DOMENIUL: Litigii cu profesioniştii.
Contract de mandat pentru încheiere contracte de asigurare. Dreptul mandatarului de a primi de la mandant comisioanele de asigurare. Incidenţa prescripţiei extinctive.
A. Trebuie avute în vedere dispoziţiile art.2 lit. c) din Legea 32/2000, potrivit cărora brokerii de asigurare (cum este cazul reclamantei-intimate) desfăşoară activitate de intermediere în asigurări, în schimbul unei comision/remuneraţii, contractul de mandat nr.201/19.02.2007 încheiat cu apelanta-pârâtă având ca obiect tocmai acest tip de activitate.
B. Prin dispoziţiile art.952 alin.2 din Codul Comercial – 1887, s-a instituit un termen special, care îşi găseşte aplicabilitatea în raport de dispoziţiile art.26 din Decretul 167/1958, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
Astfel, termenul de prescripţie în speţă nu se calculează prin raportare la art.3 alin.1 din Decretul 167/1958, ci la disp. art. 952 din C.com care indică un termen special de prescripţie de 2 ani pentru acţiunea mijlocitorilor în ce priveşte plata drepturilor lor.
De asemenea, raţionamentul instanţei de apel, în sensul că începutul prescripţiei este condiţionat de emiterea facturii de către însăşi creditoare a obligaţiei neachitate, precum şi de termenul de 5 zile stipulat contractual pentru plata facturii, este greşit.
De asemenea, raţionamentul instanţei de apel, în sensul că începutul prescripţiei este condiţionat de emiterea facturii de către însăşi creditoare a obligaţiei neachitate, precum şi de termenul de 5 zile stipulat contractual pentru plata facturii, este greşit.
Legea stabileşte începutul prescripţiei pentru cazul când a prevăzut şi un termen special de prescripţie. Astfel, în ce priveşte acţiunile intermediarilor, prescripţia curge din ziua terminării afacerii (art. 952 alin. 2 Cod comercial).
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1913 din 14.11.2014)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 21.11.2012, sub nr. 55543/299/2012, reclamanta SC B B-B A SRL a solicitat obligarea pârâtei S.C G S.A la plata sumei de 130.146,90 lei, reprezentând contravaloarea facturii nr.1006/29.12.2011 emisă de reclamantă în temeiul contractului de mandat nr. 209/19.02.2007, a penalităţilor de întârziere aferente facturii nr. 1006/29.12.2011, ce se vor calcula prin aplicarea procentului stabilit contractual de părţi de 0,5% pe zi de întârziere din suma de 130746,90 lei, de la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată şi până la data efectivă a plăţii acestei sume de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 15442/4.07.2013 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamanta S.C. B B-B A R S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. G S.A., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 130.746,90 lei, reprezentând contravaloarea facturii nr. 1006/29.12.2011, precum şi a penalităţilor de întârziere aferente, de 0,5% pe zi de întârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată (21.11.2012) şi până la data plăţii integrale a debitului şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1240 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că sfera de aplicare a dispoziţiilor art.3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 este clar delimitata şi se referă exclusiv la raporturile juridice ce izvorăsc din asigurare, respectiv raporturile contractuale dintre asigurator şi asigurat, asiguratorului cu contractantul asigurării (pentru situaţiile in care contractantul si asiguratul sunt persoane diferite), asiguratului cu persoana cuprinsa in asigurare, asiguratorului cu beneficiarul asigurării.
Prin urmare, termenul special de prescripţie de 2 ani prevăzut de dispoziţiile legale este aplicabil numai situaţiilor arătate, decurgând din raportul generic asigurator – asigurat.
Or, factura ce face obiectul cauzei a fost emisă în temeiul unui contract de mandat, brokerul (reclamanta) intermediind încheierea poliţelor de asigurare, si, în consecinţă, termenul special de prescripţie nu este aplicabil, ci devine aplicabil termenul general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin 1 din Decretul 167/1958.
Prin Decizia civilă nr.170A de la 14 Aprilie 2014 a Tribunalului Bucureşti -Secţia a-VI-a Civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă SC G A SA împotriva sentinţei civile nr. 15443/04.07.2013, pronunţată de Judecătoria Sector 1, în dosarul nr. 55543/299/2012.
