Actiunea împotriva societatii de asigurare, întemeiaza pe dispozitiile art. 998, 999 Cod civil, formulata de o persoana care nu este parte contractanta în contractul de asigurare, are caracter comercial. Aceasta este justificat de faptul ca raportul juridic între partile litigante si corelativ calitatea procesuala pasiva a societatii de asigurare, dedusa din obligatia contractuala de a repara paguba produsa prin fapta ilicita a asiguratului, decedat în urma evenimentului produs, au luat nastere ca urmare a contractului de asigurare încheiat între autorul faptei ilicite, în calitate de asigurat, si societatea de asigurare, în calitate de asigurator, reclamanta dobândind calitatea de beneficiar al asigurarii tocmai în virtutea încheierii contractului de asigurare.
Sunt aplicabile în acest sens art.3 pct.17 din Codul comercial, art. 6 alin.1 C. com. precum si prezumtia de comercialitate instituita de art. 4 C. com.
Reclamanta D.I.A. a chemat în judecata pârâta SC ARDAF SA – Sucursala Gorj, solicitând instantei ca, prin sentinta ce se va pronunta, sa se dispuna obligarea acesteia la plata sumei de 200.000lei, actualizata de la data de 01.07.2006 pâna la data platii efective, reprezentând despagubiri civile, renta globala începând cu data de 01.07.2006 si pâna la data de 31.08.2008, renta lunara începând cu data de 01.09.2008 pâna la încetarea starii de nevoie si daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantei.
In motivarea actiunii, reclamanta a aratat ca în data de 01.07.2006 se afla în calitate de pasager în autoturismul condus de C.V., care a fost implicat într-un accident rutier în urma caruia conducatorul auto si-a pierdut viata, iar ceilalti trei pasageri au suferit leziuni traumatice, reclamanta fiind afectata cel mai grav.
De la data producerii accidentului rutier si pâna în prezent reclamanta a fost internata frecvent în spital, a suportat nenumarate interventii chirurgicale, are nevoie permanenta de însotitor, fiind imobilizata la pat. Prin ordonanta din data de 12.06.2008, pronuntata de Parchetul de pe lânga Judecatoria Tg-Carbunesti, s-a stabilit ca vina exclusiva în producerea evenimentului rutier a revenit conducatorului autoturismului, C. V., autoturismul fiind asigurat la societatea pârâta.
În drept, actiunea a fost întemeiata pe dispozitiile art. 998- 999 cod civil , art. 49,50 din Legea 136/1995, ordinul nr. 3108/10.12.2004.
Prin sentinta civila nr. 4724 din 25.06.2009 pronuntata de Judecatoria Tg-Jiu a fost admisa actiunea, în parte.
A fost obligata pârâta sa plateasca reclamantei suma de 120.000 lei, daune materiale si 80.000 lei, daune morale, suma actualizata la data platii efective, începând cu data ramânerii definitive a prezentei sentinte.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta, aratând ca se impunea obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 lei, reactualizata de la data de 01.07.2006, când s-a produs accidentul, pâna la plata efectiva a despagubirilor.
Prin decizia nr.391 din 30.11.2009 pronuntata de Tribunalul Gorj, s-a admis apelul, s-a anulat sentinta si s-a trimis cauza Sectiei Comerciale a Tribunalului Gorj, ca prima instanta, pentru competenta solutionare.
Pentru a decide astfel, instanta de apel a retinut ca litigiul dedus judecatii are un caracter comercial, întrucât activitatea de asigurare constituie fapta de comert obiectiva, potrivit art. 3 pct.17 si art.6 C.com., si daca un act este comercial numai pentru unul dintre contractanti, este supus legii comerciale pentru toti contractantii, conform art. 56 C. com.
Cum temeiul raspunderii societatii de asigurare fata de victima accidentului îsi are izvorul în contractul de asigurare încheiat între asigurator si persona vinovata de producerea accidentului, s-a apreciat ca litigiul este comercial, si cum valoarea obiectului depaseste 1 miliard lei vechi, potrivit art. 2 Cod pr. civ.,, s-a stabilit competenta de solutionare a cauzei în prima instanta în favoarea sectiei comerciale a tribunalului.
