentru consumator, să existe posibilitatea negocierii conţinutului clauzei contractuale, intimata nu a făcut însă dovada existenţei concretizării unei asemenea posibilităţi. În acelaşi sens, trimiterea făcută în cuprinsul condiţiilor generale la condiţiile speciale, în ceea ce priveşte mod de calcul al comisionului de risc, mod de calcul aparent negociat de către părţi, este pur formală, din faptul că acest mod de calcul este prevăzut în condiţiile speciale nerezultând negocierea acestuia.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziţiei intimatei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosinţă faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real şi actual, necesitate care face puţin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secţiunea din contract, ca instrumentum probationis, în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu, încheierea contractului în condiţiile impuse de bancă.
Mai mult, instanţa nu îşi poate însuşi poziţia exprimată de către intimată, conform căreia condiţiile generale creează doar vocaţia stipulării comisionului de risc. Potrivit art. 3.5 din contract (articol ce este cuprins în Condiţiile Generale), pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar pe toată perioada creditului, modul de calcul şi scadenţa plăţii acestuia se stabilesc prin Condiţiile speciale. Ca atare, rezultă explicit existenţa obligaţiei de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocaţie abstractă de a hotărî asupra scadenţei obligaţiei şi asupra modului de calcul, nedovedindu-se în niciun mod că acesta a putut influenţa aceste elemente ale contractului prin exprimarea poziţiei sale în această privinţă şi luarea în considerare a acestei poziţii.
Prin urmare, instanţa reţine că, în realitate, intimata nu a dovedit în niciun mod negocierea clauzei privind comisionul de risc.
2.În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa reţine că şi această condiţie este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în varianta sa iniţială, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziţie a creditului”, de unde rezultă că obligaţia ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligaţie corelativă obligaţia băncii de a-i pune acestuia la dispoziţie creditul.
Or, din lecturarea ansamblului drepturilor şi obligaţiilor părţilor ce îşi au izvorul în contractul încheiat, instanţa reţine că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligaţiei societăţii bancare de punere la dispoziţie a creditului, o serie întreagă de obligaţii şi de contraprestaţii, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată şi aceea de a garanta cu ipotecă de rang I restituirea creditului, acestei din urmă obligaţii fiindu-i asociată şi obligaţia de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanţiei reale imobiliare.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligaţiilor împrumutatului este mult mai mare faţă de ponderea pe care o au obligaţiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă şi din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situaţiei financiare a băncii şi punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Acest lucru rezultă cu atât mai evident din modul în care este explicat comisionul de risc în actul adiţional, unde sunt enumeraţi toţi factorii de risc ce ar putea apărea pe parcursul derulării contractului de credit, impunându-se practic consumatorului să suporte, în patrimoniul său, aceste riscuri, prin achitarea comisionului. Or, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situaţia în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă nici unul.
Astfel, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanţia reală imobiliară a cărei înfiinţare este obligatorie potrivit contractului, instanţa neputând subscrie susţinerii intimatei potrivit căreia această garanţie nu este suficientă pentru acoperirea riscului contractului, din două motive. Întâi, pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are, fără putinţă de tăgadă, şi calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanţia reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanţiei este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente şi viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor poliţe de asigurare pentru acest bun.
În al doilea rând, acceptarea susţinerii intimatei ar însemna să se facă o evaluare, in abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care împrumutatul o va avea de restituit la momentul intrării sale în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la acelaşi moment, ceea ce este imposibil. Or, tocmai acesta este factorul care creează, în speţă, dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor: societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări şi fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situaţia în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârşitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că, în realitate, se impune consumatorului obligaţia reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, şi a unui prejudiciu care nu este actual şi nici cert, ajungându-se astfel la îmbogăţirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor să fie unul semnificativ.
3.Cea de a treia condiţie ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerinţelor bunei-credinţe. Şi această condiţie este îndeplinită, din cel puţin două raţiuni.
Astfel, în primul rând, societatea bancară săvârşeşte un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmăreşte atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici şi deci mult mai atractive în relaţie cu dobânzile practicate de alte societăţi bancare ce acţionează pe aceeaşi piaţă relevantă şi recuperează apoi diferenţa prin stipularea comisionului de risc, mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiţii, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiaşi credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credinţe a societăţii bancare, în relaţiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua – credinţă a intimatei se reflectă şi în raport cu celelalte societăţi bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, şi comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real şi actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea intimatei, a unui avantaj concurenţial faţă de celelalte societăţi bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obţinut cu încălcarea exigenţelor bunei-credinţe ce trebuie să guverneze relaţiile comerciale şi concurenţa dintre comercianţi.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă şi din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză. Or, în condiţiile în care banca intimată avea, la momentul contractării, incontestabil o poziţie de autoritate în negocierea dintre părţi, rezultă că aceasta a putut să influenţeze consimţământul consumatorului la încheierea contractului, cel puţin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piaţă. Faptul invocat de către intimată privind existenţa tabelului conţinând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.
4.În ceea ce priveşte ultima condiţie, instanţa constată că, astfel cum a susţinut şi intimata, alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenţia instanţei de judecată în contractele dintre comercianţi şi consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care priveşte definirea obiectului principal al contractului, şi nici nu poate să îşi extindă analiza asupra calităţii de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Instanţa subscrie pe deplin poziţiei intimatei că norma de transpunere a Directivei 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, are un conţinut cel puţin inexact raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislaţia naţională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condiţiilor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiţii sunt exprimate în mod clar şi inteligibil (art. 4 alin.2).
Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis şi necondiţionat al textului actului comunitar (cauza 41/74 Van Duyn v. Home Office şi cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), şi văzând şi dispoziţiile art. 249 din Tratat, instanţa va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziţiei naţionale de transpunere a acestui text din legislaţia comunitară înţelesul care rezultă din textul Directivei.
Astfel, rezultă că dreptul instanţei de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, şi nici asupra caracterului adecvat/just/proporţional cu calitatea contraprestaţiei, a preţului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînţeles, aceste clauze sunt clare şi inteligibile).
Însă, instanţa nu poate să nu observe că, deşi art. 4 alin.2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană cât şi cea în limba franceză prevăd expres şi fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanţă cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.
Sub acest aspect, intimata a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susţinând drept consecinţă că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din preţul contractului, a cărei justeţe şi al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanţe potrivit articolului 4 alin.2 din Directivă respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.
Or, instanţa apreciază că nu se poate susţine, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societăţii bancare şi, cu atât mai puţin, din perspectiva împrumutatului, noţiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată. Astfel, nu se poate susţine, în mod plauzibil, de către intimată, că la încheierea contractului de credit a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de risc.
Chiar făcând abstracţie de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunţate, ar rezulta că instanţa nu poate cenzura justeţea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include şi comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă, în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparenţă contraprestaţia pe care o plăteşte clientul în schimbul punerii la dispoziţie a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Din însăşi scopul perceperii acestuia, pe larg explicat în cuprinsul întâmpinării formulate de către intimată, scop care este cu atât mai evident în definiţia dată acestui comision în cuprinsul actului adiţional la contract rezultă, în mod indubitabil, că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferenţa că suma stabilită cu acest titlu se plăteşte nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând şi încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat şi încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezenţa unui preţ al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind cea mai sus arătată.
Mai mult decât atât, comisionul de risc, respectiv de administrare a creditului din perspectiva riscurilor asumate, constituind, în realitate, contravaloarea prejudiciului cauzat băncii prin neexecutarea contractului, este de altfel şi exclus expres din dobânda anuală efectivă, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat. Acest lucru rezultă din definiţia DAE enunţată în Condiţiile Generale ale Convenţiei (vezi f. 19 dosar,), care exclude expres, din calculul dobânzii anuale efective, cheltuielile plătibile de împrumutat pentru nerespectarea uneia dintre angajamentele sale stipulate în contractul de credit, or comisionul de risc reprezintă tocmai o asemenea cheltuială.Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condiţiilor pentru reţinerea caracterului abuziv al clauzei ce impune împrumutaţilor achitarea comisionului de risc, instanţa va constata caracterul abuziv al acesteia.
În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor având ca obiect restituirea comisionului de risc încasat abuziv, instanţa reţine că pârâta a invocat, sub acest aspect, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel că instanţa urmează a se pronunţa, cu prioritate, asupra acestei excepţii, conform prevederilor art. 137 din Codul de procedură civilă.
Astfel, încasarea, în mod abuziv, a comisionului de risc, a avut loc încă de la data încheierii convenţiei.
În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de Decretul-Lege nr. 167/2008, instanţa reţine că acesta nu poate fi situat anterior constatării de către instanţa de judecată a caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc (redenumit ulterior, de administrare), constatare care urmează a avea loc prin prezenta sentinţă, întrucât reclamanţii nu se aflau în măsură să solicite restituirea sumelor încasate abuziv decât ulterior acestui moment.
Ca atare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.
În temeiul principiului restituirii prestaţiilor, instanţa va dispune restituirea comisionului de risc (redenumit ulterior, prin actul adiţional, comision de administrare credit), încasat de către pârâtă de la data încheierii contractului până la eliminarea acestui comision din contractul încheiat. Suma nefiind determinabilă la momentul soluţionării cererii (întrucât nu s-a dovedit că pârâta ar fi exclus deja acest comision din contract, la această dată), urmează a fi determinată la momentul plăţii efective.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E :
Respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâta S.C. VR S.A.
Admite cererea formulată de reclamantul ZMD, domciliat în C, str. TV nr. , în contradictoriu cu pârâta S.C. VR S.A., cu sediul în B , …… sector ..,având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze şi pretenţii.
Constată caracterul abuziv al clauzei cuprinse la pct. 5 a) („Comision de risc) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit nr. 0100XXX/01.06.2007 şi la art. 3.5 din Condiţiile Generale ale aceleiaşi convenţii, încheiată între pârâta S.C. VR S.A. şi reclamant.
Dispune modificarea Convenţiei de credit, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Obligă pârâta la plata, către reclamanţi, a echivalentului în lei la data plăţii al sumei reprezentând comisionul de risc (transformat ulterior în comision de administrare) încasat abuziv în baza contractului de credit arătat, de la data încheierii contractului şi până la eliminarea comisionului de risc (respectiv de administrare), din cuprinsul contractului (respectiv a actului adiţional), ambele actualizate cu rata inflaţiei.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Caransebeş.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2014.
PREŞEDINTE,GREFIER,