Instanta de apel motiveaza ca prima instanţă a apreciat că sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, însă nu este aplicabil în cauză termenul special de prescripţie de 2 ani prevăzut de dispoziţiile legale, valabil numai situaţiilor decurgând din raportul generic asigurator – asigurat. Factura ce face obiectul cauzei a fost emisă în temeiul unui contract de mandat, brokerul (reclamanta) intermediind încheierea poliţelor de asigurare, si, în consecinţă, termenul special de prescripţie nu este aplicabil, ci este incident termenul general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin 1 din Decretul 167/1958.
Referitor la momentul de la care începe să curgă acest termen de prescripţie, tribunalul respinge susţinerea apelantei, în sensul că dreptul la acţiune care vizează comisioanele din prime de asigurare aferente lunii martie 2010 s-ar fi născut în luna aprilie 2010.
Astfel, în mod temeinic instanţa de fond a observat că scadenţa obligaţiei de plată este prevăzută în contract, respectiv 5 zile de la primirea facturii de către pârâtă. În consecinţă, termenul de prescripţie nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată (21.11.2012, conform vizei de înregistrare a cauzei).
Însă, aşa cum în mod corect observă şi instanţa de fond, chiar şi conform punctului de vedere al pârâtei în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă în martie sau aprilie 2010, acesta nu s-ar fi împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Mai mult decât atât, reţine tribunalul faptul că în contractul de mandat încheiat între părţi nu a fost stipulat un termen pentru emiterea facturilor şi că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011, conform cărora „contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”.
Referitor la critica formulată de apelantă prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 07.04.2014, conform căreia în cauza de faţă s-ar aplica termenul de prescripţie de 2 ani prevăzut de art. 952 C.com., având în vedere faptul că acest motiv a fost expus abia în etapa dezbaterilor, el nu a fost analizat de instanţă ca atare, nefăcând obiectul învestirii instanţei în condiţiile legii.
În ceea ce priveşte critica adusă de apelantă în sensul că instanţa de fond a interpretat greşit situaţia de fapt, neluând în considerare un element esenţial în cauză, şi anume ca poliţele încheiate între asigurător şi T L (pentru care se solicită comision) nu mai erau în vigoare, tribunalul o apreciază ca fiind neîntemeiată.
La art. 10.4 teza a II-a din cuprinsul aceluiaşi contract, părţile au stabilit că „în caz de reziliere sau încetare a prezentului contract, părţile se obligă să-şi regularizeze prestaţiile reciproce asumate până la expirarea contractelor de asigurare”.
În mod corect, prima instanţă a reţinut că potrivit înscrisurilor depuse la dosar, la data încetării contractului de mandat nr. 201/19.02.2007, era în vigoare un număr foarte mare de poliţe de asigurare intermediate de reclamantă anterior revocării mandatului şi că respectivele poliţe de asigurare depuse la dosar au fost încheiate pe perioade cuprinse între 1 şi 5 ani.
În aceste condiţii, societatea pârâtă datorează reclamantei, chiar după încetarea contractului de mandat, comisioanele din primele de asigurare aferente poliţelor de asigurare încheiate prin intermediul reclamantei, anterior datei de 04.03.2010, şi pe care le-a încasat pârâta.
De altfel, în cuprinsul art. 4.2 din convenţia părţilor se face referire în mod clar la „primele încasate şi efectiv virate la asigurător”.
Prin urmare, nu prezintă relevanţă în cauza de faţă, sub aspectul sumelor datorate de pârâtă, faptul că ulterior s-a solicitat reclamantei să nu mai intermedieze nicio poliţă de asigurare în care Ţ L IFN SA va avea calitatea asigurat sau beneficiar şi să nu mai efectueze niciun fel de activitate în legătură cu poliţele de asigurare în care societatea Ţ L este parte.
Coroborând datele facturii nr. 1006/29.12.2011 cu borderourile ataşate acesteia, instanţa de apel reţine că reclamanta a făcut dovada creanţei sale. De altfel, la dosarul cauzei sunt depuse şi alte facturi emise în desfăşurarea raporturilor dintre părţi, în aceeaşi modalitate de lucru.