Împotriva acestei decizii civile, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât si pârâta, motivele de recurs comune vizând gresita calificare a naturii juridice a litigiului ca fiind comerciala. S-a aratat ca temeiul juridic al actiunii în pretentii l-a constituit dispozitiile art. 998, 999 Cod civil, care reglementeaza raspunderea civila delictuala, reclamanta având calitatea de tert fata de contractul de asigurare încheiat între persoana vinovata de producerea accidentului si societatea de asigurare.
Au aratat ca asiguratorul este chemat sa raspunda pentru prejudiciile produse de asigurat, fiind vorba despre o raspundere civila delictuala legala indirecta reglementata de Legea 136/1995.
Recursurile sunt nefondate.
Tribunalul a apreciat în mod corect cu privire la natura comerciala a litigiului dedus judecatii, si având în vedere obiectul patrimonial al acestuia, care depaseste 1 miliard lei vechi, a stabilit competenta materiala de solutionare în prima instanta în favoarea sectiei comerciale a tribunalului, potrivit art. 2 pct.1 lit.b Cod pr. civ.
Potrivit art.3 pct.17 din Codul comercial, activitatea de asigurare constituie fapta de comert obiectiva, susceptibila sa atraga incidenta legii comerciale.
Art.4 din Codul comercial instituie o prezumtie de comercialitate pentru toate obligatiile comerciantului, prezumtie sui generis care nu poate fi rasturnata prin orice dovada contrara, ci doar în doua situatii de exceptie, expres si limitativ prevazute de C. com, si anume: natura juridica civila a obligatiilor si necomercialitatea rezultata din însusi actul savârsit de comerciant, ipoteze care nu se regasesc în speta.
Prezumtia instituita de art. 4 C. com. este aplicabila nu numai obligatiilor contractuale, ci si celor derivate din fapte licite ( gestiunea de afaceri, îmbogatirea fara just temei si plata nedatorata), precum si celor rezultate din savârsirea unor fapte ilicite, reglementate de art. 998, 999 Cod civil.
Conform art. 6 alin.1 C. com., asigurarile de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comertului si asigurarile asupra vietii sunt fapte de comert numai în ce îl priveste pe asigurator, iar potrivit art. 56 din C.com., actele de asigurare, chiar daca au caracter de fapte de comert numai pentru asigurator, sunt supuse legii comerciale pentru toti contractantii.
În speta, recurentele au sustinut ca reclamanta, a carei actiune împotriva societatii de asigurare se întemeiaza pe dispozitiile art. 998, 999 Cod civil, care reglementeaza raspunderea civila delictuala, nu este parte contractanta în contractul de asigurare, astfel ca dispozitiile art. 56 C. com. nu sunt incidente.
Nu mai putin însa, raportul juridic între partile litigante si corelativ calitatea procesuala pasiva a societatii de asigurare, dedusa din obligatia contractuala de a repara paguba produsa prin fapta ilicita a asiguratului, decedat în urma evenimentului produs, au luat nastere ca urmare a contractului de asigurare încheiat între autorul faptei ilicite, în calitate de asigurat, si societatea de asigurare, în calitate de asigurator, reclamanta dobândind calitatea de beneficiar al asigurarii tocmai în virtutea încheierii contractului de asigurare.
Caracterul de act comercial al asigurarii, în ceea ce îl priveste pe asigurator, atrage astfel aplicabilitatea legii comerciale si fata de beneficiarii acestui act, si ca o consecinta a principiul accesorialitatii, potrivit cu care faptele civile dobândesc caracter comercial datorita strânsei lor legaturi cu un fapt calificat de lege ca fiind comercial, cum sunt delictele si cvasidelictele în materie comerciala, facând posibila aplicarea unor norme de drept civil material, în cadrul unui litigiu comercial, fara sa îl transforme într-un litigiu civil.
Sustinerea recurentelor potrivit careia, daca autorul faptei ilicite nu ar fi decedat, solutionarea actiunii în pretentii s-ar fi facut în cadrul procesului penal, si ar fi constituit latura civila a acestuia, este adevarata, însa acest aspect nu confera prin el însusi actiunii cu acelasi obiect, introdusa pe cale principala, o natura civila, pentru argumentele contrare mai sus expuse.
Aceste considerente au fost expuse si în decizia nr. XXIII din 19 martie 2007, pronuntata de ÎCCJ, sectiile unite, în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit ca actiunea în regres exercitata de asigurator împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comerciala, iar nu civila, fiind aplicabile, prin analogie, si în virtutea principiului identitatii de ratiune juridica, si în litigiul dedus judecatii.