În consecinţă, date fiind aspectele expuse mai sus, faţă de care şi restul apărărilor apelantei sunt neîntemeiate, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, Tribunalul apreciază că prima instanţă a procedat la o corectă stabilire a situaţiei de fapt, coroborare a probele administrate în primul ciclu procesual şi o aplicare pertinentă a dispoziţiilor legale incidente în materie.
Recurenta G A S.A.,în temeiul art. 299, 3021, 303 şi 304 punctele (7), (8) şi (9) C.pr.civ., a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului sau şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca netemeinică şi nelegală.
In sustinerea recursului se arata ca instanţele de fond şi de apel nu au făcut corecta aplicare a prevederilor legale în materia prescripţiei extinctive şi a legislaţiei conexe (motiv de recurs prevăzut la art. 304 punctul (9) C.pr.civ.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au reţinut că în speţă sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat.
Or, aşa cum a stabilit ICCJ prin decizia de recurs în interesul legii nr. 1/2014. prescripţiile extinctive aflate sub reglementarea Decretului nr. 167/1958 continuă să fie considerate de ordine publică şi, în consecinţă, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor cărora atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Instanţa de apel nu a analizat aplicarea art. 952 din Codul comercial, desi a fost invocat expres, argumentând că „acest motiv a fost expus abia în etapa dezbaterilor”.
Instanţa de apel a reţinut că „factura care face obiectul cauzei a fost emisă în temeiul unui contract de mandat, brokerul (reclamanta) intermediind încheierea poliţelor de asigurare”, calificând astfel în mod corect relaţiile dintre părţi ca fiind de intermediere / mijlocire, adică exact tipul de contract vizat de art. 952 din Codul comercial, astfel că acest articol este deplin aplicabil în speţă.
Noţiunea „terminarea afaceri’ trebuie interpretată în sensul încheierii contractului mijlocit de intermediar; în cazul de faţă, este vorba de încheierea contractelor de asigurare pretins intermediate de B B între G şi asiguraţi. în mod subsidiar, se poate consideră că „terminarea afacerii” în cazul plăţii în rate este şi fiecare scadenţă de plată a ratei, iar cum primele invocate de B B se referă la luna martie 2010, rezultă că termenul de prescripţie a început să curgă de la finele lunii martie 2010, el fiind expirat deja la data introducerii acţiunii în noiembrie 2012.
Argumentul reclamantei-intimate conform căruia termenul de prescripţie nu a început să curgă decât la data de 15 ianuarie 2012 (5 zile de la comunicarea facturii nr. 1006/29.12.2011 care a avut loc pe data de 9 ianuarie 2012), argument acceptat de instanţele de fond şi apel, nu poate fi primit pentru mai multe motive:
Reclamanta speculează faptul că în Contractul de mandat nr. 201/19.02.2007 nu este specificat un termen de emitere a facturii şi, în aceste condiţii, consideră că era îndreptăţită să emită facturile oricand, argument cu care instanţa de apel pare a fi de acord.
Conform art. 970 Cod civil, contractul se completează şi cu uzanţele sau practicile în materie, aspect care nu a fost însă analizat. Astfel, s-au stabilit relaţii neechivoce între părţi, potrivit cărora emiterea facturilor se făcea lunar, în luna următoare celei de referinţă. O astfel de practică este concordantă şi cu uzanţele în materie (în relaţiile dintre brokeri şi asigurători comunicarea se face de regulă lunar) şi cu prevederile art. 155 din Codul fiscal în vigoare în 2010 care impunea ca facturile pentru prestări servicii să fie emise până cel târziu în ziua a 15-a a lunii următoare celei în care serviciile respective au fost prestate.
Comunicarea facturii litigioase cu o întârziere de aproape doi ani – factura aferentă lunii martie 2010 comunicată Asigurătorului în ianuarie 2012 – reprezintă un eveniment cu totul neobişnuit faţă de relaţiile stabilite între părţi. Intârzierea este imputabilă exclusiv reclamantei şi este inacceptabil ca în cazul de faţă reclamanta să se prevaleze tocmai de această întârziere pentru a susţine că termenul de prescripţie nu a început să curgă decât la scadenţa facturilor emise cu o întârziere considerabilă.
Or, aşa cum în mod judicios a fost reţinut de doctrina de specialitate, începutul prescripţiei extinctive nu poate rămâne la latitudinea părţii interesate care ar putea zădărnici acţiunea prescripţiei extinctive prin introducerea unor clauze care ar amâna sine die începutul prescripţiei sau, după caz, ar fixa începutul prescripţiei la o dată care ar depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi.
Instanţa de apel nu motivează un aspect esenţial în cauză, şi anume că poliţele pentru care se solicită comision nu mai erau în vigoare în martie 2010 (motiv de recurs prevăzut la art. 304 punctul (7) C.pr.civ.), interpretează greşit actul juridic dedus judecăţii (motiv de recurs prevăzut la art. 304 punctul (8) C.pr.civ.) şi nu face aplicarea corectă a legii, în speţă a art. 201 din Legea nr. 136/1995, care prevedea dreptul asiguratului de a denunţa unilateral poliţele de asigurare (motiv de recurs prevăzut la art. 304 punctul (9) C.pr.civ.)
Aşa cum s-a subliniat pe tot parcursul procesului, motivul pentru care s- a refuzat plata,începând cu luna martie 2010 a comisioanelor din primele de asigurare aferente poliţelor de asigurare invocate de B B, nu se întemeiază pe încetarea Contractului de mandat nr. 201/19.02.2007, ci pe încetarea contractelor de asigurare aferente poliţelor respective.
Poliţele invocate de reclamantă au încetat prin denunţarea lor unilaterală de către asiguratul T L la data de 15 februarie 2010, posibilitatea de denunţare unilaterală a contractelor de asigurare fiind recunoscută de art. 201 din Legea nr. 136/1995 (în varianta în vigoare în 2010), şi aceasta independent de faptul că ar fi fost încheiate direct sau prin intermediar. Mai mult, în acest din urmă caz, legea nu prevede necesitatea ca intermediarul să fie de acord cu încetarea poliţelor, încetarea putând surveni la simpla voinţă a asiguratului.
Or, instanţa de fond a omis să se pronunţe pe acest aspect iar instanţa de apel s-a mărginit la a menţiona că „nu este pertinent nici motivul invocat de apelantă, conform căruia a refuzat plata începând cu luna martie 2010 a comisioanelor din primele de asigurare, întrucât au încetat chiar contractele de asigurare aferente poliţelor respective'”.
Ceea ce instanţa de apel omite să explice este discrepanţa vizibilă dintre borderourile ataşate facturii litigioase şi borderourile ataşate facturii nr. 473/20.04.2010 (prima factură pentru aceeaşi perioadă de referinţă), respectiv dintre borderourile ataşate facturii litigioase şi borderourile ataşate unor facturi precedente, deşi acestea au fost depuse la dosar. La simpla examinare a acestora reiese că borderourile ataşate facturii litigioase nr. 1006/29.12.2011, nu cuprind toate elementele din care să reiasă creanţa pretinsă, contrar celorlalte borderouri ataşate facturii 473/20.04.2010 sau facturilor anterioare lunii martie 2010.
în ceea ce priveşte motivul cu privire la neîncasarea primelor de asigurare, acesta a fost învederat în faţa instanţei de fond şi a fost detaliat în concluziile scrise depuse înainte de pronunţarea sentinţei de către prima instanţă. Astfel, nu se poate susţine că este un motiv invocat direct în apel. Invocarea motivului cum că reclamanta-intimată nu a făcut dovada că primele de asigurare asupra cărora pretinde comision ar fi fost încasate de G, reprezintă un motiv sau mijloc de apărare, care nu tinde la modificarea obiectului cererii, astfel încât el trebuia analizat chiar dacă ar fi fost invocat direct în apel.