Având în vedere considerentele care preced, Curtea apreciaza ca Tribunalul a apreciat în mod just asupra naturii juridice a litigiului ca fiind comerciala, cu caracter patrimonial, a carui valoare depaseste 1 miliard lei vechi, si a facut aplicarea dispozitiilor art. 297 alin.2 Cod pr. civ., anulând sentinta civila pronuntata de Judecatorie, si dispunând trimiterea cauzei spre judecare în prima instanta la sectia comerciala a tribunalului.
Criticile formulate de recurente sunt neîntemeiate, astfel ca recursurile declarate se vor respinge ca nefondate, potrivit art. 312 Cod pr. civ.
Speta relevanta februarie Speta 2
Presciptii. Art. 8 din Decretul 167/1958. Aplicabilitate.
Potrivit art. 8 din Decretul 167/1958, prescriptia dreptului la actiune în repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita începe sa curga de la data când pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atât paguba, cât si pe cel care raspunde de ea.
Cererea pentru acordarea de despagubiri, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a lucrarilor miniere desfasurate de pârâta în urma cu 15 – 18 ani a fost introdusa în termenul de prescriptie, deoarece degradarea terenului proprietatea reclamantului nu a avut loc instantaneu, ci s-a produs, s-a perpetuat si s-a accentuat în timp, efectele acestei degradari fiind cunoscute în anul 2008.
(CURTEA DE APEL CRAIOVA, SECTIA I CIVILA SI PT. CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE, DECIZIE Nr. 141, de la 02 Februarie 2010, rezumat G.Ionescu)
Reclamantul C.T. a chemat în judecata pe pârâtele EMS M. si SNLO SA, solicitând ca prin sentinta ce se va pronunta sa fie obligate pârâtele sa readuca terenul în suprafata de 11400 mp. situat pe teritoriul comunei S, sat B., judetul Gorj, în starea de folosinta initiala pe care o avea înainte de exploatarea de catre pârâte, iar în caz de refuz, sa fie abilitat reclamantul sa execute aceasta lucrare pe cheltuiala pârâtelor, precum si obligarea acestora, în solidar, la plata uzufructului pe ultimii trei ani.
În motivarea în fapt a actiunii, reclamantul a aratat ca în baza legilor fondului funciar i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafata de teren din litigiu de 11400 mp, iar pârâtele în mod abuziv si fara nici un drept , i-au distrus suprafata de teren proprietatea sa, ca urmare a exploatarii subterane.
Prin sentinta civila nr. 1504 din 03.06.2009 pronuntata de Judecatoria Motru a fost admisa exceptia prescriptiei dreptului la actiune al reclamantului si s-a respins cererea .
Pronuntându-se astfel, instanta de fond a retinut ca terenul reclamantului a fost afectat ca urmare a lucrarilor miniere desfasurate în urma cu 15-18 ani pe raza localitatilor Slivilesti , Samarinesti, Motru si ca este fondata exceptia prescriptiei dreptului la actiune, nu doar referitor la momentul când reclamantul a cunoscut ca terenul sau a fost afectat de lucrari miniere, ci chiar privind momentul la care s-a reconstituit drept de proprietate petentului, termenul de prescriptie prevazut de art.3 din Decretul 167/1958, fiind împlinit.
Împotriva sentintei a declarat apel reclamantul, criticând respingere actiunii în baza exceptiei invocate, întrucât i s-a încalcat dreptul de proprietate, care este garantat atât de Constitutia României, cât si de art.1 din Protocolul nr.1 din CEDO.
Prin decizia civila nr.326 din 04 noiembrie 2009, pronuntata de Tribunalul Gorj în dosarul nr.2960/263/2008, s-a admis apelul,s-a desfiintat sentinta si s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta.
S-a retinut terenul din zona imobilului în litigiu este afectat de catre albiile de scufundare ale abatajelor Minei Leurda, iar degradarea terenului în litigiu poate continua vizibil daca se intervine necontrolat cu lucrari de amenajare inadecvate.
Ca nu se pune în discutie prescrierea dreptului la actiune, întrucât reclamantul a sustinut ca terenul a fost degradat începând cu anul 2008, iar instanta a administrat probe pe acest aspect.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Exploatarea Miniera de Subteran Motru, sustinând ca instanta de apel a tratat cu superficialitate exceptia prescriptiei dreptului la actiune, interpretând în mod gresit probele depuse la dosarul cauzei.
Recursul este nefondat.