Acelaşi raţionament trebuie aplicat şi în ceea ce vizează solicitarea din subsidiar, care vizează aplicarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele masuri pentru întărirea disciplinei contractuale (în vigoare la data încheierii Contractului de mandat nr. 201/19.02.2007), potrivit căruia totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia respectivele penalităţi sunt calculate, şi acesta fiind un mijloc de apărare care tinde sa limiteze pretenţiile reclamantei-intimate şi nu să modifice obiectul cererii, calitatea părţilor sau cauza dedusă judecăţii. O astfel de solicitare are la bază tot un mijloc de apărare, permis de art. 292 şi 294 C.pr.civ., formulat în subsidiar faţă de apărarea principală care tindea la netemeinicia cererii formulate în principal plus a penalităţilor, el vizând limitarea penalităţilor în cazul în care apărarea principală nu este reţinută de instanţă.
Recursul a fost declarat în termen legal, fiind achitate taxele judiciare de timbru prevăzute de lege.
Intimata B B A SRL a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.
In esenta, se sustine ca instanţa de apel in mod corect a analizat excepţia prescripţiei materiale invocata de către parata având din vedere doar motivarea acesteia intemeiata pe dispoziţiile art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, nu si pe dispoziţiile art. 952 din Codul comercial, care au fost invocate de către parata in susţinerea acestei excepţii abia in etapa dezbaterilor in fata instanţei de apel. Prevederile art. 952 din Codul com. nu se aplica prezentei spete.
In mod evident, prin textul de lege mai sus citat este reglementata prescripţia acţiunilor a căror executare nu este afectata de vreo modalitate (termen si/sau condiţie), ci cu executare instantanee, la „terminarea afacerii” de către mijlocitor, insa, in speţa de fata, părţile au stabilit contractual ca obligaţia de plata a comisionului sa fie exigibila dupa trecerea unui anumit termen, pe care părţile l-am prevăzut in mod expres in art. 4.2 din contractul de mandat nr. 201/19.02.2007: „Comisioanele vor fi plătite in contul Brokerului in termen de 5 zile lucratoare de la primirea facturilor”.
Contractele de asigurare încheiate prin intermediul B B nu au incetat, având in vedere ca toate caracteristicile poliţelor negociate au fost păstrate si dupa data de 15.02.2010, modificarea intervenind doar in modul in care T L si G au inteles sa se raporteze la aceste poliţe, considerandu-le începând cu data de 15.02.2010 ca fiind emise in baza protocolului de colaborarea încheiat între cele 2 societăţi. Este fara putinţa de tăgada ca modul de raportare al T L si G la poliţele de asigurare care fac obiectul prezentului dosar nu poate fi opus intimatei, care nu este parte a acestor convenţii, ceea ce importa in cauza fiind faptul ca in mod evident vechile poliţe de asigurare au continuat sa-si producă toate efectele si dupa data de 15.02.2010, având in vedere ca poliţele care s-au derulat intre T L si G dupa data menţionata mai sus, si-au păstrat toate caracteristicile negociate.
Nu au fost administrate probe noi în recurs, recurenta depunând la dosar doar extrase din jurisprudenţă.
Analizând actele dosarului în limitele recursului formulat, în temeiul art. 304 din V.C.pr.civ, Curtea constată şi reţine următoarele:
Între societatea A SA (absorbită ulterior de apelanta pârâtă G A SA) şi reclamanta intimată B B–B A SRL s-a încheiat un contract de mandat nr. 201/19.02.2007, având ca obiect negocierea de contracte de asigurare ale asiguratorului pentru clienţii brokerului (reclamanta-intimată), stabilindu-se şi că relaţia dintre asigurator şi asigurat (clientul brokerului) se va derula exclusiv prin intermediul brokerului, iar dovada executării mandatului de către broker se face prin mandatul clientului, urmând ca poliţele intermediate să fie semnate şi ştampilate atât de către asigurător, cât şi de reprezentanţii brokerului.
În art.4 din contract s-a convenit obligaţia asiguratorului de a plăti brokerului comisioanele cuvenite, în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea facturilor, pentru primele încasate şi efectiv virate la asigurator.
Apelanta a transmis ulterior notificarea nr. E 1173/4.03.2010 reclamantei-intimate privind încetarea relaţiilor contractuale.