Examinând lucrarile dosarului , se constata ca în cauza nu subzista nici unul dintre motivele de recurs prevazute de art. 304 pct. 7, 8 si 9 Cod pr. civila invocate de recurenta pârâta, decizia recurata nefiind afectata de nelegalitate.
Prin decizia ce formeaza obiectul recursului de fata, s-a admis apelul declarat de reclamant, a fost desfiintata sentinta pronuntata de Judecatoria Motru si s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta.
Solutia adoptata de Tribunalul Gorj a fost pronuntata cu respectarea întocmai a prevederilor art. 297 alin. 1 Cod pr. civila.
Potrivit acestor dispozitii, în cazul în care se constata ca în mod gresit prima instanta a rezolvat procesul fara a intra în cercetarea fondului, ori judecata s-a facut în lipsa partii care nu a fost legal citata, instanta de apel va desfiinta hotarârea atacata si va trimite cauza spre rejudecare primei instante.
Textul de lege prevede expres si limitativ doua situatii în care instanta de apel poate desfiinta hotarârea primei instante cu trimitere spre rejudecare , în cauza fiind incidenta Teza I a dispozitiilor art. 297 ali.1 Cod pr. civila, respectiv necercetarea fondului.
Ratiunea pentru care legiuitorul a prevazut posibilitatea desfiintarii cu trimitere doar în ipotezele prevazute de art. 297 alin. 1 Cod pr. civila, a fost impusa de asigurarea triplului grad de jurisdictie si tine de necesitatea solutionarii cu celeritate a cauzelor civile , ca o consecinta ce decurge din principiul constitutional al judecarii într-un termen rezonabil consacrat în art. 21 din Constitutie , în acord cu dispozitiile art. 6 din CEDO.
Instanta de apel a facut o aplicare corecta a dispozitiilor art. 297 alin. 1 Teza I Cod pr. civila, fiind de necontestat ca judecatoria a dat o rezolvare gresita exceptiei prescriptiei dreptului la actiune a reclamantului.
În solutionarea exceptiei invocate, prima instanta s-a raportat numai la dispozitiile art. 3 din Decretul nr.167/1958 , ignorând prevederile art. 8 din acelasi act normativ , ce stipuleaza expres ca prescriptia dreptului la actiune în repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita, începe sa curga de la data când pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atât paguba, cât si pe cel care raspunde de ea.
Faptul ca lucrarile miniere desfasurate de pârâta pe terenul în litigiu s-au facut în urma cu 15 – 18 ani , este irelevant din punct de vedere juridic sub aspectul modalitatii de rezolvare a exceptiei prescriptiei dreptului la actiune, deoarece paguba produsa reclamantului ca urmare a lucrarilor efectuate de catre pârâta, a fost cunoscuta abia în anul 2008.
Degradarea terenului proprietatea reclamantului nu a avut loc instantaneu , ci s-a produs , s-a perpetuat si s-a accentuat în timp, efectele acestei degradari fiind cunoscute în anul 2008 , când reclamantul s-a si adresat cu cereri catre conducerile celor doua societati pârâte pentru acordarea de despagubiri, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a lucrarilor miniere desfasurate de catre acestea.
În atare situatie, în raport de data cunoasterii pagubei de catre reclamant si dispozitiile art. 3 si 8 din Decretul nr.167/1958 , Curtea constata ca actiunea în obligatie de a face si pretentii înregistrata la Judecatoria Motru la data de 23 septembrie 2008, a fost introdusa în termenul legal de 3 ani , asa cum corect a retinut si Tribunalul Gorj.
Sustinerea recurentei în sensul ca prima instanta nu s-a rezumat numai la cercetarea celor doua exceptii invocate , ci dimpotriva a examinat si fondul litigiului, nu poate fi împartasita deoarece din considerentele sentintei rezulta indubitabil ca raportarea la materialul probator al dosarului s-a facut numai pentru argumentarea solutiilor adoptate de catre instanta de fond, cu privire la cele doua exceptii.
Prin urmare , nu s-a efectuat o cercetare a fondului litigiului si-n atare situatie solutia de trimitere spre rejudecare la aceasta instanta este legala, fiind îndeplinite întru totul cerintele art.297 alin. 1 Teza I Cod pr. civila.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâta E.M.S. Motru este nefondat, astfel ca în conformitate cu dispozitiile art. 312 alin. 1 Cod pr. civila, urmeaza a fi respins.
1