Sub acest aspect, art.10.4 din contract, stipula că, în caz de încetare a contractului, părţile se obligau să-şi regularizeze prestaţiile reciproce asumate până la expirarea contractelor de asigurare.
Reclamanta-intimată a chemat în judecată pârâta-apelantă pentru pretenţiile în sumă de 130.746,90 lei la care se adăugau penalităţile de întârziere, reprezentând comisioane de asigurare neachitate aferente lunii martie 2010, conform facturii nr.1006/29.12.2011, comunicată pârâtei apelante în data de 9.01.2012.
Această factură viza comisioanele aferente poliţelor încheiate de asigurător pentru portofoliul Ţ L IFN SA, poliţe încheiate pentru autovehiculele care făceau obiectul contractelor de leasing încheiate de Ţ L cu clienţii săi, utilizatorii în contracte de leasing, Ţ L având calitatea dublă de asigurat şi beneficiar al asigurării.
Apelanta a refuzat la plată factura nr.1006/29.12.2011, întrucât viza comisioanele lunii martie 2010, considerând că acestea nu erau datorate, din moment ce încă din data de 15 februarie 2010, Ţ L solicitate încetarea poliţelor de asigurare şi încetarea activităţilor de intermediere a unor noi poliţe de asigurare, precum şi de administrare a contractelor de asigurare în curs, precum şi de încasare a primelor de la utilizatori de către B B–B A SRL (reclamanta-intimată).
Instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în ce priveşte prescripţia extinctivă, excepţie invocată de către pârâta apelantă atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, excepţie care a primit o soluţionare greşită, cu consecinţa respingerii gresite a apelului, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din V.C.pr.civ.
Instanţele de fond au considerat că în speţă nu erau aplicabile dispoziţiile art.3 alin.2 din Decretul 167/1958, care prevedea un termen special de prescripţie de 2 ani pentru raporturile specifice de asigurare, doar între asigurător şi asigurat, ci termenul general de 3 ani prev. de art.3 alin.1 din Decretul 167/1958, aplicabil şi în materie comercială.
În cauză, contractul încheiat era supus dispoziţiilor codului civil 1864 şi legislaţiei comerciale aplicabile înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, în raport de dispoziţiile Deciziei nr.1/2014 de admitere a unui recurs în interesul legii, pronunţata de Înalta Curte de Casatie si Justitie – Secţiile Unite, fiind aplicabile dispoziţiile art.18 din Decretul 167/1958 astfel încât, atat instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate puteau invoca excepţia prescripţiei indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1.10.2011.
Prin dispoziţiile art.952 alin.2 din Codul Comercial – 1887, s-a instituit un termen special, care îşi găseşte aplicabilitatea în raport de dispoziţiile art.26 din Decretul 167/1958, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
Astfel, termenul de prescripţie în speţă nu se calculează prin raportare la art.3 alin.1 din Decretul 167/1958, ci la disp. art.952 din C.com care indică un termen special de prescripţie de 2 ani pentru acţiunea mijlocitorilor în ce priveşte plata drepturilor lor.
Legea stabileşte începutul prescripţiei pentru cazul când a prevăzut şi un termen special de prescripţie. Astfel, în ce priveşte acţiunile intermediarilor, prescripţia curge din ziua terminării afacerii (art.952 alin.2 Cod comercial).
În ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor speciale ale art.952 din C. comercial privind prescripţia extinctivă, trebuie să avem în vedere dispoziţiile art.2 lit.c) din Legea 32/2000, potrivit cărora brokerii de asigurare (cum este cazul reclamantei-intimate) desfăşoară activitate de intermediere în asigurări, în schimbul unei comision/remuneraţii, contractul de mandat nr.201/19.02.2007 încheiat cu apelanta-pârâtă având ca obiect tocmai acest tip de activitate.
Instanţa de apel a reţinut că scadenţa obligaţiei de plată a fost prevăzută contractual la art.4.2., respectiv la 5 zile de la primirea facturii de către pârâta-apelantă.
Ceea ce nu observă instanţa de apel este că termenul de 5 zile de la data primirii facturii este un termen suspensiv în favoarea debitorului obligaţiei de plată, respectiv în favoarea apelantei-pârâte şi nu în favoarea creditorului, respectiv a reclamantei intimate, şi de care nu se poate prevala aceasta, termenul însuşi de 5 zile fiind condiţionat de emiterea facturii de către creditoare, pentru care părţile nu au stipulat niciun termen special.
Nefiind stipulat contractual niciun termen ori o condiţie, se aplică dispoziţiile legale care stipulează expres momentul începerii prescripţiei ca fiind legat de „ziua terminării afacerii”.
Prin urmare, emiterea facturii în litigiu de către reclamanta-intimată creditoare pentru comisioanele aferente lunii martie 2010 tocmai în data de 29.12.2011, comunicată apelantei-pârâte în data de 11.01.2012, nu este de natură să împiedice curgerea termenului de prescripţie, potrivit dispoziţiilor speciale ale art.952 Cod comercial, reclamanta intimata neputând invoca propria culpă şi, deci, nici sa ii profite propria pasivitate.
În ce priveşte stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripţia în speţă, trebuie să se pornească de la natura pretenţiilor solicitate de către reclamanta-intimată şi anume, comisioanele aferente lunii martie 2010, care se calculau prin raportare la primele de asigurare încasate de asigurător (apelanta) în luna martie 2010.
Art.155 din Codul fiscal, astfel cum era în vigoare la data respectivă, impunea ca facturile pentru prestări servicii să fie emise până cel târziu în ziua a 15-a a lunii următoare celei în care serviciile respective au fost prestate.
Prin urmare, fiind vorba de comisioanele aferente ratelor încasate de asigurător în cursul lunii martie 2010, rezultă că prescripţia începe să curgă din luna următoare, respectiv aprilie 2010.
Chiar din actele dosarului rezultă că în derularea contractului de mandat în speţă, emiterea facturilor se făcea lunar, în luna următoare celei de referinţă, în conformitate şi cu uzanţele în materie. Chiar reclamanta-intimată a emis în ce priveşte comisioanele datorate de apelanta-pârâtă pentru aceeaşi perioadă, respectiv martie 2010, însă cu privire la alţi clienţi din portofoliu decât Ţ L IFN SA (care formează obiectul litigiului în speţă), factura nr.473 în data de 20 aprilie 2010, care a şi fost achitată în totalitate de către apelantă.
Începând să curgă termenul de prescripţie din aprilie 2010, acţiunea fiind introdusă la data de 21 noiembrie 2012, rezultă că a fost depăşit termenul de 2 ani prevăzut de art.952 din Codul comercial.
În ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art.292 alin.1 din Vechiul Cod procedură civilă invocată prin întâmpinare, Curtea constată că recurenta a formulat ca atare un motiv de apel distinct, criticând greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei de către prima instanţă, invocarea dispoziţiilor art.952 din Codul comercial ulterior, în etapa dezbaterilor, neavând efectul decăderii din dreptul de a invoca acest temei de drept, întrucât pe de o parte, instanţa de apel era cea chemată să analizeze şi să dea o calificare juridică corectă speţei şi să stabilească temeiul legal aplicabil în baza căruia să se analizeze incidenţa prescripţiei, iar pe de altă parte, prescripţia era o excepţie de ordine publică, care putea fi invocată indiferent de stadiul procesual, potrivit Deciziei RIL nr.1/2014 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie – Secţiile Unite.
Pentru aceste considerente, constatând că nu mai este utilă cercetarea celorlalte motive de recurs, în temeiul art.304 pct.9 din Vechiul Cod procedură civilă raportat la art.312 din Noul Cod pr.civilă, Curtea a admis recursul, a modificat decizia şi a admis apelul pârâtei, a schimbat sentinţa apelată în temeiul art.295 şi 297 din Vechiul Cod pr.civ. în tot, în sensul că a admis în conformitate cu dispoziţiile art.137 alin.2 şi art.952 Cod com. excepţia prescripţiei extinctive invocată de pârâtă şi a respins acţiunea reclamantei ca prescrisă.
